art historia: octombrie 2017

sâmbătă, 21 octombrie 2017

Tezaurele barbare și patrioții români

Detaliu de decor cu scenă de mitologie persană de una din cănile de aur din tezaurul de la Sânicolaul Mare

Foarte interesant cum au apărut în anii trecuți și sunt destui și azi care iau atitudine și se indignează patriotic în legătură cu unele tezaure istorice descoperite pe teritoriul Transilvaniei și Banatului înainte de 1918?

Este de necrezut că au apărut - într-o totală confuzie și neînțelegere - articole de genul ”Comoara românească de la Viena” (cu referire la cea de la Sânicolaul Mare)? Sau aiureli de genul ”tezaurele dacico-gepidice de la Șimleul Silvaniei, aflate pe nedrept la Budapesta și Viena”.
Genul ăsta de discurs a fost promovat de revista Formula As, dar nu numai. Tot felul de patrioți sunt indignați că - vezi Doamne - comorile descoperite pe ”sfântul pământ al țării, vremelnic aflat sub călcâiul străinilor de neam” (adică în timpul Imperiului habsburgic), au luat drumul muzeelor din altă parte (pentru cine este familiarizat cu formulările naționaliste românești).

Fibule din al doilea tezaur de la Șimleul Silvaniei, expuse pe manechine în Muzeul Național de Istorie din Budapesta

Ba chiar au existat exaltați ce sprijineau inițiativa cererii de ”retrocedare” a comorilor ”noastre” de la aceste muzee !

Din păcate, aceste atitudini de-un patriotism excesiv, prostesc și complet iresponsabil au fost și sunt încă extrem de răspândite. Și sunt explicabile printr-o neînțelegere profundă a Istoriei.

Este drept că au existat comori arheologice, (care au fost furate direct din muzee sau prin braconaj arheologic) de pe teritoriul unor state care există și azi. Și care state au pretenția să le recupereze; cu bani (mulți) sau fără (cum a fost cazul brațărilor dacice sau a tezaurului roman de argint ”Seuso” în cazul Ungariei).
Sau a tezaurului getic de argint de la Craiova, cumpărat în 1917 de pe piața de antichități din Craiova, în timpul ocupației germane a României din timul Primului Război Mondial. Ajuns în colecțiile Muzeului de arheologie din Berlin, tezaurul de Craiova a fost înapoiat Românieidupă 1926, în urma tratatelor de după război. Dar acel tezaur fusese găsit pe teritoriul României!
Alteori este vorba de obiecte de o importantă deosebită pentru istoria națională a unei țări. Țară care este dispusă să plătească prețul corect pentru a cumpăra acel obiect care în decursul istoriei a ajuns în colecții străine. Un exemplu care s-a finalizat cu succes ar fi Cehia care a cumpărat un codex, un manuscris important pentru istoria si cultura lor (imi scapă numele).

Dar asupra tezaurelor de aur gasite în Transilvania și Banat, românii și România nu au nici un drept, nici istoric, nici moral, darămite material. De ce? Fiindcă au fost descoperite pe un teritoriu care nu aparținea României și nici nu aparținuse niciodată vreunui stat românesc înainte de 1918. În primul rând. Nu ar trebui să avem nici măcar pretenții morale căci aceste obiecte de aur nu au nici o legătură cu istoria românilor și nici măcar cu ”mitul național” (acea construcție ideologică care prezintă istoria pură, perfectă și plină de unitate și continuitate a românilor). Din nou, de ce?

Fiindcă tezaurele de la Șimleul Silvaniei (descoperite în 1797 și 1889), practic seturi de vase și podoabe romane făcute pentru gustul barbarilor germanici au fost atribuite cu certitudine gepizilor. Care au avut în Transilvania un regat puternic și întins, atât înainte cât și sub stăpânire avară. Dacă noi, ca istoriografie n-am catadicsit să le studiem istoria mai atent și nici să ii punem (măcar simbolic) între strămoșii nostrii, de ce am avea pretenții la urmele lăsate de ei pe teritoriul devenit azi al României?

Și mai absurdă e pretenția unora asupra tezaurului de la Sânicolaul Mare, din jud Timiș. Descoperit în 1799, sub adiministrație austriacă, el a fost atribuit pe rând ba ungurilor arpadieni, ba avarilor, ba bulgarilor. Cu siguranță nu stră-românilor sau slavilor care la epoca aia nu aveau nici cuțitașe de fier, darămite vase de aur persane. Și, conform ultimelor concluzii, acel set minunat de vase, de proveniență iranian-sasanidă au fost atribuite unui nobil bulgar din timpul primului Țarat Bulgar. Țarat care a stăpânit (”vremelnic”, nu?) și parte din Transilvania și Banat (pe lângă Muntenia și Oltenia).

Inscripție cu litere runice (specifice popoarelor turanice și implicit ale vechilor bulgari, de origine turcică) pe unul din vasele de aur din tezaurul de la Sânnicolaul Mare.

Trebuie amintit că autoritățile austriece s-au mobilizat rapid în a salva toate aceste comori și a le pune la adăpost în muzee.
Vreți să vă reamintesc epopeea singurului tezaur barbar major găsit la noi în secolul al 19-lea?
Tezaurul de la Pietroasa a fost făcut zob de descoperitori și de negustorii de metal prețios înainte de a fi salvat. Cu acele ocazii a pierdut majoritatea pietrelor și alamandinelor (pietrele roșii semiprețioase cu care obiectele de aur era încrustate). Salvat e un fel de a spune... A fost restaurat și completat cu greu în Germania. Câte altfel de tezaure au fost probabil descoperite de țărani în Muntenia sau Moldova și de care s-a ales praful? Și acum se ridică unii că să ne dea austriecii înapoi (înapoi?) tezaurele furate de Ei de la Noi (furate? ).

Pereche de fibule din al doilea tezaur de la Șimleul Silvaniei. La fel pentru următoarelor șase fotografii. Azi la Muzeul Național din Budapesta.

Muzeul național din Budapesta. Eticheta pentru tezaurul de mai sus.

Medalion cu împărat roman din primul tezaur de la Șimleul Silvaniei. Azi la Kunsthistorische Museum din Viena

Marele colier cu pandantive în formă de unelte din primul tezaur de la Sânicolaul Mare.

Piatra de onix din marele colier cu miniaturi de unelte din primul tezaur de la Șimleul Silvaniei. Azi la Kunsthistorische Museum din Viena

duminică, 15 octombrie 2017

Sfânta Vineri de la Târnovo

Palatul țarilor bulgari din cetatea Țareveț din Târnovo, capitala țaratului bulgaro-vlah. În centru se află biserica (azi ruinată, cea galbenă) în care s-au păstrat o perioadă îndelungată osemintele cuvioasei Paraskeva. Reconstituire de Vladimir Dimitrov (1967-2013).

Cândva, în veacul al 12-lea, în preajma Marii Schisme care a rupt biserica creștină în două (1054) pe malul Mării Marmara, în satul de pescari Epivates, nu departe de Constantinopol, cu ocazia înmormântării unui marinar bătrân (cam păcătos - se spune), oamenii au dezgropat oasele unei femei, dar le-au lăsat acolo. În efervescența profund religioasă a epocii, cumva, s-a dus vestea că au fost găsite oasele unei Sfinte. Probabil că la răspândirea veștii au contribuit și preoții locali care au intuit potențialul. Într-o epocă a Cruciadelor și a negustoriei cu moaște, orice biserică își dorea să devină loc de pelerinaj datorită unor relicve sfinte. Câștigurile erau enorme pentru toată lumea, atât pentru biserică, cât și pentru comunitate. Iar dacă nu aveai niște relicve autentice, provenite de la un om sfânt cunoscut, le inventai. Pur și simplu. Orice os putea deveni ”sfinte moaște” dacă erau însoțite de o poveste frumoasă și eventual de un ”miracol”.

Povestea Cuvioasei Paraskeva are toate aceste ingrediente. Se spune în povestea vieții ei, scrisă secole mai târziu că o femeie tânără (o ”împărătească”) s-ar fi arătat într-un vis miraculos unui localnic ( după altă variantă s-a arătat în visul a două femei) și a cerut să îi fie deshumate oasele de lângă ale bătrânului marinar, un păcătos, și să fie duse în Biserică.

Nimeni nu știa ale cui erau acele oase și cui aparținuseră. Numele i-a fost adăugat mai târziu.

PARASKEVA înseamna ”VINERI” în limba greacă (Παρασκευή). Vineri este o zi sfântă atât în iudaism cât și în creștinism: este ziua de pregătire de dinaintea Sabatului (Paraskevi=pregătire), ziua Răstignirii, cea mai respectată zi de Post săptămânală! Aceasta este Sfânta Vineri de care mai citim în basme. Sfânta Paraschiva sau Sf. Vineri este același lucru.

Inițial, scheletul unei necunoscute fără nume, găsit întâmplător, osemintele Sfintei au fost duse în biserica Sf. Apostoli din Kalikrateia (azi Mimarsinan, cartier al orașului Kücükçekmece din imediata apropiere a Istanbulului), un orășel din apropierea satului Epivates, unde au stat aproximativ 175 de ani.

În acești ani faima sfintei a crescut iar în 1231 mai marii Bisericii de la Constantinopol, au hotărât ca moaștele Sfintei să fie transferate în marele oraș, în Catedrala Patriarhală. Deveniseră mult prea importante pentru o bisericuță provincială!

Din considerente politice și diplomatice, moaștele Cuvioasei au ajuns apoi în capitala Țaratului Bulgar, la Târnovo (azi Veliko Târnovo).

În timpul ocupației latine a Bizanțului, după bătălia de la Klokotnița (martie 1230), țarul Bulgariei Ivan Asan al II-lea i-a învins pe ”franci” (adică armatele Imperiului latin al Constantinopolului) devenind cel mai puternic lider militar din Balcani.

Pentru prestigiul noului Țarat avea nevoie de un sfânt patron al Capitalei (aflată în plină reconstrucție) și al țării, iar conducerea latină de la Constantinopol le era datoare. În 1234 țarul bulgar a cerut moaștele Cuvioasei pe care vroia să le ducă în Târnovo, noua capitală a țaratului (pe care o dorea un mic Constantinopol). Pentru consolidarea relațiilor, împăratul a fost de acord să ofere bulgarilor în dar bulgarilor moaștele Sfintei Vineri.

Țarul Ivan Asan al II-lea și țarina, în diorama figurilor de ceară de la Tânovo

Țarul Bulgariei a luat treaba foarte în serios. În primul rând a organizat moaștelor o primire plină de solemenitate la Târnovo, una demnă de un împărat. Înalte fețe bisericești din Bulgaria în frunte cu patriarhul Vasile al Târnovului și Marcu al Preslavului, familia țarului, aristocrație, popor au participat la festivitățile aducerii moaștelor Sfintei Vineri de la Constantinopol. Pentru ca ele să fie depuse în chiar centrul Puterii politice a Țaratului: în biserica – special construită - din curtea palatului țarilor din Târnovo de pe colina Țareveț (vezi ilustrația).

Reconstituire a cartierelor fortificate ce formau orașul Târnovo. În cetatea Țareveț se afla palatul țarilor, iar în incinta acestui palat, biserica Sv. Petka. Orașul medieval Veliko Târnovo se întindea pe 2 platouri carstice separate de meandrele rîului Yantra; unul e Țareveț vizitabil și restaurat, altul e Trapezița, sit arheologic, nevizitabil. (vezi ilustrația de la începutul articolului)

Pentru că bulgarii zic zilei de vineri ”petka”, de la ( pet=cinci, a cincea zi), Cuvioasa Paraschiva a ajuns să fie cunoscută în lumea slavă ca Sveta Petka (Света Петка ).

Datorită lipsei unei descrieri canonice a vieții ei, încă din vremea Țarului Ivan Asan al II-lea, Cuvioasei Parachiva/Petka i-a fost scrisă o variantă oficială a poveștii vieții ei, o ”hagiografie”.

De asta s-a ocupat Patriarhul Eftimie de Târnovo (1325-1403) care a scris viața Sfintei Petka și a ales serbarea ei la 14 octombrie. ”Viața și peregrinările Sfintei Petka și felul cum a fost adusă în minunatul oraș Târnovo” imaginate de Patriarhul Eftimie a fost o lucrare scrisă cu mult talent și a cunoscut o mare răspândire în Balcani, cu mult dincolo de granițele Bulgariei. Abia acum s-a răspânit o variantă oficială și detailată a faptelor Sfintei.

Ca sfântă patroană a Bulgariei, asociată cu puterea politică de la Târnovo, Paraskivei i-a crescut enorm prestigiul și faima. Este numită Sf. Paraskeva/ Petka a Bulgariei sau de la Târnovo (Sv. Petka Târnovska)

Moaștele au stat la Târnovo timp de 160 de ani. În 1394, capitala Târnovo, laolaltă cu întreaga țară a căzut sub ocupația otomană. Sfintele moaște ale orașului – Sfinții Petka (Paraschiva), Filoteea și Teofan au fost transferate la Vidin, apoi trimise peste Dunăre lui Mircea cel Bătrân al Țării Românești, unde timp de câteva luni au fost adăpostite, la sugestia lui Sf. Nicodim de la Tismana, undeva în Țara Românească (probabil chiar la Tismana, unde existau condițiile necesare adăpostirii acestora).

Apoi moaștele s-au întors iar la Vidin, devenit temporar, sub țarul Strațimir, capitala ultimului bastion bulgar neocupat de turci: Țaratul de Vidin. Trei ani mai târziu, când țaratul de Vidin a căzut sub otomani (1396), moaștele au fost din nou salvate și duse la Belgrad. De data aceasta moaștele căzuseră în mâna turcilor, dar s-a implicat țarina Serbiei, doamna Milița, care a negociat cu sultanul Baiazid, cuceritorul Vidinului.

Doamna Milița era văduva faimosului cneaz Lazăr, ucis în bătălia de la Kosovopolie (1389), laolaltă cu dușmanul său, sultanul Murad. După acea bătălie, Milița a devenit țarină și a condus Serbia până când la moartea sa din 1405. Din motive diplomatice a fost nevoită să își mărite fata, pe Mileva Despina cu sultanul Baiazid. Astfel, Milița a devenit soacra lui Baiazid. Cu ocazia negocierilor avute cu Baiazid pentru a-și susține fiul, pe cneazul Ștefan Lazarevic la tronul Serbiei, Milița a cerut moaștele Cuvioasei din Vidinul ocupat de otomani, spre a fi duse la Belgrad. Se spune că Baiazid ar fi râs că nu înțelegea de ce au atâta valoare pentru ei niște oase.

O dată recuperate, moaștele au fost depozitate într-o mică capelă (Biserica Sf Petka în imediata apropiere de Biserica Ružica) din cetatea Kalemegdan, unde au rămas timp de alți 125 de ani. Până în 1521, când turcii conduși de Soliman Magnificul au ocupat și cetatea Belgradului.

Macheta vechii cetăți a Belgradului, cu localizarea bisericii Sf. Petka

Capturate din nou de turci, moaștele Sfintei au fost răscumpărate de patriarhia Bizanțului pentru 12.000 de ducați de aur și aduse înapoi în Constantinopol, în catedrala patriarhală din cartierul Fanar.

Și astfel, sfintele oseminte au fost readuse după 238 ani înapoi pe malul Bosforului. În Istanbul au fost mai multe biserici care au adăpostit moaștele înainte de a fi transformate în moschei: Theotokos Pammakaristos devenită Fethye Djami, apoi în biserica Blancherne, Sf. Dumitru si apoi în biserica Sf. Gheorghe din Fanar, actuala catedrală patriarhală.

În 1641 domnul Vasile Lupu al Moldovei a donat o importantă sumă patriarhiei Constantinopolului, care acoperea tributul anual impus de otomani patriarhilor din Constantinopol și Ierusalim. Practic Vasile Lupu a plătit datoria Patriarhiei către fiscul otoman. Ca recunoștință, Patriarhul Partenie i-a oferit lui Vasile Lupu moaștele Sf. Paraschiva a Balcanilor spre a fi depuse în noua biserică Trei Ierarhi ridicată la Iași.

De atunci oasele sfintei se păstrează în capitala Moldovei, Iași. Iar Cuvioasa a devenit, după ce fusese pe rând ocrotitoarea Bulgariei, a Vidinului, a Belgradului și a Constantinopolului, ”ocrotitoarea Moldovei”. Cultul Sfintei Vineri a fost uriaș în Balcani, în Bulgaria, Serbia, Grecia și țările românești, nenumărate biserici din acest spațiu având având acest hram și intrând în folclor, mai mult ca orice altă sfântă.

Asta este pe scurt povestea adevărată a osemintelor din satul Epivates. Nu am insistat pe povestea Cuvioasei imaginată de preoți, deoarece o pueteți găsi ușor pe orice site ortodox.