O cronică necunoscută din vremea lui Mihai Viteazul - Recenzie

 

O cronică necunoscută din vremea lui Mihai Viteazul. Nurenberg – 1603 de Hieronimum Ortelium Ausgustanum, tipărită de Johan Lanszenberger, în tipografia lui Johann Sihmachers, ed. pr. prof. dr. Vasile Oltean, traducere de prof. Hans Butmăloiu, Sibiu, Editura Andreiana 2019

Recenzie

În urmă cu câțiva ani presa tabloidă titra despre descoperirea uluitoare a unui manuscris medieval unic, de o mare valoare, despre „prima cronică a lui Mihai Viteazul”. Iată câteva asemnea titluri:

- Arhive „de aur”, descoperite de un om cu har. Preot cu sclipire de geniu salvează istoria neamului

- O cronică germană a lui Mihai Viteazul, necunoscută până acum în România, a intrat recent în posesia Muzeului ”Primei școli românești” din Scheii Brașovului.

- Cunoscut drept „preotul cu sclipire de geniu”, Vasile Oltean a rămas surprins când a descoperit modul în care era perceput Mihai Viteazul de oamenii din jurul său și de meticulozitatea cronicarilor.

- Una dintre descoperirile sale de răsunet este Cronica germană a lui Mihai Viteazul, scrisă în timpul vieții domnitorului. ”Cronica lui Mihai Viteazul de la Nuremberg este prima cronică scrisă despre domnitorul român al Unirii, tipărită la 1603, adică la un an și jumătate după mortea lui Mihai. Evident, lucrarea a fost concepută în timpul vieții lui Mihai Viteazul” ne- a declarat Vasile Oltean.

-„Atitudinea față de Mihai Viteazul (n.r. – l-a surprins cel mai mult). E scrisă de nemți. Nemții scriu cu pozitivitate față de Mihai Viteazul, sunt corecți și cinstiți. Nu-l critică, nu-l acuză, spun toate întâmplările. Eu cred că cei doi cronicari nemți erau din echipajul de luptă al lui Mihai Viteazul, erau foarte intimi. Cred că erau mercenari”, a mai împărtășit părintele Oltean.

Preotul-muzeograf-profesor Vasile Oltean este directorul micului muzeu Prima Școală Românească din curtea bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului. Domnia sa este o persoană bine cunoscută, care se bucură de o bună apreciere în rândul publicului. I-au fost dedicate numeroase articole în presă și e apreciat ca un mare patriot, un mare luptător aflat în slujba culturii românești, descoperitor de cărți și documente vechi, scriitor și editor de lucrări științifice. În realitate sfinția sa este un adevărat impostor în ale istoriei, un entuziast semidoct și iubitor de glorie și faimă, ce nu respectă nici o regulă științifică, atât în ceea ce privește muzeografia cât și scrierea și publicarea textelor, fiind în realitate un desăvârșit pseudo-istoric protocronist și ultra-naționalist. Păcatele părintelui muzeograf  sunt mai multe trebuind să mai enumăr și lipsa de modestie (față de cercetarea științifică), mândria, aroganța și suficiența. Lucrările scrise de dumnealui nu se ridică deasupra gândirii unora ca Dan Puric, Ion Coja, Daniel Roxin, generalii Dogaru sau Chelaru. Părintele Oltean este foarte sensibil la publicitate, reușind să lase presei și vizitatorilor imaginea unui cărturar fin, ce scoate de sub ”colbul timpului” neprețuite cărți și tipărituri de valoare inestimabile legate de istoria neamului, valori pe care se străduiește neostenit să le aducă sub ochii publicului iubitor de istorie. 

Cea mai gogonată poveste s-a petrecut după ce omul a descoperit în colecția Bisericii Sf. Nicolae o carte tipărită în 1603 la Nürnberg.

În realitate Cronica de la Nürnberg e cunoscută tuturor istoricilor români. Pasajele privitoare la Mihai Viteazul și la evenimentele în care a fost implicat - au fost editate şi traduse în limba română, în urmă cu 36 de ani. Ele se regăsesc în volumul editat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului şi Biblioteca Centrală de Stat, Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. II. Cronicari şi istorici străini. Secolele XVI-XVIII. Texte alese, Bucureşti, 1983, p. 44-69.

Apoi figura lui Mihai Viteazul este, în contextul lucrarii, puțin vizibilă. Autorul cronicii trateaza mai bine de 200 de ani de istorie a luptelor cu turcii. Mihai Viteazul e un personaj secundar în carte. Unul printre mulți alții. Lucrarea nu a stârnit foarte mult interesul istoricilor români deoarece este o compilație din alte lucrări, fiind astfel un izvor secundar. Istoricii au preferat să se aplece asupra izvoarelor primare. Practic tot ce declară părintele Oltean e impostură și ingnoranță. Cum poți spune: ”O cronică germană a lui Mihai Viteazul, necunoscută până acum în România”? Nu este nici a lui Mihai Viteazul și nici necunoscută. Din sutele de pagini ale lucrării, Mihai Viteazul abia este pomenit în câteva, ca participant la Războiul cel Lung.

Paragraf unde este menționat Mihai Voievod

Lucrarea nu este nici o mare raritate, mai multe exemplare originale găsindu-se în bibliotecile din România. Pe plan internațional, se găsesc numeroase exemplare, (în biblioteci sau chiar pe piața de carte veche). Câteva biblioteci oferă gratis, online, pdf-ul originalului scanat pagină cu pagină. In urmă cu câțiva ani, o editură germană a publicat cartea în facsimil, în ediție de lux. Deci nici vorbă de ” prima cronică scrisă despre domnitorul român al Unirii” sau ” cea mai veche monografie a lui Mihai Viteazul din lume”.

Lucrarea lui Ortelius a fost reprintată în facsimil, fiind disponibilă pentru 26 euro, ediția cu coperți normale sau 189 euro cu coperți de piele 

Cartea despre care vorbim este o tipăritură (nicidecum un „manuscris” cum au titrat tabloidele românești). Autorul, notar la curtea imperială habsburgică, este Hieronimus Oertl (latinizat Ortelius) nascut la Augsburg (1543-1614) de unde și supranumele de Augustanus.

El a fost încurajat să scrie la sugestia cumnatul său, Johannes Sibmacher, un faimos artist (gravor pe cupru) din Nürnberg, cel ce semnează și numeroasele ilustrații cu portrete, scene de bătălii și asedii. În legătură cu gravurile din carte, istoricii români s-au aplecat cu mai mult interes deoarece prezintă lupte și vedute de cetăți aflate pe teritoriul României. De exemplu, cea mai veche panoramă (în mare parte fantezistă) a Timișoarei, apare aici.

Prima imagine a Timișoarei (în mare parte fantezistă deoarece creștinii nu aveau acces în orașul aflat sub ocupația otomană), așa cum a ilustrat-o Johannes Sibmacher

Cartea purta titlul: „Cronologia sau descrierea istorică a tuturor luptelor și asediilor localităților și cetăților, de asemenea confruntările și războaiele, din Ungaria de Sus și Jos și Transilvania, cu turcii, din Anul 1395 până în prezent”. Titlul prescurtat al lucrării apare și pe colofonul paginilor de început: Kronica des Ungerischen. Kriegwesens

Ortelius narează luptele dintre Regatul Ungariei si Imperiul Otoman in secolele XIV-XVI, (și apoi a Habsburgilor, care „apar în poveste” dupa 1526, când au preluat "de jure" Coroana Sfantului Stefan). Lucrarea  vorbește despre luptele acestora cu turcii începând cu Bătălia de la Nicopole (1396) și până la Războiul cel Lung (1593-1606), război în care se încadrează și acțiunile lui Mihai Viteazul. Cartea a fost in succes în epocă, de aceea a fost reeditată de mai multe ori, cu adaosuri. La început, Ortelius s-a ocupat doar de perioada de până la 1592. În 1602 au apărut 2 ediții. Apoi s-au adăugat continuări în edițiile din 1603, 1604, 1607, 1613. Ultima ediție completată a fost publicată în 1665 de Martin Meyer la Nürnberg. (sursă biografică )

Lucrarea este una de compilație, multe evenimente contemporane lui fiind preluate din ziarele epocii, acele foi tipărite numite aviso, care prezentau pe scurt evenimentele politice din epoca. Preotul Vasile Oltean nu are habar de edițiile mai vechi ale cărții și își imaginează că autorul german și-a adunat informațiile trăind în anturajul lui Mihai Viteazul.

După ce pr. Oltean s-a plâns în presă că – ”România nu găsește 16.000 de lei pentru a tipări o carte excepțională: Cronica necunoscută a lui Mihai Viteazul” cumva, s-au găsit niște mii de euro care au dus publicarea unei ediţii „neştiinţifice, plină de stăngăcii şi amatorisme, cuprinzând o traducere greoaie, cu destule carenţe şi o ediţie facsimilată mai mult decât îndoielnică. (...) Fără să fie o ediţie ştiinţifică pentru specialişti sau o lectură uşoară pentru pasionaţii de istorie, publicarea lucrării de faţă a transformat o cantitate imensă de hârtie în simplă maculatură.”(Liviu Câmpeanu)

Fiindcă cartea editată de preotul din Scheii Brașovului este un monument de incompetență din toate punctele de vedere. Medievistul sibian Liviu Cîmpeanu, care a făcut cărții o recenzie dură, (publicată în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu, 2019) adună câteva din nenumărate gafe și greșeli. Nu voi relua decât câteva din observațiile adunate de dl. Cîmpeanu. Astfel aflăm că e vorba de o cronică „în limba germană gotică”. Editorii find atât de inculți încât confundă fontul de literă folosit (gotic) cu limba. „Dialectul în care a fost scris textul este Frühneuhochdeutsch, folosit în spaţiul german la vorbit şi scris, între 1350-1650.” (Liviu Cîmpeanu). Limba gotică nu mai era vorbită de pe mai bine de 1000 de ani.

Una din paginile de început ale ediției din 1603 (sursa)

Traducerile prof. Hans Butmăloiu sunt deseori incoerente. Liviu Cîmpeanu, bun cunoscător al germanei medievale dând câteva exemple. ”Traducere Butmăloiu: „Însă după ce Împăratul tucesc Solyman voievodului alungat se învoi ca cu ajutor să se înfăţişeze, voievodul atât de îndelung şi mult mişcă pe Solyman, încât cu război se hotărî personal să-l investească înapoi” (p. 48). 

Traducerea pasajului de mai sus este însă următoarea: „Dar după ce împăratul turcesc Suleyman i-a promis voievodului alungat [Ioan Zapolya] să-i acorde ajutor, voievodul a stăruit atâta timp pe lângă Suleyman, până când acesta s-a decis să-l investească şi să-l reinstaureze în domnie personal, cu puterea oştii” (traducere Liviu Cîmpeanu).”

Autorii au lipsuri istorice grave, confundând cele trei Cetăți Albe din Europa Centrală și de est: Griechisch Weissenburg (=Nandorfehérvár=Belgrad/Cetatea Albă Grecească adică ortodoxă) și Stulweissenburg (=Székesfehérvár=Alba Regală/Cetatea Albă de Scaun) imaginându-și în ambele situații că e vorba de Alba Iulia (=Gyulafehérvár = Bălgrad/ Cetatea Albă a lui Gyula). 

Nu poți scoate masive cărți de izvoare istorice făcând gafe de asemenea gen.

Cartea este o maculatură după chipul și asemănarea preotului Vasile Oltean, un diletant cu veleități de mare savant patriot.

Minunea apei de la Alba Iulia (Bălgrad)

În Palatul Patriarhal din București (în dealul Mitropoliei) se află un hol pe pereții căreia se află o frumoasă frescă a pictorului Costin Petrescu, realizată în anii 30.

Ansamblul de pictură se concentrează pe intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia și mai ales pe „Minunea Apei” un episod legendar și absolut fantezist, dar foarte interesant. Aproape sigur, alegerea subiectului se datorează inițiativei patriarhului Miron Cristea (patriarh 1925-1939), ardelean, ultranaționalist, șovin și antisemit notoriu.

Despre ce este vorba? Povestea se bazează pe o istorisire imaginată de Petru Movilă, arhiepiscop și apoi mitropolit al Kievului (mort 1647), fiu al domnitorului moldovean Simion Movilă, care a fost de altfel un dușman declarat al lui Mihai Viteazul. Dar asta nu l-a împiedicat pe episcopul de origine moldoveană al Kievului să imagineze o poveste ce-l are pe Mihai vodă, actor principal.

Pe scurt, povestea zice că, Mihai vrând să zidească în cetatea Bălgradului (Alba Iulia) o catedrală pentru ortodocși s-ar fi lovit de opoziția catolicilor din oraș. Informație absolut falsă, fiindcă prin înțelegerea lui Mihai Viteazu cu principele ardelean Sigismund Bathory, biserica episcopală ortodoxă de la Alba iulia a fost construită cu acceptul acestuia din urmă. Și încă înainte ca Mihai să fi cucerit Ardealul. 

În plus episcopul catolic al Albei Iulia, Demetrius Napragyi a avut o relație bună cu Mihai. El i-a înmânat cheile cetății după bătălia de la Șelimbăr și i-a rămas aproape, în funcția de cancelar. 

Dar să revenim la povestea lui Petru Movilă...

Domnitorul român le-ar fi zis „popilor papistași” că NOI (ortodocșii) avem tot dreptul să ridicăm o catedrală aici fiindcă suntem adevărații dreptcredincioși și o să dovedim asta. Și „papistașii” au zis că hai să ne înfruntăm în dispute bisericești și teologice.

Iar Mihai a zis, nu! trebuie să apelăm direct la harul lui Dumnezeu să dovedim că El ține cu noi, nu cu voi. Si papistașii au răspuns, păi cum să dovedim altfel decât prin dispute pe marginea Sfintelor Scripturi că legea noastră e cea „corectă”?

” Haideti, zice (Mihai Viteazul), în mijlocul orașului și acolo să ni se aduca apă curată, iar arhiereul meu și preoții săi o vor sfinți în văzul tuturor. Tot așa vor face și ai voștri, deosebit, și, sfințind-o, o vom pune în biserica voastră cea mare, în vase deosebite, pe care le vom astupa și le vom pecetlui cu pecețile noastre, pecetluind și ușa bisericii pentru 40 de zile. Și a cui apă va rămâne nestricată, ca și cum de-abia ar fi fost scoasă din izvor, credința aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credința lui este rea.”

Și așa au făcut. Ba „latinii” vicleni, au aruncat și niște sare în apa lor să rămână limpede. Dar, așa cum bănuiți, după împlinirea sorocului, preoții au verificat vasele cu apă. Întâi preotul ortodox, rugându-se cu lacrimi a despecetluit vasul în care era apă mai limpede și curată ca niciodată.

” Iar latinii, rugindu-se și făcând slujba după cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor și, cum l-au destupat, toata biserica s-a umplut de duhoare, ca s-au înspăimântat toți latinii și au strigat cu uimire: „Adevarată este credința grecească pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească, deci, biserica în oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa”. Si astfel, făcuţi de ocară, latinii si cu preoții lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxă.”

Asta e povestea figurată pe pereții holului din palatul patriarhal din București. Această poveste a fost promovată intens în anii 20 de ardeleanul Ioan Lupaș, un naționalist hard-core, academician, profesor de istorie bisericească la Sibiu și apoi de istorie a românilor la Cluj și ministru în cabinetul Goga.

Începutul „concursului”. Mihai Viteazul îngenuncheat în fața cutiilor sigilate. 

Papistașii părăsesc locul umiliți în timp ce ortodocșii aduc slavă lui Dumnezeu (în fundal)

În realitate acest episod este pură fantezie, n-a existat niciodată, nu a fost menționat de nimeni altcineva. El a fost imaginat la zeci de ani după moartea lui Mihai Viteazul, episcopul Kievului având doar 3 ani la momentul descris de el. În realitate, Mihai Viteazul s-a arătat plin de bunăvoință față de catolicii ardeleni, fiind „pornit” doar contra „ereticilor” calvini. Iată ce declara un nunțiul papal, Germanico Malaspina, în 1599, prezent la sosirea lui Mihai la Alba: ”Palatinul (Mihai) a arătat multă bunăvoință față de religia catolică și scârbă față de eretici (calvini).”

O altă sursă, Giovanni Mocenigo zice că valahul (Mihai) se duce cinsprezece zile (pe lună, la slujbă) la biserica latinilor și cincisprezece la cea a grecilor și a dăruit șaizeci de sate de „heretici”(calvini) catolicilor”. Deci Mihai se ducea la slujbă la catedrala catolică, în mod curent.

Nu mai zic că povestea lasă impresia că la Alba și în Ardeal în general, autoritățile non-ortodoxe (subliminal, adică ungurii cei răi) erau toți catolici. În realitate Reforma se instaurase de ani de zile iar Transilvania era un spațiu multiconfesional și o mare parte a nobilimii maghiare, (ba și sașii și secuii) era deja reformată!

Mai sunt de adăugat câteva vorbe legate de alegerea acestui episod spre a fi zugrăvit în sediul Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. În primul rând este vorba de acea împletire toxică dintre Naționalism și Religie, numită „ortodoxism”,

ideologie ce a explodat după Primul Război Mondial și care a dus la nașterea a atâtor rele. Și de care BOR nu a scăpat deloc nici azi, ba dimpotrivă. Apoi, prin acest episod imaginar este scos în evidență și complexul istoric de inferiorioritate/superioritate al românilor față de Biserica catolică, percepută ca mai bogată, civilizată dar arogantă și prea puțin spirituală.

Pohta ce-am pohtit - istoria unui fals celebru

Mi-am propus de mai demult să scriu un articolaș despre una din cele mai rezistente falsuri istorice (unul din numeroasele falsuri istorice) ale istoriografiei românești. Însă m-a hotărât abia acum după vizita la muzeul de istorie din Pitești, unde am fost de Noaptea Muzeelor (mai 2018). Voi explica mai jos de ce.

Este vorba de faimoasele cuvinte scrise de Mihai Viteazul: Și hotaru Ardealului/ Pohta ce-am pohtit/ Moldova/ Țara Românească. Deși marele medievist Constantin Rezachevici a explicat în mai multe articole științifice, ÎNCĂ din 1975(!), povestea acestor cuvinte, contextul și locul unde au fost scrise, ele încă sunt folosite propagandistic și azi în forma falsificată ca dovadă a ”crezului unirii” sau ”testamentul” lui Mihai Viteazul.

Însemnarea autografă a lui Mihai Viteazul a fost publicată de Nicolae Iorga în 1902. Marele istoric nu a reprodus rândurile așa cum apăreau ele pe document ci le-a adunat într-un singur calup pe patru rânduri, lăsând impresia că ele au fost scrise împreună. Acesta a fost începutul. Timp de 100 de ani toată lumea a ȘTIUT că aceste vorbe reprezentau dorința (pohta) și crezul lui Mihai Viteazul de a unii cele trei principate. Sergiu Nicolaescu nu a ratat ocazia a-l pune pe Amza Pellea să rostească aceste vorbe (tot așa cum Mircea ce Bătrân, din filmul Mircea, recită din Scrisoarea III de Eminescu), fapt ce a întărit și mai mult percepția naționalist-eronată a acestor vorbe.

Modul cum au fost reproduse (incorect!) de Nicolae Iorga notițele lui Mihai Viteazul în 1902 (imagine din expunerea Muzeului de Istorie al Argeșului-Pitești). Adică în acest mod:
Și hotaru Ardealului,
Pohta ce-am pohtit,
Moldova,
Țara Românească

Care e realitatea? Însemnarea voievodului a fost totdeauna prezentată separat și scoasă din context. Rezachevici a publicat în premieră imagini ale documentului respectiv, păstrat în arhiva de război de la Viena. În 1968, fuseseră aduse la Arhivele Statului din București microfilme după mai multe documente aflate la Viena. Astfel, Rezachevici a observat că vorbele lui Mihai sunt de fapt niște notițe scrise pe VERSOUL unui document de 4 pagini în limba maghiară. Textul inițial fusese dictat în românește de Mihai și apoi tradus în maghiară. Documentul, foarte important, cuprindea o listă de cereri și discuții pe care Mihai Viteazul, întors din campania din Moldova, trebuia să le aibă cu comisarii imperiali ai împăratului Rudolf lI aflați la Satu Mare.

Iată cum apare, pe față și pe verso, ultima pagină a documentului . Se poate observa că notițele de pe verso corespund unor paragrafe de pe fața foii. Și că ele nu reprezintă o singură idee, unică... 

Deoarece Mihai nu cunoștea limba maghiară, el și-a notat pe spatele ultimei pagini câteva cuvinte spre a știi unde erau scrise acele idei. Unul din subiecte era ”frontiera de vest a Ardealului” (”și hotaru Ardealului” cum zice voievodul). Deoarece el vroia să re-anexeze Transilvaniei teritoriile Partium-ului (Bihorul, Solnoc, Zarandul și Crasna) așa cum fuseseră reglementate de un tratat din 1570 și care fuseseră cucerite și luate de imperiali. Această însemnare cu hotarul apare în partea de sus a versoului documentului. La baza paginii, pe alte două rânduri, apar restul însemnărilor. 

Mihai vroia să îi fie recunoscută oficial de către Rudolf al II-lea și domnia ereditară asupra Moldovei și Țării Românești. Adică să poată lăsa moștenire urmașilor săi acele principate. Când scrie ”pohta ce-am pohtit// Moldova și Țara Românească” (pe 2 rânduri) el nu folosesște cuvântul ”pohtă” cu sensul modern de dorință sau poftă ci cu sensul de cerere (hotărâtă). Tradus, textul ar suna ”cererea ce-am cerut-o cu hotărâre”. Cuvântul apare cu acest sens și în alte documente ale lui Mihai: ”pohta (cererea) ce-am trimes pe Pantazi la păratul (împăratul)” sau ”să pohtească (să ceară) de la păratul”.

Practic, Mihai avea de discutat cu diplomații imperiali - printre altele - 2 probleme majore. Să rectifice frontiera vestică a principatului Transilvaniei încălcat de imperiali și separat, de a i se recunoaște stăpânirea și domnia ereditară asupra Moldovei și Munteniei. În acest scop și-a făcut niște însemnări independente pe versoul ultimei pagini a unui document tradus în ungurește în propria cancelarie. Însă de la Iorga și apoi de-a lungul timpului aceste însemnări au fost alăturate, în mod artificial, spre a rezulta un text fals, prezentat tuturor ca ”testamentul” politic al lui Mihai Viteazul, dovada clară că el dorea demult Unirea și că lupta sa a fost dată doar în acest scop.

Adevărul este că nici un istoric nu a reușit să identifice vreun text de-al lui Mihai Viteazul din care să rezulte că proiectul politic al lui Mihai ar fi fost o unire a celor 3 principate. Acea unire de 4 luni a apărut într-un context politico-militar specific, care nu fusese prevăzut și nu a avut în spate o dorință motivată național sau etnic. 

Cum bine spune istoricul Bogdan Murgescu într-o notă a unei cărți:

De remarcat şi faptul că istoricul clujean Ioan Aurel Pop a strâns într-un veritabil dosar toate informaţiile referitoare la manifestări etno-lingvistice (românești) din anii 1599-1600, dar nu a reuşit - în pofida acribiei şi erudiției sale - să găsească nici un text propriu al lui Mihai Viteazul care să ateste motivaţia naţional-românească a acţiunii sale (cf Pop 1998). Florin Constantiniu s-a exprimat şi el concludent în această privinţă : "Dacă Mihai a avut dintru început gândul unirii, sursele de care dispunem până acum nu spun nimic. În nici un caz nu poate fi considerată o dovadă a planului domnesc de unire un text din 1600 al voievodului, care ar fi sunat aslfel: (Şi hotaru Ardealului/ pohta ce-am pohtit Moldova şi Ţara Românească". În realitate, aşa cum a arătat C. Rezachevici, este vorba de alăturare a arbitrară a unor notaţii făcute de domn pe dosul unui document în limba maghiară, şi larg spaţiate între ele (deci nu un text unitar), rezumând problemele cuprinse în document: frontierele Transilvanie și revendicările domnului (în vechea limbă românească: (”pohtă„ ); domnia ereditară în ȚaraRomânească și Moldova" (Constantiniu 1999: 131)- notă citată din lucrarea Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștina, Ed. Polirom 2012

 Falsificarea istoriei spre a corespunde unui ”Mit național” cât mai consistent este cu atât mai gravă cu cât a pătruns atât de profund în conștiința oamenilor încât cu greu mai pot fi azi combătute. 

Nu e de mirare că într-un muzeu județean precum cel din Pitești găsești falsuri ”patriotice” de-a dreptul grosolane. Pe o poză sunt prezentate cuvintele lui MV, așa cum le-a reprodus Nicolae Iorga, împreunate, pe 4 rânduri (greșit!) cu explicația: ”Scrisoarea autografă a lui Mihai Viteazul” iar alături facsimilul unei scrisori oarecare a lui Mihai Viteazul cu explicația (totalmente falsă!): Hrisov emis de Mihai Viteazul la 14 aprilie 1597 în Curtea de Argeș unde apare celebra formulă:...”Și hotarul Ardealului, pohta ce-am pohtit, Moldova și Țara Românească”. 

Muzeul Județean Argeș - prezentarea unui document autograf oarecare (în facsimil) de-al lui Mihai Viteazul ca fiind cel în care ar apare formularea lui Mihai Viteazul cu ”pohta ce-am pohtit”. Alăturat (sus stânga) cu cuvintele lui Mihai, așa cum au fost publicate de Nicolae Iorga. În documentul-facsimil nu apare nicăieri textul cu ”pohta..”. Bazându-se pe ignoranța publicului, care - firesc - n-are cunoștiință să citească un document scris în alfabet chirilic, explicațiile puteau să pretindă că în acel document scrie orice.

Explicațiile la cele 2 texte de mai sus.

Nu știu cine a inventat această explicație dar este rușinos ca într-o instituție de cultură să fie perpetuată această minciună la atâția ani după publicarea articolelor lui Constantin Rezachevici.

Bibliografie – Magazin istoric, nr. 10, oct. 1975, revista Apulum, Alba Iulia 1975

Statuia lui Mihai Viteazul - Bucuresti

Toată lumea o cunoaşte. Este situată în centrul oraşului, la Universitate, iar atunci când aştepţi troleibuzul, probabil stai cu spatele la ea. Poate că nu mai atrage atenţia, deşi a fost recent curăţată de depunerile acumulate pe bronz de-a lungul a câteva decenii. Este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase statui în stil clasic din secolul al XIX-lea, din Capitală.

Puţini cunosc istoria ei, aşa că m-am gândit să mă documentez şi să v-o spun şi vouă.
Într-o perioadă în care România (Principatele Unite) făcea eforturi în a-şi redescoperi identitatea şi istoria, românii au hotărât să ridice un monument, demn de o capitală europeană. Ideea era mai veche. Încă din paşopt, revoluţionarii doriseră ridicarea a trei statui în Bucureşti: lui Mihai Bravu, Gheorghe Lazăr şi lui Tudor Vladimirescu. În 1865, la Primăria Bucureştilor se discută realizarea unei statui ecvestre a voievodului. Antreprenorul francez Alfred Godillot (vezi articolul Hala Unirii) era partener al Primăriei şi fusese contactat în vederea realizării unor amenajări şi modernizări edilitare.

În aceeaşi perioadă, maiorul Papassoglu şi Bolintineanu prevedeau realizarea unui proiect grandios şi utopic la Mănăstirea Mihai Vodă (cam ruinată la acel moment). Proiectul cuprindea o amenajare complexă a dealului Mihai Vodă şi construirea unui mausoleu romantic pentru păstrarea craniului lui Mihai Viteazul şi o statuie.

Alfred Godillot propune şi el realizarea unei statui ecvestre a voievodului, mai ales că avea relaţii în Franţa şi îl cunoştea bine pe sculptorul Albert-Ernest Carrier-Belleuse. Discuţiile între Primărie, Ministerul Lucrărilor Publice, Comitetul Amicilor Bellelor-Arte, Godillot, Carrier-Belleuse au ca rezultat finalizarea în 1873 a statuii, care este adusă de la Paris la Bucureşti împreună cu soclul de marmură, fiind a doua statuie publică din Bucureşti şi prima ecvestră. Documentarea i-a fost trimisă sculptorului de către A. Odobescu şi Th. Aman.

Ministerul Lucrărilor Publice se va adresa apoi, tot în acea perioadă, Societăţii Amicilor Bellelor-Arte pentru a hotărî locul de amplasare a noii statui a voievodului. Mulţi ar fi dorit la Mihai Vodă, pe deal. Carol doreşte, însă, aşezarea statuii în faţa Palatului Universităţii.

Adevărul e că la acea vreme Bucureştii nu prea aveau statui publice, cu excepţia statuii de marmură a spătarului M. Cantacuzino de la Colţea (nota bene - e cea mai veche din oraş!!), opera lui Storck, şi a unui kitschuleţ de serie în Piaţa Sf. Gheorghe, reprezentând-o pe Artemis.

Schelele statuii lui Mihai Bravu. Foto de C. Popp de Szathmari - 1874

Statuia lui Mihai Viteazul a fost dezvelită pe 8 noiembrie 1874 în piaţa din faţa Academiei (Universităţii), în prezenţa familiei domnitoare, a membrilor guvernului, a corpului diplomatic, a Mitropolitului Nifon, a primarului şi a unui numeros public. S-au rostit alocuţiuni de la balconul Universităţii, pline de patriotism, subliniindu-se că este prima statuie ridicată de români şi dedicată unui mare erou naţional. După dezvelire, militarii au defilat, au dat onorul şi s-au tras salve de artilerie. Pe seară, la Palat, s-a dat o recepţie...

Dezvelirea statuii lui Mihai Viteazul. În jurul monumentului o linie de dorobanţi, în echipament complet. Fotografie inedită de Carol Szatmari

Dezvelirea statuii lui Mihai Viteazul. Foto inedită de Carol Szathmari

Dezvelirea statuii fusese amânată 7 luni din cauza presiunilor diplomatice datorate guvernelor de la Viena şi Istanbul, care vedeau în această statuie un act de independenţă (ceea ce şi era). Diplomaţii şi ofiţerii turci aflaţi în Capitală considerau că ridicarea unui monument dedicat unui inamic istoric al otomanilor reprezenta o jignire la adresa puterii suzerane. România era încă sub suzeranitate otomană. De asemenea, presa vremii afirma că şi Austro-Ungaria ar fi împotriva organizării de festivităţi dedicate celui ce i-a învins pe unguri. Dezvelirea a fost amânată timp de 9 luni, motiv pentru care au avut loc şi mişcări studenţeşti de stradă (provocate de opoziţia liberală).

Statuia fusese comandată sculptorului şi pictorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse (1824-1887). Acesta, foarte apreciat în epocă, realizase o mulţime de sculpturi ce decorau diverse monumente arhitecturale din Franţa. În 1870, mai realizase două statui ecvestre pentru Argentina şi Chile. Statuia Gen. Manuel Belgrano din Buenos Aires are un cal foarte asemănător cu cel al lui Mihai Viteazul.

Statuia Bernardo O'Higgins - Santiago de Chile (Chile)

Statuia gen. Manuel Belgano - Buenos Aires (Argentina); remarcati asemanarea cu calul lui MV din Bucuresti

Portretul lui Albert-Ernest Carrier-Belleuse (1824-1887). Sculptură de A. Rodin

Semnatura lui Carrier-Belleuse pe dreapta statuii

Locul statuii lui Mihai nu este unul oarecare. Pe acel loc, încă din veacul al XVI-lea, se afla Mănăstirea Sf. Treime (Sf. Sava). Această mănăstire a fost rectitorită de Şerban Cantacuzino, care împreună cu fratele său, Constantin, a înfiinţat prima Academie de la Sf. Sava (1680), numită astfel de popor deoarece era închinată bisericii Sf. Mormânt sau a Domnului Savaot.

Domnul Savaot este o latinizare a ebraicului Elohei Tzvaot, adică „Dumnezeul armatelor” din cer (stelele şi luna), de pe mare (toate vietăţile din mare) şi de pe pământ – [informaţie primită de la un cititor...]

Suprapunerea pe poza din satelit (mersi GoogleEarth!) a principalelor edificii medievale existente încă în prima jumătate a sec. al XIX-lea
(după planul Borroczyn-1847)

La început de sec. al XVIII-lea, Brâncoveanu reclădeşte biserica şi Academia. În 1778 Alexandru Ipsilanti reconstruieşte din nou clădirea Academiei din cadrul mănăstirii.

În 1818 învăţatul ardelean Ghe. Lazăr deschide aici şcoala academicească de ştiinţe filosoficeşti şi matematiceşti în limba română.

Singurele fotografii cunoscute ale bisericii Sf. Sava. Sus este un detaliu al unei panorame realizate de L. Angerer în 1856 de pe acoperişul Teatrului Naţional. Este foarte valoroasă deoarece, pe latura de nord a bisericii, se vede şi Academia Sf. Sava. Deasupra este tot un detaliu dintr-o poză panoramică a lui C. Pop de Szatmari, realizată din turnul Colţei. Noua Academie (Universitatea) este nou construită, iar biserica Sf. Sava îşi trăieşte ultimele zile.

UPDATE: Săpăturile arheologice realizate pentru construirea parcării subterane au relevat temeliile bisericii Sf. Sava, exact unde am sugerat eu folosind planul Borroczyn

Acum ştiţi de ce se află acolo şi statuia lui Gheorghe Lazăr.
Între 1848-1870 se dărâmă toate clădirile mănăstirii, ultima fiind biserica, care apare stingheră în două fotografii (vezi mai sus). Pe locul vechii Academii se construieşte actuala Academie (azi Universitatea), ceva mai mică decât cea de astăzi şi nemansardată, după proiectul arhitectului Alexandru Orăscu.

Clădirea nou construitei Academii. Desen de epocă. Remarcaţi parcul din faţă, ce va deveni pentru un timp prima grădină botanică din Capitală.
După Teatrul Naţional construit cu puţin înainte (1852) era a doua mare clădire din Bucureşti. O a treia va fii Hala Mare.

De-a lungul Academiei s-a tăiat un bulevard foarte lat, numit atunci B-dul Academiei, dar care ţinea doar cât ţinea şi clădirea. Abia în anii ’80 ai veacului al XIX-lea se va prelungi către Cişmigiu, fiind numit apoi B-dul Elisabeta. Datorită lăţimii acestui bulevard, a noii statui construite şi a balconului Academiei, pe aici se organizau majoritatea paradelelor şi defilărilor bucureştene.

Statuia a fost construită foarte aproape de locul unde s-a aflat altarul bisericii Sf. Sava, nefiind chiar pe locul altarului, aşa cum s-a crezut. Domnul arheolog Panait mi-a arătat unde s-au identificat resturi ale vechilor ziduri cu ocazia unor săpături mai vechi. Am auzit, tot de la domnul Panait, că ar exista o intenţie de a se marca temeliile vechii biserici în pavajul actual. Ar fi grozav!

[Acest articol a fost scris cu câţiva ani înainte de construirea parcării subterane, care a distrus complet toate ruinele Academiei de la Sf. Sava şi parţial pe cele ale bisericii.]

Aşa că, trecătorule, prin staţia de troleibuz, să ştii că sub picioarele tale se află zidurile brâncoveneşti ale unei faimoase biserici din vremea ei. Şi, probabil, nenumărate schelete ale cimitirului mănăstiresc. În spaţiul din jurul statuii (ulterior şi al celor dedicate lui G. Lazăr şi Heliade Rădulescu) a fost amenajată prima grădină botanică din oraş, dotată cu două sere şi copaci rari. Statuia a văzut multe de pe soclul ei în cei 134 de ani.

Gravura (dintr-un jurnal de epocă) infăţişeaza defilarea Reg. 13 Dorobanţi prin fata Domnitorului Carol, la revenirea acestei unitati de la Plevna (ianuarie 1878)

În septembrie 1877 sunt aduse trei tunuri otomane capturate de trupele de vânători în cursul luptelor de la Griviţa. Domnitorul, aflat pe front în Bulgaria, hotărăşte să fie aşezate la statuia lui Mihai Viteazul. Festivităţile prilejuite de această ocazie sunt prezidate de regina Elisabeta (gravura de mai sus).

Un an mai târziu, în ziua de 8 octombrie 1878, la mai puţin de un an de la căderea Plevnei, se organizează intrarea solemnă a trupelor române în Bucureşti. Carol depune o coroană de flori la statuia lui Mihai Viteazul. Sunt aduse 12 dintre cele 64 de tunuri capturate de la turci în timpul Războiului de Neatârnare, fiecare tras de patru cai. Cele două tunuri vor flanca statuia timp de mulţi ani, până în 1916, când Bucureştii sunt ocupaţi de trupele germane, însoţite de armate bulgare şi turceşti. Turcii îşi iau tunurile înapoi. Probabil cu acea ocazie este distrus şi frumosul gard din fier forjat care înconjura statuia.

În 1881, cu ocazia încoronării lui Carol I ca rege al României proaspăt independente (10 mai), se organizează o mare paradă a breslelor. Regele şi regina privesc, de lângă statuia lui Mihai Viteazul, defilarea celor 43 de care simbolice.

Imagine panoramică din Universitate către statuie în anii de după Războiul de Neatârnare (ruso-româno-turc, 1877-1878). Remacaţi în stânga spatele palatului Suţu iar în spatele statuii serele primei grădini botanice din oraş

Diverse imagini ale statuii reproduse din cărţile poştale de dinainte de 1916

Statuile a doi mari oameni de cultură l-au flancat în scurt timp pe aprigul şi războinicul voievod. În 1881 este dezvelită statuia lui Ion Heliade Rădulescu, realizată de sculptorul italian Ettore Ferrari (acelaşi care a creat şi statuia lui Ovidiu din Constanţa), iar în 1886 este dezvelită statuia lui Gheorghe Lazăr, operă a marelui sculptor român Ion Georgescu.

În noiembrie 1918, familia regală se întoarce la Bucureşti, de la Iaşi, în timp ce la Alba Iulia fusese proclamată unirea Ardealului cu România. Prilej de mare entuziasm pentru bucureşteni, după chinuitorul război. Regele Ferdinand şi regina Maria, însoţiţi de generalul Berthelot şi alţii, sunt primiţi cu pâine şi sare la intrarea în oraş şi parcurg călare drumul până la statuia lui Mihai Vodă, unde primesc defilarea trupelor.

Regele Ferdinand I şi pe Principele Carol, cu ocazia unei parade de 10 Mai , în perioada 1920-1924, paradă care se ţinea de regulă în faţa statuii lui Mihai Viteazul

 

 

Imagini ale zonei în perioada interbelică. Schimbări majore din această perioadă nu prea sunt. 

Fanfară la statuia lui MV în 24.07.1941. Fotografia este luată de pe blogul lui Alex Gâlmeanu şi detalii mai multe despre aceasta poza aici

Faţada Universităţii lovită de bombele germane în perioada 25-26 august 1944. În timpul războiului  corpul principal al Universităţii a fost grav avariat și demolat, pentru ca apoi, la începutul anilor 70 să fie refăcut.
Foto Willy Prager

În legătură cu acea legendă urbană că, iniţial, această sculptură ar fi fost statuia Ioanei d’Arc…
Este o prostie uriaşă scornită de nişte ignoranţi care nu pot deosebi o armură de veacul al XV-lea de una de sfârşit de secol al XVI-lea. Armura voievodului este foarte bine documentată (francezii nu ar fi greşit niciodată), şi nu există nicio îndoială că a fost concepută de la început ca fiind a lui Mihai Viteazul.

Deşi legenda are o umbră de adevăr, aceasta este legată de cal, nu de Mihai. În atelierul lui Belleuse exista o machetă a unei statui a Ioanei d'Arc. Forma şi atitudinea calului din acea machetă se pare că au fost folosite atât la statuia lui Mihai Viteazul, cât şi la cea a generalului Manuel Belgrano din Buenos Aires, aşa cum am menţionat mai sus.

Legenda a apărut deoarece bucureştenii nu mai văzuseră o armură şi au fost surprinşi de aparenta talie subţire pe care părea să o aibă voievodul din cauza pieptarului de fier. „E o talie de femeie!” s-or fi gândit cârcotaşii epocii. Dar ce femeie s-ar fi îmbrăcat în armură? Ioana d'Arc a venit aproape instantaneu pe buzele tuturor, mai ales că sculptorul era francez! „Am fost înşelaţi!”, şi-or fi imaginat stupizii bucureşteni care oricum nu diferenţiau o armură gotică de una de sfârşit de Renaştere.

Faptul că Ioana d'Arc nu ar fi purtat niciodată ceva în mâna stângă (crucea sau steagul Franţei) sau alte argumente logice şi fireşti nu i-a convins. Legenda s-a perpetuat peste vremuri şi o întâlnim – surprinzător – chiar şi azi, la mulţi bucureşteni semidocţi.

Statuia lui Mihai Viteazul în anii 50. Detaliu dintr-o fotografie de epocă

Astăzi (2008) cei de la Primărie au realizat o amenajare nefericită în jurul statuii, cu scopul declarat de a masca lămpile care o luminează. Aspectul rezultat este departe de a fi estetic. Peste structurile din beton au fost adăugate câteva suprafeţe de pământ înierbat, probabil pentru a diminua impactul vizual al betonului. Din păcate, iarba s-a uscat rapid, iar ulterior pământul s-a scurs, lăsând la vedere betonul, care acum domină peisajul într-un mod neplăcut.

În plus, un semn de circulaţie de dimensiuni considerabile a fost instalat într-un mod nepotrivit, fiind betonat solid şi foarte vizibil chiar în faţa (uşor spre stânga) statuii lui Mihai Viteazul. Un astfel de stâlp ar trebui mutat cât mai curând într-o zonă care să nu afecteze perspectiva asupra monumentului, pentru a păstra estetica şi simbolistica locului.

[PS: Situaţia s-a schimbat semnificativ după construirea unei parcări sub această zonă. Întreaga piaţă a statuilor a devenit pietonală şi a fost acoperită cu un ciment alb care creează un disconfort vizual în zilele însorite. Practic, locul s-a transformat într-un deşert urban, total neprietenos ziua, mai ales vara, fiind lipsit de umbră sau copaci. În schimb, pe acest spaţiu se organizează frecvent bâlciuri şi iarmaroace. Din păcate, niciuna dintre cele patru statui nu mai este amplasată pe vechiul loc.]