Cronologia istorică a Dobrogei din secolul I până în secolul XV

 

Cronologia Dobrogei de la cucerirea romană la cucerirea otomană

Secolul I î.Chr.:

Cca anul 20 î.Chr. Orașele pontice cu teritoriul lor agricol (cca o treime din Dobrogea) intră definitiv sub control și stăpânire romană

Secolul I AD:

Romanii stabilesc hotarul imperiului (limes-ul) pe linia Dunării. În Dobrogea, pe malul drept al Dunării sunt construite fortificații: Durostorum (Silistra), Axiopolis (Cochirleni), Capidava, Carsium, Troesmis, Noviodunum, Aegysus (Tulcea). Ovidiu menționează barbarii geți din preajma Tomisului. Dobrogea face parte din Moesia apoi din Moesia Inferior. Pe pământurile Callatisului sunt atestate încă din veacurile II-I î.Chr. așezări de sciți sedentarizați. Există informații că Dobrogea era numită și Sciția (fără „Mica”), dar în mod neoficial.

Secolul II:

Stăpânire romană. Provincia Dacia care nu e legată direct de Dobrogea, căci Muntenia nu a fost anexată decât parțial. Sunt fondate noi orașe în interiorul Dobrogei (Tropeum Traiani, Ibida, Ulmetum, Dinogetia, Halmiris ce vor cunoaște o mare dezvoltare în secolele următoare). Dobrogea are o populație rurală multietnică în mare parte elenizată sau romanizată. În orașele pontice, greaca e limba principală. Există teritorii pe malul stâng Dunării controlate militar de romani („capete de pod”).

Secolul III :

Stăpânire romană. Invazii gotice. Împăratul Dioclețian vizitează frontiera de la Dunărea de Jos. În vremea lui, Dobrogea devine provincie separată de Moesia Inferior, numită – pentru prima oară în mod oficial - Skythia Minor! (atribuirea acestui nume Dobrogei, înainte de acest moment nu este corectă istoric). Romanii părăsesc provincia Dacia din Carpați (retragerea Aureliană). La sudul Dunării, fosta provincie Moesia Superior e redenunită Dacia Aureliană. Provinciile sunt numite dioceze. La Troesmis staționează legiunea II Herculea. Creștinismul câștigă teren. Circa 8-10 % din populația urbană civilă sunt creștini. În armată procentul este mai mare. Au loc unele asasinate împotriva creștinilor, la care participă atât romanii cât și triburile de barbari (goți). În acest secol sunt uciși martirii de la Niculițel, înecați de barbari în Dunăre.

Secolul IV:

Stăpânire romană. Constantin cel Mare împărat al Imperiului. Lupte cu vizigoți în Moesia și recucerirea unei părți din sudul Daciei nord dunărene (Oltenia și Muntenia). Este construit podul de peste Dunăre de la Sucidava (Celei, Olt). Goții din Muntenia unde se stabiliseră de un secol au devenit foederați (aliați) ai Imperiului și apără frontiera de pe Dunăre de invaziile altor barbari. Ulfila, un grec robit de tânăr de goți, traduce Biblia în gotă și îi convertește pe goți la crestinismul arian. Se crede că a locuit pe teritoriul Munteniei. Ulterior, speriați de avansarea hunilor goții cer azil în Imperiul Roman, la sudul Dunării, eveniment ce duce la o criză umanitară foarte prost rezolvată de autoritățile romane din Moesia. Centrul de putere gotic de la Pietroasa (Buzău) este părăsit în grabă și în urma lor este ascunsă comoara „Cloșca cu pui”. În bătălia de la Adrianopol în Tracia (378) dintre romani și goți, a fost ucis împăratul Valens. Populaților gotice stabilite în Dobrogea. În Dobrogea sunt reparate sau mărite fortificațiile unor garnizoane de pe Dunăre (Capidava, Troesmis) și unele orașe interioare (Dinogeția, Ibida, Ulmetum, Tropeum Traiani). Epoca împărțirii Imperiului Roman. Sub împăratul Teodosie cel Mare creștinismul a devenit Religie unică de stat! Mai multe orașe dobrogene au devenit episcopii. În orașe (Histria, Tomis, Tropeum Traiani) au fost construite basilici episcopale impresionante. Multe din acestea au cripte în care se păstrează moaște ale martirilor (Niculițel, Tomis, TropeumT).

În această epoca populația Dobrogei, multietnică putea avea greci, romani, traci și sarmați romanizați/elenizați, vandali, alani, goți, huni etc.

Secolul V:

Stăpînire romană. Creșterea puterii hunilor. Atilla. Provinciile dunărene au fost devastate de raiduri ale hunilor și aproape sunt depopulate. Imperiul Roman plătește tributuri hunilor. Secol întunecat!

Secolul VI:

Stăpânire romană. Invazii ale mai multor neamuri ale slavilor (sclavini, veneți și mai ales anți). Prăbușirea temporară a controlului roman la Dunăre, urmat de revenirea puterii romane în timpul domniei lui Justinian. Numeroase cetăți și caste sunt constrite sau reparate, inclusiv la nordul Dunării (Drobeta, Sucidava). Triburile slave ocupă și se răspândesc în zona Carpato-Dunăreană și Balcani. Avarii cuceresc Pannonia și Carpații și intră în conflict cu Bizanțul (Imperiul Roman de Est). Avarii înfrâng triburile locale de slavi și îi integrează în armatele lor. Între 568-582 avarii kaganului Bayan atacă de mai multe ori frontiera cu Imperiul Roman de pe Dunăre. Avarii ocupă Dobrogea și în alianță cu slavii pustiesc orașele și așezările, în special cele urbane, percepute ca bogate. Vechile orașe romane nu-și mai revin niciodată și cad în ruină. Populația se ruralizează.

 Iordanes, un got romanizat, bogat și educat , ce trăia la Constantinopol, scrie o istorie propagandistică a goților în care îi confundă în mod voit pe geți cu goți. Scopul era construirea unei istorii mai vechi și mai glorioase a goților din Carpați și Balcani.

Secolul VII:

Prăbușirea controlului roman la Dunăre. Tot spațiul carpato-dunărean -pontic face parte din Imperiul (khaganatul) Avar. Hanul (proto) bulgar Kubrat unește triburile bulgare și formează în stepele ponto-caspice (între Volga, Marea Azov și Caucaz) un regat cunoscut ca Bulgaria Mare. Trei din din fii hanului Kubrat au migrat apoi în Europa (unul în Pannonia alături de avari, unul în Italia). Al treilea fiu, hanul Asparuh, sub presiunea khazarilor, a migrat cu circa 10.000-12.000 oameni către gurile Dunării în Scythia Minor. Temporar s-au stabilit în Delta Dunării. Împăratul roman Constantin IV i-a asediat pe bulgari, fortificați în Delta Dunării în așa numita Bătălia de la Ongal (680). Împăratul bolnav, părăsește bătălia iar oastea bizantină, demoralizată este înfrântă și alungată. Datorită acestei victorii, bulgarii s-au stabilit o perioadă în Dobrogea. 

 În porțiunea cea mai îngustă a Dobrogei cel mai vechi val de pământ, îndreptat către un inamic din sud este atribuit acestor (proto)bulgari. 

Asparuh invadează apoi Moesia și după o serie de atacuri l-a obligat pe împăratul Constantin al IV-lea să recunoască existența unui stat bulgar.

Secolul VIII:

Bulgarii, sub conducerea hanului Asparuh, bine organizați, militar și politic, și aliați cu slavii și populațiile traco-latine sau elenizate locale din Tracia, au pus bazele unui stat - Hanatul Bulgar. Prima capitală a fost la Pliska. Un oraș cu întindere enormă și construcții de piatră ce se dorea să rivalizeze cu Constantinopolul. Hanul Tervel obține de la bizantini titlul de caesar, slavizat Țar. Hanatul devine Țarat. Istoria îl numește Primul Țarat Bulgar spre a-l deosebi de al Doilea Țarat Bulgar (al Asăneștilor, Vlaho-Bulgar) .

În această epoca populația Dobrogei, multietnică putea avea avari, slavi, bulgari, romanici (stră-români), khazari, urmași ai hunilor, alanilor (iranieni) și ostrogoților ..

Secolul IX:

Imperiul (kaganatul) avar se prăbușește. Bulgarii a cucerit de la avari teritorii uriașe de la nordul Dunării și adaugă Țaratului, Oltenia, Muntenia și mare parte din Transilvania. Morminte bulgărești din această epocă au fost cercetate (dar puțin popularizate) la Alba Iulia și nu numai. În Prahova a fost cercetată o cetate care controla drumul sării, atribuită autorității bulgare din această epocă. Bulgarii îl înfrâng și ucid pe împăratul bizantin Nikeforos. Hanul Krum își face cupă din craniul acestuia. Hanul Omurtag încheie o pace pe 30 ani cu bizantinii. Creștinii sunt persecutați de țarul Omurtag. Țaratul bulgar ocupă cea mai mare parte din Bulgaria, România, Macedonia de azi, cu părți din Serbia, Grecia, Albania. Țarul Boris hotărăște acceptarea creștinsmului ca soluție pentru rezolvarea numeroaselor probleme politice și sociale. Capitala este mutată la (Veliki) Preslav. Biserica bulgară devine arhiepiscopie autonomă (de Constantinopol). Chiril și Metodie răspândesc alfabetele glagolitic și chirilic. Clerul bulgar s-a instruit și a slujit în slavă, pentru a nu lăsa ca prin folosirea limbii grecești să crească prea mult influența bizantină în Bulgaria. Creștinarea duce la slavizarea vechilor bulgari și la dispariția limbilor turcice aduse de aceștia din est.

Secolul X:

Țarul Simeon cel Mare se luptă cu bizantinii și se aliază cu pecenegii. Bizantinii pe de altă parte se aliază cu maghiarii din Pannonia, care-i atacă pe bulgari. Țarul Petru. Perioadă de aur pentru Bulgaria primului Țarat. Cneazul ruso-vareg al Kievului, Sviatoslav, incitat de bizantini, atacă Bulgaria și cucerește Preslav. Apoi își stabilește un oraș reședință pe malul sudic al Deltei Dunării la Preslaveț=Micul Preslav (probabil la Nufăru sau Murighiol). Sviatoslav este alungat cu greu iar la întoarcere a fost ucis de pecenegi. Bizantinii profită și cuceresc o parte din Bulgaria. Legată de aceste evenimente este și o inscripție în slava veche datată 6451 de la Facerea Lumii (adică 943) găsită lângă Cernavodă în 1950 și care îl menționează pe un ”Jupan Dimitr” (Димитрѣ бѣ жоупанѣ), probabil un guvernator local din epoca țarului Petru și a cneazului ruso-vareg Sviatoslav.

Cetatea de pe insula Păcuiul lui Soare  a fost construită în această epocă ca avanpost portuar/fluvial al cetății Dârstor (Silistra).

Secolul XI:

Țarul Samuel este învins de împăratul bizantin Vasile al II (Bătălia de la Kleidion - 1014). Ca represalii, toți cei 14.000 de prizonieri bulgari au fost orbiți la ordinul împăratului. La fiecare 100 de orbi, unui ostaș îi era lăsat un ochi pentru a îi conduce pe ceilalți acasă. De aceea posteritatea l-a numit pe basileul Vasile II  „bulgaroctonul”= ucigașul de bulgari. Țaratul bulgar este desființat iar Bulgaria a fost încorporată Imperiului Bizantin sub numele de provincia (thema) Bulgaria . Dobrogea intrată sub autoritatea Constantinopolului sub numele de provincia (thema) Paristrion sau Paradunavon (para-Istrion/para-Dunavon=lângă Dunăre). Întâi pecenegii și uzii, apoi cumanii, invadează regiunea carpato-duneareano-balcanică și devin o problemă gravă! Mulți pătrund în Balcani prin Dobrogea, folosind vadul de la Isaccea. În a doua jumătate a veacului, numeroase conflicte între bizantini, pecenegi și cumani. Pe acest fundal, în „Alexiada” scrisă de prințesa bizantină Ana Comnena este amintit un fruntaș al valahilor de la Dunăre Pudilă (Pudilos în document), care a adus la Constantinopol știrea că Dobrogea (thema Paristrion) este atacată de pecenegi (numiți antichizat „sauromați”) și cumani („sciți”). Ulterior generalii Tatikios și Cantacuzino sosesc în Dobrogea și îi înving pe cumani.

De-a latul Dobrogei, de la Dunăre la mare au fost construite de autoritatea bizantină în două momente diferite, două fortificații liniare dotate cu castre = Marile Valuri Dobrogene. În cariera de cretă (calcar foarte moale) de la Murfatlar (Basarabi) din care s-a extras piatră pentru o porțiune din Marele Val de Piatră dobrogean s-au stabilit călugări creștini eremiți – probabil bulgari - care știau să scrie în slavă (dovadă inscripțiile). Inscripțiile de la Mufratlar și alte descoperiri dovedesc prezența în Dobrogea a acelor veacuri și a călătorilor ruși și varegi (vikingi) ce călătoreau din nord la Constantinopol și care foloseau diverse alfabete runice.

În aceste 2 secole, fortificațiile unor orașe romane părăsite în veacul al VII-lea au fost reparate, oamenii stabilindu-se (în case) între vechile ziduri. Cel mai cercetat sit este cetatea Dinogeția. Vicina, (probabil la Isaccea/Noviodunum) a devenit un puternic centru religios.

Secolul XII:

Campanii bizantine contra cumanilor. Apar menționări ale valahilor alături de cumani la nordul Dunării. Dobrogea, grav afectată de atacuri cumano-pecenege. Criza în Imperiul Bizantin de după moartea împăratului Manuel Comnenul. Vlahii și bulgarii din Balcani, cu un important ajutor cuman s-au ridicat împotriva bizantinilor sub conducerea a doi nobili valahi  (cu descendență cumană?) din regiunea Vidin, Petru și Asan (1185). Teritoriile dintre nordul Balcanilor și Dunăre, locuite de populații numeroase de latinofoni (valahi) au fost pierdute de bizantini. Ioniță Kaloian (cel Frumos), fratele celor doi a continuat lupta și aliat cu cumanii de la nordul Dunării i-a învins pe bizantini definitiv, fondând cel de-al DOILEA ȚARAT BULGAR. Ioniță a fost căsătorit cu o prințesă cumană și a primit o coroană de la un episcop trimis de la Roma. Noua capitală a țaratului a fost aleasă Târnovo.

Secolul XIII:

Al Doilea Țarat Bulgar (numit doar de istoriografia română mai veche Imperiul Vlaho-Bulgar) controlează politic teritorii întinse la nordul Dunării, până la Carpați, în Muntenia și Moldova. Cumanii domină militar aceste zone ca aliați ai Asăneștilor. Valahia e numită în documente Cumania. Mongolii invadează Ungaria și teritoriile de la nordul Dunării (1241-Marea invazie mongolă). Bulgaria nu a fost atacată în această fază. Mai mult de o treime din populația din jurul arcului carpatic e masacrată, mulți alții murind din cauza bolilor și foametei ce a urmat invaziei. După retragerea în Asia a mongolilor, cca 10.000 de războinici, sub conducerea lui Isa Nogai strănepot al lui Gingis Han, au rămas pe teritoriul Basarabiei. Isa Nogai va fi fondatorul statului tătaro-mongol Hoarda de Aur, deși el personal nu avea demnitatea de Han al acestei formațiuni. Nogai își stabilește capitala la Isaccea (=vadul lui Isa) în dreptul celui mai folosit vad al Dunării. De aici controlează militar și politic un spațiu întins, implicându-se în politica Bulgariei, Serbiei, Valahiei și atacând Polonia, Ungaria sau Lituania. Nogai încurajează negustorii genovezi să se stabilească și să construiască cetăți pe țărmul Mării Negre. În schimb atacurile de jaf ale tătarilor lui Nogai în Dobrogea de sud și Balcani sunt numeroase, fapt care duce la disperare populația locală. Țarul bulgar Ivailo a încercat o revoltă contra lui Nogai dar și a bizantinilor. Va fi ucis de Nogai. În Dobrogea sunt atestați numeroși pecenegi și cumani, o parte din ei, creștinați!

Împăratul bizantin Mihai Paleologul a trimis în Dobrogea 12.000 ostași turci selgiucizi condusi de sultanul Izzeyddin Keykavuz pentru a apăra frontiera Imperiului de atacurile tătaro-mongolilor. Ulterior, în apropierea cetății și așezării genoveze Heracleea (Enisala/Yenisale) turcii selgiucizi vor întemeia Babadagul (=Muntele Tatălui). Hoarda de Aur se convertește la Islam.

Influența culturală și religioasă a Târnovului,  își pune amprenta asupra elitelor românești și cumane de la nordul Dunării și duce la o masivă creștinare și re-creștinare în rit/limba slavă a acestor teritorii, majoritar păgâne până atunci.

O teorie negreată de istoriografia românească sugerează migrația unor grupuri latinofone creștine (valahi/români sud-dunăreni din zona Timoc-Vidin-Târnovo) în teritoriile afectate (depopulate) de invaziile mongole din Valahia, Banat și Transilvania. Acceptarea măcar parțială a acestei teorii ar putea explica unele fenomene greu de explicat altfel. 

La Niculițel sunt construite cel puțin două biserici.

Secolul XIV:

Țarul Teodor Svetoslav îi învinge pe tătaro-mongolii nogai (Nogai murise în 1299 dar tătarii din zona unde domnise au rămas să fie denumiți după numele lui: tătarii nogai) din sudul Basarabiei, alungându-i în Crimeea. De exemplu Basarab I al Ungrovlahiei primește ajutor semnificativ de la tătarii nogai contra regelui maghiar Carol Robert. În 1345, regele Ungariei Ludovic cel Mare îi alungă pe tătaro-mongolii care controlau politic și militar Moldova și atacau regatul Ungariei și își pune proprii oameni la conducerea acestui teritoriu (Dragoș). Mitropolii la Vicina și Dârstor (Silistra). Mitropolitul Iachint de Vicina se mută în 1359 la Curtea de Argeș ca mitropolit al Ungrovlahiei. Fapt ce va duce la formarea principatului Moldovei. În urma crizelor politice datorate presiunii bizantinilor și al otomanilor (nou veniți în peisaj), Țaratul Bulgar se rupe în trei părți: Țaratul propriu zis cu capitala la Târnovo, Țaratul de Vidin și despotatul Karvunei. Un nobil bulgar (sau cuman) Balik (de la care vine numele orașului Balcic), a ieșit de sub autoritatea Târnovului și a fondat principatul Karvunei (actuala Dobrogea) 1322. Îl urmează fiul său Dobrotiță sub care principatul devine despotat. Prima capitală a fost la Karvuna (la Balcic, nu actuala Kavarna), apoi Caliacra, mai apoi la Varna. Despotul Dobrotiță a dat numele său teritoriului. Un document venețian îl numește „Despotum bulgarorum Dobroticam”. Nicolae Iorga crede că Dobrotici (Dobrotiță) și Balik (Balică) au fost români. Iar numele despotatului s-ar fi numit – românizat - Țara Cărvunei. Există surse care atestă existența valahilor în Dobrogea. Pe Dobrotiță l-a urmat despotul Ivanko. Turcii otomani atacă Balcanii și despotatul lui Dobrotici. Armatele vlaho-bulgare ale lui Ivanko îi înving pe turci. În 1388 Mircea cel Bătrân se implică în luptele contra otomanilor și ocupă Dobrogea. Sultanul Baiazid Fugerul învinge o uriașă alianța creștină la Nikopole (Cruciada de la Nikopole, 1396). Mircea pierde Dobrogea, dar o recucerește în alianță cu țarul de Vidin, Constantin Asan.

În această epocă Dobrogea este populată de bulgari, valahi, cumani, pecenegi, turci selgiucizi, mongoli, genovezi, greci, varegi ș.a.

Secolul XV:

Capitala Dobrogei lui Mircea este Dârstor (Silistra). El se autointitulează în mai multe documente domn al Dârstorului și al ținuturilor despotului Dobrotiță. Diplomația lui Mircea în relațiile cu turcii dă greș. Țaratele de Târnovo a lui Șișman, de Vidin al lui Strațimir și Dobrogea sunt anexate de Imperiul Otoman condus de fiul lui Bayazid, Mahomed I. Dobrogea devine după 1417-1420 parte (sangeac) din Pașalâcul Rumeliei (=Țara Romeilor/a romanilor), laolaltă cu teritoriile țaratelor bulgare. Pe hărțile din Renaștere sau mai târziu, Rumelia este scrisă Romania (fără â) fapt care derutează pe cei neavizați. O a doua cruciadă menită să îi alunge pe otomani din Balcani a fost organizată Vladislav al III-lea al Poloniei și Ioan (Iancu) de Hunedoara, guvernatorul Ungariei. Bătălia de la Varna (1444) a fost pierdută de creștini. În 1461-1462 Vlad Țepeș întreprinde o campanie de represalii anti-otomană în așezările de pe malul drept al Dunării, ucigând peste 24.000 de oameni, majoritatea civili. 

Scurtă bibliografie

P.P.Panaitescu - Interpretari românești

Marian Coman - Putere și Teritoriu

Virgil Ciocîltan - Mongolii și Marea Neagră în sec XIII-XIV

Florin Curta - Apariţia slavilor

Florin Curta - Southeastern Europe in the Middle Ages, 500-1250

Victor Baumann- Sângele martirilor

Petre diaconu- Păcuiul lui Soare

Pal Engel - Regatul sfântului Ștefan istoria Ungariei medievală

Marian Georgescu – istoria Bizanțului

Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu - Istoria românilor dintre Dunăre și Mare –

Istoria Românilor, Academia Română, vol II-III

Constituirea statelor feudale românești . coord N.Stoicescu

Alexandru Madgearu-Organizarea militară bizantină la Dunăre , sec X-XIII

Alexandru Madgearu – Istoria militară a Daciei postromane 275-614

Alexandru Madgearu – Împăratul Galerius

Alexandru Madgearu – Asăneștii

Șerban Papacostea - La începuturile evului mediu romanesc

Mihail Zahariade – Moesia secunda, Scythia și Notitia Dignitarium

Victor Spinei - Moldova in secolele 11-14

Victor Spinei - Marile migrații în estul și sud-estul Europei

Victor Spinei - The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the Tenth to the Mid-Thirteenth Century

Vezi și

Varangians nearby the Danube Delta. About an archaeological discovery in the byzantine fortress at Nufăru, Tulcea county

Viața economică din nordul Dobrogei în secolele X-XIV

Prezența Hoardei de Aur la gurile Dunării (sec. XIII-XIV). Argumentul arheologic

Chestii din istorie puțin cunoscute I

Cunoașteți faimoasa Bătălie de la Posada în care voievodul Basarab I l-a bătut de l-a zăpăcit pe regele maghiar de origine franceză Carol Robert.
Ei bine, în nici o cronică de epocă nu apare cuvântul Posada sau orice alt toponim. În Cronica Pictată de la Viena și în alte surse se vorbește doar de bătălia lui Basarab cu Carol Robert din noiembrie 1330. Cel ce a numit-o ”de la Posada” a fost marele istoric Nicolae Iorga, tatăl Istoriei naționaliste, printr-o analogie cu o altă bătălie de mai târziu. Și așa i-a rămas numele. Basarab sau Carol Robert habar n-au avut că ei s-au bătut în vreun loc numit Posada.

Și încă una. Până în veacul al 18-lea numele de Oltenia sau Bucovina nu au existat. Ceea ce numim azi Oltenia a fost până pe la 1360 Banatul de Severin, teritoriu controlat de Regatul Maghiar, apoi s-a mai numit Banatul de Mehedinți și mai târziu Banatul de Craiova. O Oltenie a existat însă, dar în Ardeal. Făgărașul era numit Țara Oltului, iar locuitorii români erau numiți olteni (de acolo sunt strămoșii mei). După pacea dintre austrieci și turci de la Pasarowitz din 1718, Banatul de Craiova a fost numită Valahia Mică și Oltenia. Și așa i-a rămas numele.

La fel a fost și după Războiul Austro-Ruso-Turc din 1768–1774, purtat în mare parte pe teritoriul Moldovei. La final, habsurgii, anexează, fiindcă pot și fiindcă aveau nevoie de un culoar de trecere între Galiția și Transilvania, un teritoriu important din nordul Moldovei (ținuturile Sucevei și Cernei) . Pe care tot ei l-au botezat Bukovina, adică Țara pădurilor de fag (bukov=fag în slavă).

Pohta ce-am pohtit - istoria unui fals celebru

Mi-am propus de mai demult să scriu un articolaș despre una din cele mai rezistente falsuri istorice (unul din numeroasele falsuri istorice) ale istoriografiei românești. Însă m-a hotărât abia acum după vizita la muzeul de istorie din Pitești, unde am fost de Noaptea Muzeelor (mai 2018). Voi explica mai jos de ce.

Este vorba de faimoasele cuvinte scrise de Mihai Viteazul: Și hotaru Ardealului/ Pohta ce-am pohtit/ Moldova/ Țara Românească. Deși marele medievist Constantin Rezachevici a explicat în mai multe articole științifice, ÎNCĂ din 1975(!), povestea acestor cuvinte, contextul și locul unde au fost scrise, ele încă sunt folosite propagandistic și azi în forma falsificată ca dovadă a ”crezului unirii” sau ”testamentul” lui Mihai Viteazul.

Însemnarea autografă a lui Mihai Viteazul a fost publicată de Nicolae Iorga în 1902. Marele istoric nu a reprodus rândurile așa cum apăreau ele pe document ci le-a adunat într-un singur calup pe patru rânduri, lăsând impresia că ele au fost scrise împreună. Acesta a fost începutul. Timp de 100 de ani toată lumea a ȘTIUT că aceste vorbe reprezentau dorința (pohta) și crezul lui Mihai Viteazul de a unii cele trei principate. Sergiu Nicolaescu nu a ratat ocazia a-l pune pe Amza Pellea să rostească aceste vorbe (tot așa cum Mircea ce Bătrân, din filmul Mircea, recită din Scrisoarea III de Eminescu), fapt ce a întărit și mai mult percepția naționalist-eronată a acestor vorbe.

Modul cum au fost reproduse (incorect!) de Nicolae Iorga notițele lui Mihai Viteazul în 1902 (imagine din expunerea Muzeului de Istorie al Argeșului-Pitești). Adică în acest mod:
Și hotaru Ardealului,
Pohta ce-am pohtit,
Moldova,
Țara Românească

Care e realitatea? Însemnarea voievodului a fost totdeauna prezentată separat și scoasă din context. Rezachevici a publicat în premieră imagini ale documentului respectiv, păstrat în arhiva de război de la Viena. În 1968, fuseseră aduse la Arhivele Statului din București microfilme după mai multe documente aflate la Viena. Astfel, Rezachevici a observat că vorbele lui Mihai sunt de fapt niște notițe scrise pe VERSOUL unui document de 4 pagini în limba maghiară. Textul inițial fusese dictat în românește de Mihai și apoi tradus în maghiară. Documentul, foarte important, cuprindea o listă de cereri și discuții pe care Mihai Viteazul, întors din campania din Moldova, trebuia să le aibă cu comisarii imperiali ai împăratului Rudolf lI aflați la Satu Mare.

Iată cum apare, pe față și pe verso, ultima pagină a documentului . Se poate observa că notițele de pe verso corespund unor paragrafe de pe fața foii. Și că ele nu reprezintă o singură idee, unică... 

Deoarece Mihai nu cunoștea limba maghiară, el și-a notat pe spatele ultimei pagini câteva cuvinte spre a știi unde erau scrise acele idei. Unul din subiecte era ”frontiera de vest a Ardealului” (”și hotaru Ardealului” cum zice voievodul). Deoarece el vroia să re-anexeze Transilvaniei teritoriile Partium-ului (Bihorul, Solnoc, Zarandul și Crasna) așa cum fuseseră reglementate de un tratat din 1570 și care fuseseră cucerite și luate de imperiali. Această însemnare cu hotarul apare în partea de sus a versoului documentului. La baza paginii, pe alte două rânduri, apar restul însemnărilor. 

Mihai vroia să îi fie recunoscută oficial de către Rudolf al II-lea și domnia ereditară asupra Moldovei și Țării Românești. Adică să poată lăsa moștenire urmașilor săi acele principate. Când scrie ”pohta ce-am pohtit// Moldova și Țara Românească” (pe 2 rânduri) el nu folosesște cuvântul ”pohtă” cu sensul modern de dorință sau poftă ci cu sensul de cerere (hotărâtă). Tradus, textul ar suna ”cererea ce-am cerut-o cu hotărâre”. Cuvântul apare cu acest sens și în alte documente ale lui Mihai: ”pohta (cererea) ce-am trimes pe Pantazi la păratul (împăratul)” sau ”să pohtească (să ceară) de la păratul”.

Practic, Mihai avea de discutat cu diplomații imperiali - printre altele - 2 probleme majore. Să rectifice frontiera vestică a principatului Transilvaniei încălcat de imperiali și separat, de a i se recunoaște stăpânirea și domnia ereditară asupra Moldovei și Munteniei. În acest scop și-a făcut niște însemnări independente pe versoul ultimei pagini a unui document tradus în ungurește în propria cancelarie. Însă de la Iorga și apoi de-a lungul timpului aceste însemnări au fost alăturate, în mod artificial, spre a rezulta un text fals, prezentat tuturor ca ”testamentul” politic al lui Mihai Viteazul, dovada clară că el dorea demult Unirea și că lupta sa a fost dată doar în acest scop.

Adevărul este că nici un istoric nu a reușit să identifice vreun text de-al lui Mihai Viteazul din care să rezulte că proiectul politic al lui Mihai ar fi fost o unire a celor 3 principate. Acea unire de 4 luni a apărut într-un context politico-militar specific, care nu fusese prevăzut și nu a avut în spate o dorință motivată național sau etnic. 

Cum bine spune istoricul Bogdan Murgescu într-o notă a unei cărți:

De remarcat şi faptul că istoricul clujean Ioan Aurel Pop a strâns într-un veritabil dosar toate informaţiile referitoare la manifestări etno-lingvistice (românești) din anii 1599-1600, dar nu a reuşit - în pofida acribiei şi erudiției sale - să găsească nici un text propriu al lui Mihai Viteazul care să ateste motivaţia naţional-românească a acţiunii sale (cf Pop 1998). Florin Constantiniu s-a exprimat şi el concludent în această privinţă : "Dacă Mihai a avut dintru început gândul unirii, sursele de care dispunem până acum nu spun nimic. În nici un caz nu poate fi considerată o dovadă a planului domnesc de unire un text din 1600 al voievodului, care ar fi sunat aslfel: (Şi hotaru Ardealului/ pohta ce-am pohtit Moldova şi Ţara Românească". În realitate, aşa cum a arătat C. Rezachevici, este vorba de alăturare a arbitrară a unor notaţii făcute de domn pe dosul unui document în limba maghiară, şi larg spaţiate între ele (deci nu un text unitar), rezumând problemele cuprinse în document: frontierele Transilvanie și revendicările domnului (în vechea limbă românească: (”pohtă„ ); domnia ereditară în ȚaraRomânească și Moldova" (Constantiniu 1999: 131)- notă citată din lucrarea Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștina, Ed. Polirom 2012

 Falsificarea istoriei spre a corespunde unui ”Mit național” cât mai consistent este cu atât mai gravă cu cât a pătruns atât de profund în conștiința oamenilor încât cu greu mai pot fi azi combătute. 

Nu e de mirare că într-un muzeu județean precum cel din Pitești găsești falsuri ”patriotice” de-a dreptul grosolane. Pe o poză sunt prezentate cuvintele lui MV, așa cum le-a reprodus Nicolae Iorga, împreunate, pe 4 rânduri (greșit!) cu explicația: ”Scrisoarea autografă a lui Mihai Viteazul” iar alături facsimilul unei scrisori oarecare a lui Mihai Viteazul cu explicația (totalmente falsă!): Hrisov emis de Mihai Viteazul la 14 aprilie 1597 în Curtea de Argeș unde apare celebra formulă:...”Și hotarul Ardealului, pohta ce-am pohtit, Moldova și Țara Românească”. 

Muzeul Județean Argeș - prezentarea unui document autograf oarecare (în facsimil) de-al lui Mihai Viteazul ca fiind cel în care ar apare formularea lui Mihai Viteazul cu ”pohta ce-am pohtit”. Alăturat (sus stânga) cu cuvintele lui Mihai, așa cum au fost publicate de Nicolae Iorga. În documentul-facsimil nu apare nicăieri textul cu ”pohta..”. Bazându-se pe ignoranța publicului, care - firesc - n-are cunoștiință să citească un document scris în alfabet chirilic, explicațiile puteau să pretindă că în acel document scrie orice.

Explicațiile la cele 2 texte de mai sus.

Nu știu cine a inventat această explicație dar este rușinos ca într-o instituție de cultură să fie perpetuată această minciună la atâția ani după publicarea articolelor lui Constantin Rezachevici.

Bibliografie – Magazin istoric, nr. 10, oct. 1975, revista Apulum, Alba Iulia 1975

Pavăza de husar

În Muzeul Militar Național din București, la secția de Ev Mediu, se află o pavăză ungurească de husar, din a două jumătate a veacului al 16-lea.

Dicționar

Pavăza de husar este un scut specific cavaleriei, curb, cu partea superioară tăiată oblic spre a apăra umărul și spatele dar a lăsa loc privirii. A fost folosit în estul Europei începând cu primul sfert al veacului al 16 –lea și apare în uz de-a lungul a mai bine de 100 de ani. A fost folosit atât de otomani, cât și de polonezi, români, croați, austrieci, dar mai ales de husarii unguri cu care a rămas asociat. Peste tot în muzee și cărți, azi, acest scut e numit pavăză ungurească.

Pavăză de husar ungurească. Muzeul de artă medievală din Paris.

Echipamentul complet al unui husar de la mijlocul sec al 16-lea. Muzeul militar din Viena.

Husarii sunt un tip de cavalerie ușoară apărută în Europa centrală la sârbi și unguri ca urmare a contactului cu armatele otomane. Spre finele domniei lui Matia Corvinul au fost organizate unități speciale de husari. Ulterior, husarii au devenit cavaleria ușoară cea mai caracteristică a armatelor maghiare din veacul al 16-17-lea. Arma lor principală era o lance lungă cu un steguleț în vârf (util pentru a identifica rapid vârful lăcii în fuga calului).

Husar ungur din timpul ”Războiului cel Lung” (Der lange turkenkrieg-1593-1606). Reconstituire de Bruno Mangai.

Husar ungur de la mijlocul sec. al 16-lea. Reconstituire de Somogyi Győző

Pavăza din Muzeul Militar din București provine din colecția arsenalului Primăriei din Sibiu. Colecția de arme din Sibiu este un caz unic în Transilvania, asemănător cu cel de la Graz, Austria. Primăria din Sibiu a păstrat un număr neobișnuit de arme din secolele 16-19. Acest arsenal a stat la baza remarcabilei colecții de arme a secției de istorie a muzeului Brukenthal din Sibiu. Printre armele păstrate la Sibiu au fost și circa 25 de paveze de husar din perioada (aprox) 1540-1620 (la un loc cu lăncile aferente). Ele apar în niste fotografii foarte interesante de pe la 1900 când respectiva Sală a Armelor se afla în Turnul Sfatului. 

Sala armelor din Turnul Sfatului în amenajarea de la începutul secolului al 20-lea.

Cele mai multe paveze (cca 21) sunt decorate cu benzi alb-roșii. Nu am reușit să găsesc o legătură heraldică între benzile alb-roșii de pe paveze și stindardul medieval al Ungariei (dar nu este exclus să existe). Mai ales că pavezele sunt din epoca Principatului, una din cele trei entități politice rămase după distrugerea regatului Ungariei de către turci, după Mohacs. Azi mai sunt expuse în muzeu doar două din cele pictate cu benzi alb-roșu.

Două din pavezele de husar cu benzi roșu-alb expuse la Muzeul de Istorie din Sibiu

La un moment dat (probabil după reorganizarea muzeului de după al ii-lea război), la Muzeul Militar din București a fost adusă de la Sibiu această pavăză. Istoria militară a românilor a fost întotdeauna prost scrisă și poluată cu propagandă glorios-naționalistă (iar istoria armamentului vechi a fost tratat cu totală superficialitate). În Muzeul Militar s-a conservat destul de bine spiritul naționalist exagerat. Nu rareori găsești informații eronate, compensate doar de excesul de patriotism, uneori la limita penibilului. Te-ai aștepta ca tocmai la Muzeul Militar să nu găsești erori legate de istoria armelor. 

Ei bine, pe eticheta pavezei sibiene scrie „pavăză de luptă de la sfârșitul secolului al XV-lea, folosită de oștirile din Transilvania”.

Informația este scrisă în limbajul de lemn specific anilor 70-80, simplist și ridicol. ”Pavăză de luptă”?? Există și paveze de joacă, de utilizare civilă, împotriva ploii? Nu specifică că este de husar, sau măcar de cavalerie. Datorită acestor lipsuri am văzut deseori (chiar și eu am căzut în plasa asta) reconstituiri în care acest tip de scut era purtat de infanteriști, de pedestrași, ceea ce o greșeală. Evident că nu putea fi adăugat cuvântul husar căci s-ar fi făcut o trimitere către maghiari, ceea ce este inacceptabil în acest templu al vitejiei exclusiv românești care este Muzeul Militar NAȚIONAL. (Deși și românii au avut husari. Armatele lui Petru Rareș au avut husari.)

Pavăza de la Muzeul Militar Național Regele Ferdinand I, din București. Starea scutului este destul de proastă dar ornamentele sunt încă vizibile

Asemănarea până la identitate între pavăza de la Muzeul Militar de la București și unul din cele două expuse la Sibiu (vezi și poza de mai sus) indică fără urmă de tăgadă că a cele două piese sunt ”surori”. Vezi și țintele piramidale pentru prinderea mânerelor interioare. 

Apoi datarea... De unde sfârșit de secol 15??? Când acest tip de scut este atât de bine datat spre finele sec al 16-lea?? Nu mai zic de formularea dubios de neutră ”oștirile transilvănene” (oștirile, nu ”armatele”). Care erau în marea lor majoritate formate din secui și o mică parte din sași, plus mercenari diverși. N-ar fi stricat să fie amintită și proveniența: Arsenalul din Sibiu.

Armată ungurescă de husari cu paveze (unele împodobite cu pene și aripi), așa cum au fost sculptate pe sarcofagului principelui Transilvaniei Ioan Sigismund Zapolya (1540-1570) din catedrala catolică din Alba Iulia.

Expoziția ”Războiul celor de acasă”

Vineri, 27 octombrie, de la ora 19, la galeria Fotocabinet (Lipscani 41) are loc vernisajul expoziţiei eveniment "Războiul celor de acasă", expoziţie prilejuită de Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri. 

Expoziţia este o rememorare a perioadei 1914-1919 dintr-o perspectivă umană şi emoţională, şi aduce în atenţie trăirile celor care au participat pe viu la ceea ce atunci era cea mai teribilă tragedie pe care o văzuse omenirea. Soldaţi, mame, surori, soţii - şi-au scris mesaje pline de tandreţe, au compus versuri pentru a-şi exprima durerile, au iubit, au suferit, au sperat, si au înregistrat memoria lor, într-un mod foarte intim şi personal – în scrisori, în fotografii (de studio, de familie, de pe front), în cântece populare. Pe lângă colaje de texte şi imagini, vor fi expuse şi multe obiecte care vor completa atmosfera – rochii, pălării, costume tradiţionale, accesorii din perioada evocată. Această expoziţie este deci una despre oameni obişnuiţi, nu despre personalităţi marcante; despre grijă iubitoare mai mult decât despre lupte şi front, şi îşi propune să aducă emoţie şi detalii inedite, conectând vizitatorul contemporan cu generaţia care a trăit Războiul cel Mare. Oare putem privi, astăzi, prin ochii celor care au trăit acum 100 de ani? Putem înţelege ce a fost atunci, prin mesajele lor? Putem simţi măcar un pic din ceea ce au simţit ei?

Cu aceste intrebări în minte vă invităm în ambianţa fermecătoare de la Fotocabinet - un spaţiu superb decorat, în spiritul începutului de secol XX. Expoziţia va tine 10 zile, între 26 octombrie şi 6 noiembrie.

La evenimentul de deschidere va vorbi Ştefania Dinu (istoric, director general adjunct al Muzeului Naţional Cotroceni), urmată de un concert de cântece tradiţionale din timpul războiului – de o mare sensibilitate şi emoţie, cântece interpretate de Lorena Oltean şi Mihai Hrincescu. Materialele prezentate în această expoziţie fac parte din colecţiile particulare Valentin şi Raluca Partenie, Iulia Gorneanu şi Daniel Mladin. Mai multe detalii despre expoziţie găsiţi pe www.razboiulcelordeacasa.ro, şi pe evenimentul de Facebook “Razboiul celor de acasa” (https://www.facebook.com/events/135847017060146/) 

Proiect cultural organizat de Asociaţia Kinofest şi finanţat de Ministerul Culturii şi Identitătii Naţionale.

Parteneri: Fotocabinet, Radio România Cultural, Modernism, Urby App, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Clubul Presei Transatlantice, Art Historia 

Adăugați o legendă

Tezaurele barbare și patrioții români

Detaliu de decor cu scenă de mitologie persană de una din cănile de aur din tezaurul de la Sânicolaul Mare

Foarte interesant cum au apărut în anii trecuți și sunt destui și azi care iau atitudine și se indignează patriotic în legătură cu unele tezaure istorice descoperite pe teritoriul Transilvaniei și Banatului înainte de 1918? 

Este de necrezut că au apărut - într-o totală confuzie și neînțelegere -  articole de genul ”Comoara românească de la Viena” (cu referire la cea de la Sânicolaul Mare)? Sau aiureli de genul ”tezaurele dacico-gepidice de la Șimleul Silvaniei, aflate pe nedrept la Budapesta și Viena”. 
Genul ăsta de discurs a fost promovat de revista Formula As, dar nu numai. Tot felul de patrioți sunt indignați că - vezi Doamne - comorile descoperite pe ”sfântul pământ al țării, vremelnic aflat sub călcâiul străinilor de neam” (adică în timpul Imperiului habsburgic), au luat drumul muzeelor din altă parte (pentru cine este familiarizat cu formulările naționaliste românești).

Fibule din al doilea tezaur de la Șimleul Silvaniei, expuse pe manechine în Muzeul Național de Istorie din Budapesta

Ba chiar au existat exaltați ce sprijineau inițiativa cererii de ”retrocedare” a comorilor ”noastre” de la aceste muzee !

Din păcate, aceste atitudini de-un patriotism excesiv, prostesc și complet iresponsabil au fost și sunt încă extrem de răspândite. Și sunt explicabile printr-o neînțelegere profundă a Istoriei.

Este drept că au existat comori arheologice, (care au fost furate direct din muzee sau prin braconaj arheologic) de pe teritoriul unor state care există și azi. Și care state au pretenția să le recupereze; cu bani (mulți) sau fără (cum a fost cazul brațărilor dacice sau a tezaurului roman de argint ”Seuso” în cazul Ungariei). 
Sau a tezaurului getic de argint de la Craiova, cumpărat în 1917 de pe piața de antichități din Craiova, în timpul ocupației germane a României din timul Primului Război Mondial. Ajuns în colecțiile Muzeului de arheologie din Berlin, tezaurul de Craiova a fost înapoiat Românieidupă 1926, în urma tratatelor de după război. Dar acel tezaur fusese găsit pe teritoriul României! 
Alteori este vorba de obiecte de o importantă deosebită pentru istoria națională a unei țări. Țară care este dispusă să plătească prețul corect pentru a cumpăra acel obiect care în decursul istoriei a ajuns în colecții străine. Un exemplu care s-a finalizat cu succes ar fi Cehia care a cumpărat un codex, un manuscris important pentru istoria si cultura lor (imi scapă numele).

Dar asupra tezaurelor de aur gasite în Transilvania și Banat, românii și România nu au nici un drept, nici istoric, nici moral, darămite material. De ce? Fiindcă au fost descoperite pe un teritoriu care nu aparținea României și nici nu aparținuse niciodată vreunui stat românesc înainte de 1918. În primul rând. Nu ar trebui să avem nici măcar pretenții morale căci aceste obiecte de aur nu au nici o legătură cu istoria românilor și nici măcar cu ”mitul național” (acea construcție ideologică care prezintă istoria pură, perfectă și plină de unitate și continuitate a românilor). Din nou, de ce?

Fiindcă tezaurele de la Șimleul Silvaniei (descoperite în 1797 și 1889), practic seturi de vase și podoabe romane făcute pentru gustul barbarilor germanici au fost atribuite cu certitudine gepizilor. Care au avut în Transilvania un regat puternic și întins, atât înainte cât și sub stăpânire avară. Dacă noi, ca istoriografie n-am catadicsit să le studiem istoria mai atent și nici să ii punem (măcar simbolic) între strămoșii nostrii, de ce am avea pretenții la urmele lăsate de ei pe teritoriul devenit azi al României?

Și mai absurdă e pretenția unora asupra tezaurului de la Sânicolaul Mare, din jud Timiș. Descoperit în 1799, sub adiministrație austriacă, el a fost atribuit pe rând ba ungurilor arpadieni, ba avarilor, ba bulgarilor. Cu siguranță nu stră-românilor sau slavilor care la epoca aia nu aveau nici cuțitașe de fier, darămite vase de aur persane. Și, conform ultimelor concluzii, acel set minunat de vase, de proveniență iranian-sasanidă au fost atribuite unui nobil bulgar din timpul primului Țarat Bulgar. Țarat care a stăpânit (”vremelnic”, nu?) și parte din Transilvania și Banat (pe lângă Muntenia și Oltenia). 

Inscripție cu litere runice (specifice popoarelor turanice și implicit ale vechilor bulgari, de origine turcică) pe unul din vasele de aur din tezaurul de la Sânnicolaul Mare. 

Trebuie amintit că autoritățile austriece s-au mobilizat rapid în a salva toate aceste comori și a le pune la adăpost în muzee. 
Vreți să vă reamintesc epopeea singurului tezaur barbar major găsit la noi în secolul al 19-lea? 
Tezaurul de la Pietroasa a fost făcut zob de descoperitori și de negustorii de metal prețios înainte de a fi salvat. Cu acele ocazii a pierdut majoritatea pietrelor și alamandinelor (pietrele roșii semiprețioase cu care obiectele de aur era încrustate). Salvat e un fel de a spune... A fost restaurat și completat cu greu în Germania. Câte altfel de tezaure au fost probabil descoperite de țărani în Muntenia sau Moldova și de care s-a ales praful? Și acum se ridică unii că să ne dea austriecii înapoi (înapoi?) tezaurele furate de Ei de la Noi (furate? ). 

Pereche de fibule din al doilea tezaur de la Șimleul Silvaniei. La fel pentru următoarelor șase fotografii. Azi la Muzeul Național din Budapesta. 

Muzeul național din Budapesta. Eticheta pentru tezaurul de mai sus. 

Medalion cu împărat roman din primul tezaur de la Șimleul Silvaniei. Azi la Kunsthistorische Museum din Viena

Marele colier cu pandantive în formă de unelte din primul tezaur de la Sânicolaul Mare.

Piatra de onix din marele colier cu miniaturi de unelte din primul tezaur de la Șimleul Silvaniei. Azi la Kunsthistorische Museum din Viena

Sfânta Vineri de la Târnovo

Palatul țarilor bulgari din cetatea Țareveț din Târnovo, capitala țaratului bulgaro-vlah. În centru se află biserica (azi ruinată, cea galbenă) în care s-au păstrat o perioadă îndelungată osemintele cuvioasei Paraskeva. Reconstituire de Vladimir Dimitrov (1967-2013).

Cândva, în veacul al 12-lea, în preajma Marii Schisme care a rupt biserica creștină în două (1054) pe malul Mării Marmara, în satul de pescari Epivates, nu departe de Constantinopol, cu ocazia înmormântării unui marinar bătrân (cam păcătos - se spune), oamenii au dezgropat oasele unei femei, dar le-au lăsat acolo. În efervescența profund religioasă a epocii, cumva, s-a dus vestea că au fost găsite oasele unei Sfinte. Probabil că la răspândirea veștii au contribuit și preoții locali care au intuit potențialul. Într-o epocă a Cruciadelor și a negustoriei cu moaște, orice biserică își dorea să devină loc de pelerinaj datorită unor relicve sfinte. Câștigurile erau enorme pentru toată lumea, atât pentru biserică, cât și pentru comunitate. Iar dacă nu aveai niște relicve autentice, provenite de la un om sfânt cunoscut, le inventai. Pur și simplu. Orice os putea deveni ”sfinte moaște” dacă erau însoțite de o poveste frumoasă și eventual de un ”miracol”.

Povestea Cuvioasei Paraskeva are toate aceste ingrediente. Se spune în povestea vieții ei, scrisă secole mai târziu că o femeie tânără (o ”împărătească”) s-ar fi arătat într-un vis miraculos unui localnic ( după altă variantă s-a arătat în visul a două femei) și a cerut să îi fie deshumate oasele de lângă ale bătrânului marinar, un păcătos, și să fie duse în Biserică.

Nimeni nu știa ale cui erau acele oase și cui aparținuseră. Numele i-a fost adăugat mai târziu.

PARASKEVA înseamna ”VINERI” în limba greacă (Παρασκευή). Vineri este o zi sfântă atât în iudaism cât și în creștinism: este ziua de pregătire de dinaintea Sabatului (Paraskevi=pregătire), ziua Răstignirii, cea mai respectată zi de Post săptămânală! Aceasta este Sfânta Vineri de care mai citim în basme. Sfânta Paraschiva sau Sf. Vineri este același lucru.

Inițial, scheletul unei necunoscute fără nume, găsit întâmplător, osemintele Sfintei au fost duse în biserica Sf. Apostoli din Kalikrateia (azi Mimarsinan, cartier al orașului Kücükçekmece din imediata apropiere a Istanbulului), un orășel din apropierea satului Epivates, unde au stat aproximativ 175 de ani.

În acești ani faima sfintei a crescut iar în 1231 mai marii Bisericii de la Constantinopol, au hotărât ca moaștele Sfintei să fie transferate în marele oraș, în Catedrala Patriarhală. Deveniseră mult prea importante pentru o bisericuță provincială!

Din considerente politice și diplomatice, moaștele Cuvioasei au ajuns apoi în capitala Țaratului Bulgar, la Târnovo (azi Veliko Târnovo).

În timpul ocupației latine a Bizanțului, după bătălia de la Klokotnița (martie 1230), țarul Bulgariei Ivan Asan al II-lea i-a învins pe ”franci” (adică armatele Imperiului latin al Constantinopolului) devenind cel mai puternic lider militar din Balcani.

Pentru prestigiul noului Țarat avea nevoie de un sfânt patron al Capitalei (aflată în plină reconstrucție) și al țării, iar conducerea latină de la Constantinopol le era datoare. În 1234 țarul bulgar a cerut moaștele Cuvioasei pe care vroia să le ducă în Târnovo, noua capitală a țaratului (pe care o dorea un mic Constantinopol). Pentru consolidarea relațiilor, împăratul a fost de acord să ofere bulgarilor în dar bulgarilor moaștele Sfintei Vineri.

Țarul Ivan Asan al II-lea și țarina, în diorama figurilor de ceară de la Tânovo

Țarul Bulgariei a luat treaba foarte în serios. În primul rând a organizat moaștelor o primire plină de solemenitate la Târnovo, una demnă de un împărat. Înalte fețe bisericești din Bulgaria în frunte cu patriarhul Vasile al Târnovului și Marcu al Preslavului, familia țarului, aristocrație, popor au participat la festivitățile aducerii moaștelor Sfintei Vineri de la Constantinopol. Pentru ca ele să fie depuse în chiar centrul Puterii politice a Țaratului: în biserica – special construită - din curtea palatului țarilor din Târnovo de pe colina Țareveț (vezi ilustrația). 

Reconstituire a cartierelor fortificate ce formau orașul Târnovo. În cetatea Țareveț se afla palatul țarilor, iar în incinta acestui palat, biserica Sv. Petka. Orașul medieval Veliko Târnovo se întindea pe 2 platouri carstice separate de meandrele rîului Yantra; unul e Țareveț vizitabil și restaurat, altul e Trapezița, sit arheologic, nevizitabil. (vezi ilustrația de la începutul articolului)

Pentru că bulgarii zic zilei de vineri ”petka”, de la ( pet=cinci, a cincea zi), Cuvioasa Paraschiva a ajuns să fie cunoscută în lumea slavă ca Sveta Petka (Света Петка ). 

Datorită lipsei unei descrieri canonice a vieții ei, încă din vremea Țarului Ivan Asan al II-lea, Cuvioasei Parachiva/Petka i-a fost scrisă o variantă oficială a poveștii vieții ei, o ”hagiografie”.

De asta s-a ocupat Patriarhul Eftimie de Târnovo (1325-1403) care a scris viața Sfintei Petka și a ales serbarea ei la 14 octombrie. ”Viața și peregrinările Sfintei Petka și felul cum a fost adusă în minunatul oraș Târnovo” imaginate de Patriarhul Eftimie a fost o lucrare scrisă cu mult talent și a cunoscut o mare răspândire în Balcani, cu mult dincolo de granițele Bulgariei. Abia acum s-a răspânit o variantă oficială și detailată a faptelor Sfintei. 

Ca sfântă patroană a Bulgariei, asociată cu puterea politică de la Târnovo, Paraskivei i-a crescut enorm prestigiul și faima. Este numită Sf. Paraskeva/ Petka a Bulgariei sau de la Târnovo (Sv. Petka Târnovska)

Moaștele au stat la Târnovo timp de 160 de ani. În 1394, capitala Târnovo, laolaltă cu întreaga țară a căzut sub ocupația otomană. Sfintele moaște ale orașului – Sfinții Petka (Paraschiva), Filoteea și Teofan au fost transferate la Vidin, apoi trimise peste Dunăre lui Mircea cel Bătrân al Țării Românești, unde timp de câteva luni au fost adăpostite, la sugestia lui Sf. Nicodim de la Tismana, undeva în Țara Românească (probabil chiar la Tismana, unde existau condițiile necesare adăpostirii acestora). 

Apoi moaștele s-au întors iar la Vidin, devenit temporar, sub țarul Strațimir, capitala ultimului bastion bulgar neocupat de turci: Țaratul de Vidin. Trei ani mai târziu, când țaratul de Vidin a căzut sub otomani (1396), moaștele au fost din nou salvate și duse la Belgrad. De data aceasta moaștele căzuseră în mâna turcilor, dar s-a implicat țarina Serbiei, doamna Milița, care a negociat cu sultanul Baiazid, cuceritorul Vidinului.

Doamna Milița era văduva faimosului cneaz Lazăr, ucis în bătălia de la Kosovopolie (1389), laolaltă cu dușmanul său, sultanul Murad. După acea bătălie, Milița a devenit țarină și a condus Serbia până când la moartea sa din 1405. Din motive diplomatice a fost nevoită să își mărite fata, pe Mileva Despina cu sultanul Baiazid. Astfel, Milița a devenit soacra lui Baiazid. Cu ocazia negocierilor avute cu Baiazid pentru a-și susține fiul, pe cneazul Ștefan Lazarevic la tronul Serbiei, Milița a cerut moaștele Cuvioasei din Vidinul ocupat de otomani, spre a fi duse la Belgrad. Se spune  că Baiazid ar fi râs că nu înțelegea de ce au atâta valoare pentru ei niște oase. 

O dată recuperate, moaștele au fost depozitate într-o mică capelă (Biserica Sf Petka în imediata apropiere de Biserica Ružica) din cetatea Kalemegdan, unde au rămas timp de alți 125 de ani. Până în 1521, când turcii conduși de Soliman Magnificul au ocupat și cetatea Belgradului. 

Macheta vechii cetăți a Belgradului, cu localizarea bisericii Sf. Petka

Capturate din nou de turci, moaștele Sfintei au fost răscumpărate de patriarhia Bizanțului pentru 12.000 de ducați de aur și aduse înapoi în Constantinopol, în catedrala patriarhală din cartierul Fanar. 

Și astfel, sfintele oseminte au fost readuse după 238 ani înapoi pe malul Bosforului. În Istanbul au fost mai multe biserici care au adăpostit moaștele înainte de a fi transformate în moschei: Theotokos Pammakaristos devenită Fethye Djami, apoi în biserica Blancherne, Sf. Dumitru si apoi în biserica Sf. Gheorghe din Fanar, actuala catedrală patriarhală.

În 1641 domnul Vasile Lupu al Moldovei a donat o importantă sumă patriarhiei Constantinopolului, care acoperea tributul anual impus de otomani patriarhilor din Constantinopol și Ierusalim. Practic Vasile Lupu a plătit datoria Patriarhiei către fiscul otoman. Ca recunoștință, Patriarhul Partenie i-a oferit lui Vasile Lupu moaștele Sf. Paraschiva a Balcanilor spre a fi depuse în noua biserică Trei Ierarhi ridicată la Iași. 

De atunci oasele sfintei se păstrează în capitala Moldovei, Iași. Iar Cuvioasa a devenit, după ce fusese pe rând ocrotitoarea Bulgariei, a Vidinului, a Belgradului și a Constantinopolului, ”ocrotitoarea Moldovei”. Cultul Sfintei Vineri a fost uriaș în Balcani, în Bulgaria, Serbia, Grecia și țările românești, nenumărate biserici din acest spațiu având având acest hram și intrând în folclor, mai mult ca orice altă sfântă.  

Asta este pe scurt povestea adevărată a osemintelor din satul Epivates. Nu am insistat pe povestea Cuvioasei imaginată de preoți, deoarece o pueteți găsi ușor pe orice site ortodox. 

Locurile unde au stat de-a lungul istoriei moaștele Cuv. Paraskeva. 

Bibliografie

Alexandru Madgearu - Asăneștii. Istoria politico-militara a statului dinastiei Asan (1185-1280)- Ed. Cetatea de Scaun

Radoslava Stankova - Viața și faptele (Pre-Eftimie) ale Sv. Petka Târnovska în literatura bulgară și sârbă din secolele XIII-XV 

Ivan Biliarsky - The Cult of St Petka and Constantinopolitan Marial Cult

Jürgen Fuchsbauer - The Thracian and the Constantinopolitan Life of Paraskeva of Epibatai

pr. Gabriel Dinu HEREA - Școala de artă moldovenească. Interacțiuni cu spațiul cultural polono-rutean, în secolele XV-XVI.

Sfânta Paraskeva Epivatska / Petka Tânovska în Enciclopedia Slavica Sanctorum

Elene Tomova - Lucrările hagiografice despre Sf. Petka Tarnovska din Rusia în secolele XV-XVII

Elka Bakalova, Tzvétiléna Krasteva - La vénération des reliques dans le Sud-Est européen

Elisabeta Negrău - Cultul suveranului sud-est european şi cazul Ţării Româneşti: o perspectivă