Minunea apei de la Alba Iulia (Bălgrad)

În Palatul Patriarhal din București (în dealul Mitropoliei) se află un hol pe pereții căreia se află o frumoasă frescă a pictorului Costin Petrescu, realizată în anii 30.

Ansamblul de pictură se concentrează pe intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia și mai ales pe „Minunea Apei” un episod legendar și absolut fantezist, dar foarte interesant. Aproape sigur, alegerea subiectului se datorează inițiativei patriarhului Miron Cristea (patriarh 1925-1939), ardelean, ultranaționalist, șovin și antisemit notoriu.

Despre ce este vorba? Povestea se bazează pe o istorisire imaginată de Petru Movilă, arhiepiscop și apoi mitropolit al Kievului (mort 1647), fiu al domnitorului moldovean Simion Movilă, care a fost de altfel un dușman declarat al lui Mihai Viteazul. Dar asta nu l-a împiedicat pe episcopul de origine moldoveană al Kievului să imagineze o poveste ce-l are pe Mihai vodă, actor principal.

Pe scurt, povestea zice că, Mihai vrând să zidească în cetatea Bălgradului (Alba Iulia) o catedrală pentru ortodocși s-ar fi lovit de opoziția catolicilor din oraș. Informație absolut falsă, fiindcă prin înțelegerea lui Mihai Viteazu cu principele ardelean Sigismund Bathory, biserica episcopală ortodoxă de la Alba iulia a fost construită cu acceptul acestuia din urmă. Și încă înainte ca Mihai să fi cucerit Ardealul. 

În plus episcopul catolic al Albei Iulia, Demetrius Napragyi a avut o relație bună cu Mihai. El i-a înmânat cheile cetății după bătălia de la Șelimbăr și i-a rămas aproape, în funcția de cancelar. 

Dar să revenim la povestea lui Petru Movilă...

Domnitorul român le-ar fi zis „popilor papistași” că NOI (ortodocșii) avem tot dreptul să ridicăm o catedrală aici fiindcă suntem adevărații dreptcredincioși și o să dovedim asta. Și „papistașii” au zis că hai să ne înfruntăm în dispute bisericești și teologice.

Iar Mihai a zis, nu! trebuie să apelăm direct la harul lui Dumnezeu să dovedim că El ține cu noi, nu cu voi. Si papistașii au răspuns, păi cum să dovedim altfel decât prin dispute pe marginea Sfintelor Scripturi că legea noastră e cea „corectă”?

” Haideti, zice (Mihai Viteazul), în mijlocul orașului și acolo să ni se aduca apă curată, iar arhiereul meu și preoții săi o vor sfinți în văzul tuturor. Tot așa vor face și ai voștri, deosebit, și, sfințind-o, o vom pune în biserica voastră cea mare, în vase deosebite, pe care le vom astupa și le vom pecetlui cu pecețile noastre, pecetluind și ușa bisericii pentru 40 de zile. Și a cui apă va rămâne nestricată, ca și cum de-abia ar fi fost scoasă din izvor, credința aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credința lui este rea.”

Și așa au făcut. Ba „latinii” vicleni, au aruncat și niște sare în apa lor să rămână limpede. Dar, așa cum bănuiți, după împlinirea sorocului, preoții au verificat vasele cu apă. Întâi preotul ortodox, rugându-se cu lacrimi a despecetluit vasul în care era apă mai limpede și curată ca niciodată.

” Iar latinii, rugindu-se și făcând slujba după cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor și, cum l-au destupat, toata biserica s-a umplut de duhoare, ca s-au înspăimântat toți latinii și au strigat cu uimire: „Adevarată este credința grecească pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească, deci, biserica în oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa”. Si astfel, făcuţi de ocară, latinii si cu preoții lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxă.”

Asta e povestea figurată pe pereții holului din palatul patriarhal din București. Această poveste a fost promovată intens în anii 20 de ardeleanul Ioan Lupaș, un naționalist hard-core, academician, profesor de istorie bisericească la Sibiu și apoi de istorie a românilor la Cluj și ministru în cabinetul Goga.

Începutul „concursului”. Mihai Viteazul îngenuncheat în fața cutiilor sigilate. 

Papistașii părăsesc locul umiliți în timp ce ortodocșii aduc slavă lui Dumnezeu (în fundal)

În realitate acest episod este pură fantezie, n-a existat niciodată, nu a fost menționat de nimeni altcineva. El a fost imaginat la zeci de ani după moartea lui Mihai Viteazul, episcopul Kievului având doar 3 ani la momentul descris de el. În realitate, Mihai Viteazul s-a arătat plin de bunăvoință față de catolicii ardeleni, fiind „pornit” doar contra „ereticilor” calvini. Iată ce declara un nunțiul papal, Germanico Malaspina, în 1599, prezent la sosirea lui Mihai la Alba: ”Palatinul (Mihai) a arătat multă bunăvoință față de religia catolică și scârbă față de eretici (calvini).”

O altă sursă, Giovanni Mocenigo zice că valahul (Mihai) se duce cinsprezece zile (pe lună, la slujbă) la biserica latinilor și cincisprezece la cea a grecilor și a dăruit șaizeci de sate de „heretici”(calvini) catolicilor”. Deci Mihai se ducea la slujbă la catedrala catolică, în mod curent.

Nu mai zic că povestea lasă impresia că la Alba și în Ardeal în general, autoritățile non-ortodoxe (subliminal, adică ungurii cei răi) erau toți catolici. În realitate Reforma se instaurase de ani de zile iar Transilvania era un spațiu multiconfesional și o mare parte a nobilimii maghiare, (ba și sașii și secuii) era deja reformată!

Mai sunt de adăugat câteva vorbe legate de alegerea acestui episod spre a fi zugrăvit în sediul Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. În primul rând este vorba de acea împletire toxică dintre Naționalism și Religie, numită „ortodoxism”,

ideologie ce a explodat după Primul Război Mondial și care a dus la nașterea a atâtor rele. Și de care BOR nu a scăpat deloc nici azi, ba dimpotrivă. Apoi, prin acest episod imaginar este scos în evidență și complexul istoric de inferiorioritate/superioritate al românilor față de Biserica catolică, percepută ca mai bogată, civilizată dar arogantă și prea puțin spirituală.