Din amintirile lui Tudor Vladimirescu

Spusă de Nicolae Popescu de la Mușetești, Mehedinți și publicată de Constantin Aricescu în istoria Revoluțiunii lui Tudor Vladimirescu - 1876

Nicolae Popescu își amintește în memoriile lui că în timpul zaverei, la Cotroceni, Tudor Vladimirescu le-a istorisit o întâmplare din trecut:

”Intr-o zi, la Cotroceni, pe când Tudor conversa după masă cu părintele Ilarion si cu Geni despre multe, între alte fapte d'alle lui Tudor din timpul resbellului russo-turc, narră și urmatorult fapt care a remas tiparit în memoria locuitorilor din Mehedinti:
Eram în goana unor hoți, cari aveau de căpitani duoi popi, cari popi savirșiră multe cruzimi în felul turcilor. Poposisem într-un sat; când tocmai plaieșii imi aduseră legati pe cei duoi hoțomani de popi, cari erau tocmai din acel sat.
Începu-i să-i dojenesc, spuindu-le ceea ce trebuia, dar unul din el, obrasnic, imi respunse cu semeție : că pe el are cine sa'l dojenesca; ca Episcopul e stapânul lui; ca numai Episcopul lui îl poate pedepsi; iar eu sa'mi văd de treaba mea; mai bine să'mi stăpânesc pandurii mei, cari sunt mai rei decât tâlharii."
Poruncit atunci la câți-va săteni sa faca o gropă la spatele altarului; cand gropa fu gata, zisei acelui tâlhar de popă:
În acea casa 'a lui Dumnezeu, citit-tu poporanilor Sânta Evanghelie, care zice ca preoții sunt urmașii apostolilor, sunt sarea pământului, sunt lumina norodului, sunt păstorii turmei, cari sufletul își pun pentru ei; iar tu, hoțomanule, dupa faptele tale nelegiuite nu mai
esci vrednicu a fi pastorul turmei; o sa te îngrop la spatele altarului, ca popii ce o vedea gropa ta să nu mai facă ca tine."
După ce îl impușcă, poruncii de bătu rău pe celaltu popă până îl omorî si p'acella ; și i-am aruncat p'aminduoi în groapă.
Apoi poruncii de 'mi facu o ciorbă de iepure; ș'am mancat cu asa poftă, că cât oiu trăi n'oi uita acea ciorba!”

Armanele de la Seimeni

Mai acum vreo 10 ani, pe câteva situri și forumuri de dacomani hardcore, care tocmai descoperiseră „arheologia aeriană” pe GoogleMaps, apăruseră texte despre „structurile megalitice” sau temple getice ultra-străvechi și misterioase de la Seimeni, jud Constanța. M-am uitat și eu atunci și chiar am discutat cu prieteni. Pe dealul de deasupra satului Seimeni, din apropierea Cernavodei, se vedeau foarte clar în pozele din satelit, din cauza ierbii de altă culoare, o grămadă de cercuri cu diametrul de maxim 20m. Ulterior, când le-am vizitat în 2019, mi-am dat seama că erau și adâncite în sol, ca niște farfurii. Nu-mi dădeam deloc seama ce erau, dar era clar că aveau legătura cu industria agricolă locală și nu cu urmele arheologice lăsate de extraterestrii. In anii trecuți am mai văzut și în alte locuri din Dobrogea, ba chiar și în Bulgaria. Niciodată în restul țării. Deci ceva legat de o tradiție locală, poate de tradiție turcească...

Dar tot nu am înțeles ce erau. Azi am găsit un text al unui profestor și filolog ieșean, Eugen Munteanu, care scrie la gazetă articole (bune) de cultură. Omul e născut în Seimeni.

Și în sfârșit explică ce e cu cercurile din satul său. Las și linkul să citiți tot articolul.
Arman, din turcescul harman=treierat.

”(...)Nu rezist tentaţiei de a da un exemplu de asemenea neghiobie, fabulă senzaţionalistă, sau, ca să zic aşa, mai blând, „mit ştiinţific”. Povestea mă amuză şi ar trebui să mă încânte, căci este vorba chiar despre satul meu natal. Câţiva arheologi amatori, ingineri de profesie cărora, culmea!, li s‑au asociat şi persoane care par serioase, afirmă în scris, în mod repetat, că în satul Seimeni de pe malul dobrogean al Dunării ar exista nişte construcţii misterioase, atestând evenimente epocale, care ţin de începuturile istoriei şi civilizaţiei umane. Aceşti erudiţi de ocazie cred că au dat acolo, privind imaginile din satelit, peste semne clare ale intervenţiei unor forţe supraterestre! Pe scurt, concluzia ar fi „Seimeni este locul unde începe istoria umană”. O fantezie „pioasă” de acelaşi fel este cea cuprinsă în povestea despre cum „pământul românesc este grădina Maicii Domnului”, împărtăşită de destui prostovani!
Cât ar trebui să fiu de fericit că în satul meu natal, Seimeni, a început istoria! Despre ce e vorba, de fapt? Din satelit se văd nişte cercuri foarte interesante, mari, egale între ele şi grupate într-o anumită ordine geometrică. Aceste cercuri, afirmă „nevinovaţii” noştri impostori, nu puteau fi făcute decât de nişte forţe extraterestre ş.a.m.d. În realitate, ca om al locului, cunosc bine acele mari ligheane de pământ acoperite cu iarbă, căci ele se află pe dealul de deasupra satului, la câţiva metri de casa părinţilor şi acolo mi‑am petrecut copilăria. 

Ele, aceste adâncituri ideale pentru joacă, se numesc armane. Bunicii noştri, acum o sută de ani, secerau grâul, orzul sau secara cu mâna, făceau snopi, pe care îi cărau cu căruţele de pe câmp şi îi treierau apoi în aceste arii. Un arman era deci un fel de lighean în pământ, cam de vreo 15-20 metri în diametru, în mijlocul căruia bunicii noştri înfigeau un stâlp de care legau căpăstrul cailor, pentru a‑i face să alerge circular. Caii trăgeau peste spice un dispozitiv simplu, o piatră cilindrică, iar acesta era treieratul, desprinderea boabelor de paie. De ce armanele erau plasate pe dealurile din jurul satului şi nu direct în câmp? Simplu, căci acolo, pe deal, deasupra Dunării, vântul sufla mai puternic şi cam tot timpul anului, inclusiv vara, uşurând vânturatul boabelor, adică separarea lor de pleavă. Ceea ce este realmente fascinant în sine e faptul că pietrele acelea pe care le trăgeau caii după ei prin armane, erau, multe dintre ele, segmente de coloane antice, romane sau greceşti, luate de-a dreptul din ruinele cetăţilor romane de la Dunăre, Axiopolis, Capidava, Noviodunum...”
Aici, sursa

Treierat în arman. Fotografie istorică dintr-un sat dobrogean din 1934. Sursa foto aici

Așa cum am promis, voi încerca azi să fac o scurtă prezentare a istoriei vechilor bulgari, așa numiții proto-bulgari. Text lung de o pagină și jumate de A4, timp de citire cca 7-8 minute. Introducerea o puteți citi în postarea precedentă. 

Războinici de stepă (sec 6-8). Ilustrație de Christa Hook. Osprey Publishing.

Numele vecinilor noștri de la sud a fost moștenit de la o populație turanică, ce vorbea o limbă turcă, asemeni pecenegilor, cumanilor și mai târziu a otomanilor. Istoria protobulgarilor poate fi urmărită în trecut până în veacul al 5-lea când grupurile de nomazi turci făceau parte din confederația hunică.
În veacul al 6-lea triburile bulgare făceau parte din Haganatul Turcesc de Vest (sau confederația celor 10 săgeți), un imperiu de nomazi turcici ce se întindea de la hotarele Chinei până după Marea Caspică la vest. Centrele lor de putere erau pe teritoriile actualor țări Kyrgystan și Uzbekistan.

În veacul al 7-lea, pe teritoriul de azi al Ucrainei, Haganatul de Vest, se învecina la vest cu marele imperiu Avar care se întindea până în marginile Austriei de azi. Numai că puterea politică a ambelor imperii nomade se apropia de sfârșit. Profitând de asta, un han al bulgarilor din familia Dulo, Organa, a devenit șeful tribului proto-bulgar al utigurilor ( pe la anul 610), iar în 617 a reușit să-i unească pe utiguri cu celălalt trib proto-bulgar, kutriguri. Pe la 628, Organa și nepotul său Kubrat s-au răzvrătit împotriva Haganatului Avar.

Am făcut o hartă care acoperă cca 50-60 de ani de istorie. De la formarea statului Bulgaria Mare pe perioada vieții lui hanilor Organa și Kubrat și apoi disoluția lui sub loviturile kazarilor și împrăștierea fiilor lui Kubrat.

 
Iar în 632, s-au separat și de sub autoritatea Haganatului turcesc de Vest. În luptele care au urmat cu Haganatul de Vest, Organa a fost ucis iar Kubrat a rămas unicul conducător al unui mare regat care pornea de la malurile Mării Caspice și cuprindea tot sudul de azi al Ucrainei până pe linia fluviului Nipru, la vest. Bizantinii – de la care avem cele mai multe informații despre acest subiect - au numit țara asta Bulgaria Mare, Megálē Voulgaría, sau Patria Onoguria.

Despre hanul Kubrat se crede – conform unei cronici scrise de episcopul copt (etiopian) Ioan de Nikiu, că era creștin. Ioan de Nikiu zice că un anume Ketrades (presupus ca fiind Kubrat) a fost botezat și crescut la Constantinopol „în măruntaiele creștinismului”. Mai târziu, i s-ar fi acordat titlul de patrician de către împăratul bizantin Heraclius I.

O altă cronică bizantină vorbește de o delegație condusă de un anume „suveran al poporului hun” care a sosit la Constantinopol cu ​​cerere către împăratul Heraclie I de a trece la creștinism. Împăratul i-a primit de bunăvoie pe „huni”, botezându-i pe toți. Se crede că acest text poate descrie botezul unchiului lui Kubrat, a hanului Organa, ocazie cu care și nepotul său, Kubrat s-ar fi creștinat.

Această creștinare a avut un rol strict politic, pentru câștigarea bunăvoinței și sprijinului Constantinopolului, hanii bulgari nefiind interesați de a face prozelitism creștin printre ai lor.

Kubrat a purtat lupte violente cu avarii la vest și cu hazarii (kazarii) la nord. Hazarii (tot un trib turcic semi-nomad) își construiseră, pe „ruinele” Haganatului turcesc de Vest un puternic imperiu comercial prin care controlau Drumul Mătăsii. Dar a purtat războaie și cu arabii și persanii (în colaborare cu Bizanțul)
Potrivit lui Theofan Mărturisitorul , înainte de moartea sa, Kubrat și-a sfătuit cei cinci fii, Batbayan, Kotrag, Asparuh, Alcek și Kuber, să nu se despartă pentru a se apăra cu mai mult succes împotriva altor popoare, dar aceștia n-au reușit să-și țină promisiunea dată tatălui lor. Kubrat a murit în jurul anului 665. Fiul său cel mare, Batbayan, a preluat stăpânirea Marii Bulgarii, dar aceasta s-a dezintegrat în cele din urmă, probabil între anii 665-668. În 668, statul condus de Batbayan a căzut sub puterea hazarilor.

În 1912, în satul Mala Pereșcepina din apropierea Poltavei (Ucraina), niște copii au găsit, sub un mic tumul, o fabuloasă comoară din epoca migrațiilor. Era formată din sute de obiecte din aur și argint cu o greutate totală de peste 50 kg. Tezaurul conținea numeroase vase și obiecte de podoabă și port din diverse epoci și culturi, persane, bizantine, avare etc. Interesantă e și patenă (tavă rotundă pe care se punea pâinea sfințită) de argint, cu o mare monogramă chi-ro, ce aparținuse unui episcop creștin al Tomisului (Constanța) din veacul al 5-lea. În cursul veacului al 7-lea o alianță slavo-avară au devastat atât de cumplit orașele grecesti de pe litoralul pontic, încât viața urbană a dispărut definitiv în Dobrogea. Cumva, 100 de ani mai târziu, un obiect jefuit de la Tomis a fost îngropat în acest mormânt din mijlocul Ucrainei. 

Patena episcopului Paternus al Tomisului, sec. 7, găsită în tezaurul funerar de la Mala Pereșcepina. Muzeul Ermitaj, Sankt Petersburg

Ceea ce a datat și identificat comoara ca fiind - foarte probabil – tezaurul funerar al hanului Kubrat, au fost trei inele de aur cu monograme. Pe unul scrie Kubrat, cu litere grecești (XOBPATOY) iar pe altul scrie ”Kubrat patrician” (XOBPATOY ПATPIKIOY), indicând demnitatea lui, aceea de ”Patrikios” pe care o dobândise în lumea bizantină. Comoara a fost recuperată pațial și se află azi la Muzeul Ermitaj.

Sabie cu mînerul și teaca din aur descoperită în același mormânt din Ucraina. Atribuită, de asemnea lui Kubrat. 

Ce s-a întâmplat cu urmașii lui Kubrat? Despre Batbayan am zis mai sus.
Kotrag, al doilea fiu s-a mutat în nord, în bazinul fluviului Volga, unde a întemeiat un regat numit ”Bulgaria de pe Volga” și a adoptat islamul ca religie de stat. Hanatul a rezistat până în evul mediu târziu, când a fost distrus de Ivan cel Groaznic (în sec 16). Sunt considerați, alături de vechii mongoli, strămoșii tătarilor de pe Volga. Azi, pe acele locuri e Republica Tatarstan (în Federația Rusă) cu capitala la Kazan.

Asparuh, al treilea fiu i-a condus pe o parte din proto-bulgari, care au antrenat și grupuri mari de slavi, către vest, la gurile Dunării. Va purta lupte cu kazarii, avarii și bizantinii și în final va fonda un stat în Balcani (voi reveni în alt episod).
Kuber a condus alte triburi proto-bulgare în Pannonia avară, dar mai apoi s-a stabilit în Macedonia, pe care a cucerit-o de la bizantini și a fondat un mic regat. Împreună cu slavii și alți localnici a asediat cetatea Salonicului dar nu a reușit să o cucerească . Ulterior, teritoriile lui Kuber au fost anexate de Hanatul Bulgariei.
Fiul cel mic al lui Kubrat, Alcek ar fi ajuns și el în Pannonia avară iar de acolo s-ar fi refugiat cu un mic grup de bulgari în sudul Italiei, în regiunea Beneventum (conform lui Teofan Mărturisitorul).

Războinic de stepă, așa cum este figurat pe unul din vasele de aur din tezaurul avar de la Sânicolaul Mare/jud Arad (descoperit în sec al 18-lea) și aflat azi la Kunsthistorishe Museum. Imaginea este un izvor iconografic neprețuit cu privire la aspectul și echipamentul unui războinic turanic al stepelor din veacurile 6-7.

Istoria Primului Țarat Bulgar - Introducere

Mi-am propus ca de-a lungul mai multor postări să prezint istoria veche a Bulgariei, deoarece aceasta a avut o importanță covârșitoare și asupra teritoriilor noastre, nord-dunărene. Nicicând, până după anii 1990, istoria țaratelor bulgare nu a fost discutată limpede în spațiul românesc, inițial, în interbelic din cauza sărăciei informației arheologice (care au început să apară după anii 1950) iar apoi, în comunism din cauza ideologiei.

 
În comunism, relațiile/influențele/dominațiile țaratelor bulgare în spațiul nord-dunărean au fost realmente ocultate cu bună știință, un subiect tabu. Întâi, fiindcă aceste relații erau incompatibile cu teoriile naționaliste românești ale „unității și continuității”, apoi fiindcă se considera că discutarea liberă a conexiunilor medievale prea strânse între cele două spații geografice, ar putea duce la formularea de...pretenții teritoriale. Da, știu, este neobișnuit pentru noi să înțelegem azi, dar nu trebuie uitată Dobrogea, care a făcut parte integrantă din cele două țarate bulgare (Primul Țarat 681-1018, Al Doilea Țarat 1185-1258) și pe teritoriul căreia se află numeroase monumente care vorbesc despre asta. 

Din comunismul românesc sunt înregistrări scrise ale unor ședințe între arheologi și politruci care discutau despre cum să împace descoperirile arheologice cu teoriile legate de etnogeneza românilor, relațiile cu puterile vecine (Bizanțul, Bulgaria, Ungaria) cum ar trebui formulate aceste teorii, atât în lucrarile științifice cât și în zona de popularizare, în așa fel încât să fie conforme cu mitologia istorică națională.

 
Pe de altă parte, nici naționalismul bulgar de epocă comunistă nu a ajutat deloc, ideologia istorică de până în 1989, negând existanța unei populații romanice (vlahi în speță) pe teritoriile țaratelor medievale.

Din cauza lipsei de informații arheologice în spațiul internațional, nici istoricii străini nu puteau lucra altfel decât brodând teorii pe marginea izvoarelor scrise, foarte puține și sărace. Mai ales pentru spațiul țării noastre. Fiindcă din cauza sărăciei de surse scrise – mai ales pentru evul mediu timpuriu-epoca Primului Țarat Bulgar - arheologia era și este singura care poate aduce informații relevante.

 
După deceniul anilor 90, istoriografia ambelor țări a intrat pe făgașuri din ce în ce mai normale, ajungându-se, pe an ce trece, să avem acces la studii de istorie din ce în ce mai bune și mai echilibrate.
Fiindcă postările de facebook nu pot fi lungi, o să încerc să fac un serial, adunând la finele fiecărei postări linkurile episoadelor precedente. Asta e o introducere. Vedeți următoaele postări. 

Imaginea - un călăreț - e un grafiti din ansamblul monastic medieval timpuriu de la Basarabi-Murfatlar (sec 9-10)

Despre spada lui Ștefan de la Istanbul

Câteva gânduri în jurul spadelor „lui Ștefan cel Mare” de la Istanbul, după ce am răsfoit cartea dlui Andrei Adrian Rusu , ”Ștefan cel Mare și moldovenii din vremea sa”. Dar și câteva păreri personale, sedimentate în timp.
Armele folosite de moldoveni în veacul al 15-lea, erau în proporție covârșitoare importate. Marea majoritate din orașele săsești, Brașov, Sibiu, Bistrița. Pentru aceste orașe exportul de arme către Moldova era una din principalele surse de venit . Anumite arme mai deosebite erau însă aduse și mai departe, din Germania sau Italia.
Și nu doar armele.
Studiul descoperirilor arheologice sugerează că toate cuțitașele sau briciurile de bărbierit descoperite în săpăturile arheologice din Moldova sunt de import. Se estimează că peste 50% din armamentul de orice fel era importat, mai ales cel performant care implica tehnologie sau oțeluri speciale. De asemenea, mare parte din arcuri și săgeți erau importate din orașele săsești. Puținii meșteri din Moldova de care avem știre, erau tot străini, precum făuritorul de arcuri din Suceava , un sas (I s-a păstrat piatra de mormânt).

Dar nu doar armele ci și majoritatea uneltelor erau mai toate aduse din Ardeal: sfredele, fierăstraie, topoare, bărzi, apoi lacăte, chei, balamale etc. Moldova nu avea fier. Cine să fi făcut în Moldova arme performante? Arbalete, spade din oțel bun...Nu mai zic de cămăși de zale. Moldova nu avea orașe precum cele din Ardeal sau Polonia în care să existe bresle producătoare de obiecte din metal, o industrie metalurgică care să necesite cunoștințe înalte tehnologice. Și bresle care să califice la standarde înalte meșteri.

O altă sursă importantă de arme erau războaiele. Multe alte arme erau obținute ca prăzi de pe urma luptelor, păstrate în arsenalul domnului și oferite ulterior „vitejilor”.
Foarte probabil însă, să fi existat în Moldova numeroase ateliere de reparații.

Spadele și săbiile erau arme la care nu avea acces oricine. Erau arme scumpe și (deși aparent simple) erau greu de produs. Oțelul trebuia să fie de calitate. Raritatea spadelor și săbiilor din Moldova medievală este susținuta atât de izvoare cât și de descoperirile arheologice . Iar mai toate cele câteva descoperite sunt dinaintea epocii lui Ștefan, sunt spade de final de secol al 14-lea inceput de 15.

Spadele de la Istanbul sunt de origine germană. Există un inventar otoman al spadelor jefuite de la Suceava de către Soliman Magnificul care le denumește ff clar: ”săbii germane, săbii înguste, cu vârf ascuțit” (traducere aprox din turcă). Specialiști occidentali, neimplicați emoțional și patriotic (precum istoricul militar britanic David Nicolle) au opinat că toate spadele de la Istanbul provin din aceeași sursă (ca producție) și fac parte dintr-un tip caracteristic german și doar butoanele a două din ele, unul fiind cel cu inscripție,sunt produse locale, adăugate în Moldova. David Nicolle e primul care a sugerat că armele au putut fi importate pe bucăți (lama separat, garda separat etc) și au fost asamblate într-un atelier local. Firul de argint de pe mânerul spadei cu butonul cu inscripție a fost adăugat tot local.

Butonul (pommel-ul) spadei voievodului Ștefan, față și verso. În stânga, pornind în sens orar din dreapta crucii centrale citim (literele din paranteză nu sunt în inscripție, sunt completate):
+ Ioanŭ Stefanŭ Voe(vo)da G... și la dreapta pe verso ...ospodarŭ Zemli Molda(v)ksi. Unde Ioan, prescurat deseori Io, este un supranume primit de toți domnii români (și de țarii bulgari) după ungerea lor, însemnând ”Din Mila lui Dumnezeu” (asta este și traducerea numelui original ebraic). Am găsit în mai multe articole informația că în mijlocul butonului este reprodus capul de bour al Moldovei. Oricât am încercat să mă uit cu atenție, pe butonul acestei spade nu se poate recunoaște nici o imagine. Nu am găsit o fotografie suficient de bună să îmi dau seama dacă centrul butonului avea vreo decorație care s-a oxidat sau a dispărut. În schimb există o altă spadă (vezi mai jos) care are cap de bour pe buton, dar care nu trebuie confundată cu spada lui ”Ștefan”, cea cu inscripție. 

Toate spadele de la Istanbul (sunt 3) au aceeași lungime, ceea ce sugerează că au aprținut aceleiași persoane. Un principe nu avea „o spadă” ci cel mai probabil un grup de arme identice. Când comandai, nu comandai una, ci 10. Cele trei arme erau, ca model, unul învechit pentru epoca lui Ștefan. E drept că pe butonul cu inscripție slavonă este menționat un Ștefan, gospodarul (domnul) Moldovei”. Dar înaintea lui Ștefan cel Mare au mai existat doi „gospodari” cu numele Ștefan, care ar fi putut fi mai curând cei la care face referire inscripția de pe buton.
Ștefan I (1394-1399) și Ștefan al II-lea (1433-1435/1442-1447). Ștefan cel Mare este Ștefan al III-lea.
Spadele au fost jefuite laolaltă cu întreg tezaurul domnesc din Cetatea Sucevei de Soliman Magnificul în timpul campaniei de pedepsire a lui Petru Rareș (1538).

Adrian Andrei Rusu sugerează că izvoarele ce menționează arme „moldovenești” sau ”valahe” se referă la mâna celui ce folosea arma, nu la meșterul ce a făurit-o.

Pe scurt. În Moldova nu se făureau spade. Puteau exista ateliere care să le adapteze, completeze, repare. De la Brașov sunt atestați meșteri specializați ce veneau în Moldova să „ascută” arme. Deci până și ascuțitorii de arme erau „importați”.
Spadele de la Istanbul sunt produse într-un atelier german, cândva la începutul veacului al 15-lea. Cel mai probabil au aparținut unuia din cei doi domni Ștefan ce l-au precedat pe „cel Mare”

O a doua spadă aflată la Topkapi, în Istanbul, considerată ca fiind din același grup cu cea a  ”Gospodarului” Ștefan. Din păcate această spadă nu este expusă în expoziția permanentă a colecției de la Istanbul.
Aceasta are două însemne heraldice pe buton (pommel), pe o parte un cap de bour, pe cealaltă un scut împărțit median în două, cu trei fascii în dreapta și o cruce și o semilună în stânga. Când o să strâng mai multe informații despre ce s-a scris vis a vis de această spadă voi completa.

Butonul unei copii aflate în Muzeul Național de Istorie din Chișinău. Spada este o copie incorectă, deoarece combină inscripția spadei lui Ștefan cu heraldica altei spade (vezi mai sus). 

Notă: Trebuie să repet câteva informații. În limba română s-a încetățenit un cuvânt unic pentru toate armele vechi, lungi, de tăiere: sabie. În trecut aceste arme erau mult mai clar definite. Deoarece pe teritoriul României moderne în ultimii 300 de ani s-au folosit exclusiv săbii, acesta este cuvântul care a rămas în vocabular pentru toată familia de arme albe lungi de tăiere. 

Armele moldovenești de la Istanbul nu sunt însă „săbii” ci spade. Nu e tot aia. Spadele au o caracteristică: au tăișuri pe ambele părți. Săbiile sunt precum cuțitele de bucătărie: au un singur tăiș. Săbiile pot fi curbe sau nu. Epoca de glorie al spadelor este evul mediu timpuriu și clasic. Spatha romană, spadele vikinge sau ale cruciaților sunt cele mai cunoscute. Popoarele orientale, persanii, otomanii, tătarii aduc moda săbiilor. Începând cu mijlocul veacului al 15-lea în estul Europei creștine încep să fie folosite săbiile iar spadele devin niște arme „vintage” sau foarte specializate (precum spadele uriașe de 2 mâni folosite în anumite situații de luptă, în sec 16).
Nota 2: Spada lui Ștefan e SPADĂ, nu paloș. Paloșul (nume de orig maghiară „pallos”) e tot o spadă mare, de o mână și jumătate folosită de cavalerie.

O cronică necunoscută din vremea lui Mihai Viteazul - Recenzie

 

O cronică necunoscută din vremea lui Mihai Viteazul. Nurenberg – 1603 de Hieronimum Ortelium Ausgustanum, tipărită de Johan Lanszenberger, în tipografia lui Johann Sihmachers, ed. pr. prof. dr. Vasile Oltean, traducere de prof. Hans Butmăloiu, Sibiu, Editura Andreiana 2019

Recenzie

În urmă cu câțiva ani presa tabloidă titra despre descoperirea uluitoare a unui manuscris medieval unic, de o mare valoare, despre „prima cronică a lui Mihai Viteazul”. Iată câteva asemnea titluri:

- Arhive „de aur”, descoperite de un om cu har. Preot cu sclipire de geniu salvează istoria neamului

- O cronică germană a lui Mihai Viteazul, necunoscută până acum în România, a intrat recent în posesia Muzeului ”Primei școli românești” din Scheii Brașovului.

- Cunoscut drept „preotul cu sclipire de geniu”, Vasile Oltean a rămas surprins când a descoperit modul în care era perceput Mihai Viteazul de oamenii din jurul său și de meticulozitatea cronicarilor.

- Una dintre descoperirile sale de răsunet este Cronica germană a lui Mihai Viteazul, scrisă în timpul vieții domnitorului. ”Cronica lui Mihai Viteazul de la Nuremberg este prima cronică scrisă despre domnitorul român al Unirii, tipărită la 1603, adică la un an și jumătate după mortea lui Mihai. Evident, lucrarea a fost concepută în timpul vieții lui Mihai Viteazul” ne- a declarat Vasile Oltean.

-„Atitudinea față de Mihai Viteazul (n.r. – l-a surprins cel mai mult). E scrisă de nemți. Nemții scriu cu pozitivitate față de Mihai Viteazul, sunt corecți și cinstiți. Nu-l critică, nu-l acuză, spun toate întâmplările. Eu cred că cei doi cronicari nemți erau din echipajul de luptă al lui Mihai Viteazul, erau foarte intimi. Cred că erau mercenari”, a mai împărtășit părintele Oltean.

Preotul-muzeograf-profesor Vasile Oltean este directorul micului muzeu Prima Școală Românească din curtea bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului. Domnia sa este o persoană bine cunoscută, care se bucură de o bună apreciere în rândul publicului. I-au fost dedicate numeroase articole în presă și e apreciat ca un mare patriot, un mare luptător aflat în slujba culturii românești, descoperitor de cărți și documente vechi, scriitor și editor de lucrări științifice. În realitate sfinția sa este un adevărat impostor în ale istoriei, un entuziast semidoct și iubitor de glorie și faimă, ce nu respectă nici o regulă științifică, atât în ceea ce privește muzeografia cât și scrierea și publicarea textelor, fiind în realitate un desăvârșit pseudo-istoric protocronist și ultra-naționalist. Păcatele părintelui muzeograf  sunt mai multe trebuind să mai enumăr și lipsa de modestie (față de cercetarea științifică), mândria, aroganța și suficiența. Lucrările scrise de dumnealui nu se ridică deasupra gândirii unora ca Dan Puric, Ion Coja, Daniel Roxin, generalii Dogaru sau Chelaru. Părintele Oltean este foarte sensibil la publicitate, reușind să lase presei și vizitatorilor imaginea unui cărturar fin, ce scoate de sub ”colbul timpului” neprețuite cărți și tipărituri de valoare inestimabile legate de istoria neamului, valori pe care se străduiește neostenit să le aducă sub ochii publicului iubitor de istorie. 

Cea mai gogonată poveste s-a petrecut după ce omul a descoperit în colecția Bisericii Sf. Nicolae o carte tipărită în 1603 la Nürnberg.

În realitate Cronica de la Nürnberg e cunoscută tuturor istoricilor români. Pasajele privitoare la Mihai Viteazul și la evenimentele în care a fost implicat - au fost editate şi traduse în limba română, în urmă cu 36 de ani. Ele se regăsesc în volumul editat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului şi Biblioteca Centrală de Stat, Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. II. Cronicari şi istorici străini. Secolele XVI-XVIII. Texte alese, Bucureşti, 1983, p. 44-69.

Apoi figura lui Mihai Viteazul este, în contextul lucrarii, puțin vizibilă. Autorul cronicii trateaza mai bine de 200 de ani de istorie a luptelor cu turcii. Mihai Viteazul e un personaj secundar în carte. Unul printre mulți alții. Lucrarea nu a stârnit foarte mult interesul istoricilor români deoarece este o compilație din alte lucrări, fiind astfel un izvor secundar. Istoricii au preferat să se aplece asupra izvoarelor primare. Practic tot ce declară părintele Oltean e impostură și ingnoranță. Cum poți spune: ”O cronică germană a lui Mihai Viteazul, necunoscută până acum în România”? Nu este nici a lui Mihai Viteazul și nici necunoscută. Din sutele de pagini ale lucrării, Mihai Viteazul abia este pomenit în câteva, ca participant la Războiul cel Lung.

Paragraf unde este menționat Mihai Voievod

Lucrarea nu este nici o mare raritate, mai multe exemplare originale găsindu-se în bibliotecile din România. Pe plan internațional, se găsesc numeroase exemplare, (în biblioteci sau chiar pe piața de carte veche). Câteva biblioteci oferă gratis, online, pdf-ul originalului scanat pagină cu pagină. In urmă cu câțiva ani, o editură germană a publicat cartea în facsimil, în ediție de lux. Deci nici vorbă de ” prima cronică scrisă despre domnitorul român al Unirii” sau ” cea mai veche monografie a lui Mihai Viteazul din lume”.

Lucrarea lui Ortelius a fost reprintată în facsimil, fiind disponibilă pentru 26 euro, ediția cu coperți normale sau 189 euro cu coperți de piele 

Cartea despre care vorbim este o tipăritură (nicidecum un „manuscris” cum au titrat tabloidele românești). Autorul, notar la curtea imperială habsburgică, este Hieronimus Oertl (latinizat Ortelius) nascut la Augsburg (1543-1614) de unde și supranumele de Augustanus.

El a fost încurajat să scrie la sugestia cumnatul său, Johannes Sibmacher, un faimos artist (gravor pe cupru) din Nürnberg, cel ce semnează și numeroasele ilustrații cu portrete, scene de bătălii și asedii. În legătură cu gravurile din carte, istoricii români s-au aplecat cu mai mult interes deoarece prezintă lupte și vedute de cetăți aflate pe teritoriul României. De exemplu, cea mai veche panoramă (în mare parte fantezistă) a Timișoarei, apare aici.

Prima imagine a Timișoarei (în mare parte fantezistă deoarece creștinii nu aveau acces în orașul aflat sub ocupația otomană), așa cum a ilustrat-o Johannes Sibmacher

Cartea purta titlul: „Cronologia sau descrierea istorică a tuturor luptelor și asediilor localităților și cetăților, de asemenea confruntările și războaiele, din Ungaria de Sus și Jos și Transilvania, cu turcii, din Anul 1395 până în prezent”. Titlul prescurtat al lucrării apare și pe colofonul paginilor de început: Kronica des Ungerischen. Kriegwesens

Ortelius narează luptele dintre Regatul Ungariei si Imperiul Otoman in secolele XIV-XVI, (și apoi a Habsburgilor, care „apar în poveste” dupa 1526, când au preluat "de jure" Coroana Sfantului Stefan). Lucrarea  vorbește despre luptele acestora cu turcii începând cu Bătălia de la Nicopole (1396) și până la Războiul cel Lung (1593-1606), război în care se încadrează și acțiunile lui Mihai Viteazul. Cartea a fost in succes în epocă, de aceea a fost reeditată de mai multe ori, cu adaosuri. La început, Ortelius s-a ocupat doar de perioada de până la 1592. În 1602 au apărut 2 ediții. Apoi s-au adăugat continuări în edițiile din 1603, 1604, 1607, 1613. Ultima ediție completată a fost publicată în 1665 de Martin Meyer la Nürnberg. (sursă biografică )

Lucrarea este una de compilație, multe evenimente contemporane lui fiind preluate din ziarele epocii, acele foi tipărite numite aviso, care prezentau pe scurt evenimentele politice din epoca. Preotul Vasile Oltean nu are habar de edițiile mai vechi ale cărții și își imaginează că autorul german și-a adunat informațiile trăind în anturajul lui Mihai Viteazul.

După ce pr. Oltean s-a plâns în presă că – ”România nu găsește 16.000 de lei pentru a tipări o carte excepțională: Cronica necunoscută a lui Mihai Viteazul” cumva, s-au găsit niște mii de euro care au dus publicarea unei ediţii „neştiinţifice, plină de stăngăcii şi amatorisme, cuprinzând o traducere greoaie, cu destule carenţe şi o ediţie facsimilată mai mult decât îndoielnică. (...) Fără să fie o ediţie ştiinţifică pentru specialişti sau o lectură uşoară pentru pasionaţii de istorie, publicarea lucrării de faţă a transformat o cantitate imensă de hârtie în simplă maculatură.”(Liviu Câmpeanu)

Fiindcă cartea editată de preotul din Scheii Brașovului este un monument de incompetență din toate punctele de vedere. Medievistul sibian Liviu Cîmpeanu, care a făcut cărții o recenzie dură, (publicată în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu, 2019) adună câteva din nenumărate gafe și greșeli. Nu voi relua decât câteva din observațiile adunate de dl. Cîmpeanu. Astfel aflăm că e vorba de o cronică „în limba germană gotică”. Editorii find atât de inculți încât confundă fontul de literă folosit (gotic) cu limba. „Dialectul în care a fost scris textul este Frühneuhochdeutsch, folosit în spaţiul german la vorbit şi scris, între 1350-1650.” (Liviu Cîmpeanu). Limba gotică nu mai era vorbită de pe mai bine de 1000 de ani.

Una din paginile de început ale ediției din 1603 (sursa)

Traducerile prof. Hans Butmăloiu sunt deseori incoerente. Liviu Cîmpeanu, bun cunoscător al germanei medievale dând câteva exemple. ”Traducere Butmăloiu: „Însă după ce Împăratul tucesc Solyman voievodului alungat se învoi ca cu ajutor să se înfăţişeze, voievodul atât de îndelung şi mult mişcă pe Solyman, încât cu război se hotărî personal să-l investească înapoi” (p. 48). 

Traducerea pasajului de mai sus este însă următoarea: „Dar după ce împăratul turcesc Suleyman i-a promis voievodului alungat [Ioan Zapolya] să-i acorde ajutor, voievodul a stăruit atâta timp pe lângă Suleyman, până când acesta s-a decis să-l investească şi să-l reinstaureze în domnie personal, cu puterea oştii” (traducere Liviu Cîmpeanu).”

Autorii au lipsuri istorice grave, confundând cele trei Cetăți Albe din Europa Centrală și de est: Griechisch Weissenburg (=Nandorfehérvár=Belgrad/Cetatea Albă Grecească adică ortodoxă) și Stulweissenburg (=Székesfehérvár=Alba Regală/Cetatea Albă de Scaun) imaginându-și în ambele situații că e vorba de Alba Iulia (=Gyulafehérvár = Bălgrad/ Cetatea Albă a lui Gyula). 

Nu poți scoate masive cărți de izvoare istorice făcând gafe de asemenea gen.

Cartea este o maculatură după chipul și asemănarea preotului Vasile Oltean, un diletant cu veleități de mare savant patriot.

Despre nume de cetăți și orașe

Motto:
„–Ce apă e asta, stolnice?

 –E apa Moldovei, Maria Ta! 

– Bine, așa să-i rămână numele”

DIVERTIS

Câte lucruri poți învăța studiind numele cetăților!

În istoriografia mai veche, cercetătorii se străduiau să afle originea numelui Severin, dat cetății de pe malul Dunării (și mai apoi unui întreg ținut/marcă de graniță al...Ungariei – Banatul de Severin). Pe la finele veacului al 19-lea s-a răspândit varianta latinofilă că Severin vine de la numele împăratului Septimiu Sever. De aceea vei vedea ilustrate din anii 1900-1930 pe care scrie (pe ruina cetății Severinului) Turnul lui Sever. Ei bine, naționalismul istoriografiei noastre a evitat timpde decenii să spună că Severin vine de la severnâi=de nord, în slavoneasca vorbită de bulgarii medievali. Si azi, dacă dai translate pentru bulgară sau sârbă obții северната sau северни. Deoarece prima cetate din zonă, donjonul cilindric din colțul castrului roman Drobeta a fost construit de autoritatea bulgară a celui de-al doilea țarat (al Asăneștilor). Ei bine, această informație simplă, dovedită chiar și de săpăturile arheologice (monedă de la Asan al II-lea) nu o găsești spusă clar în nici o carte de istorie de dinainte de 90. Tot așa cum nu găsești nici informații despre marca de graniță a Ungariei devenită Banatul de Severin. 

 Cum nu găsești prea multe nici despre fapțul că termenul Mehedinți vine de la numele cetății ungurești Mehadia. Care nu vinde din falsa etimologie latină AdMediam ci de la o corupere a unui antroponim unguresc, Mihaly. Numele Mihal(d) ar fi după unii istorici un alt nume al regelui Stefan al V-lea al Ungariei (n1239-m1272). Evoluția cuvântului la slavi și români fiind Mihaldîia<Mihăldiia<Mehăudiia<Mehădiia. Nu este exclusă nici o origine combinată, de la Méhed (<”méh”= albină) cu sufixul antroponimic românesc _inți. Nu trebuie uitat că stema Mehedințiului are ca simbol - nu întâmplător - o albină. 

Ar trebui adăugat că Ținutul Mehedințiului  e de fapt rămășița teritorială a Banatului de Severin ca marcă de frontieră* a Ungariei. 

Sursa informațiilor: Ion Toma, 101 nume de locuri (Ed. Humanitas 2015) 

---------------

*Marcă de graniță - în evul mediu, teritoriu tampon, organizat militar, în afara hotarului țării.

Prima stemă a Mehedințiului a fost albina, care în maghiară este méh (stupărit=méhészet)

CETATEA ORAȚIEI

Cetatea Orației de la Podul Dîmboviței a fost o „soră” mai mică a castelului Bran. Căci, deși era pe teritoriul Țării Românești a fost construită de autoritatea regală maghiară. 

Să nu uităm că orașul Câmpulung (primul oraș al Țării Românești), aflat la câțiva km de Podul Dâmboviței,  a fost fondat de coloniști catolici sași. Încă îmi este neclară relația acestui oraș cu regalitatea maghiară și dacă la început, acest oraș a fost controlat de regatul maghiar. 

 Ei bine, această cetate are multe asemănări arhitecturale cu forma inițială a castelului Bran dar și asemănări de nume. Primul nume al castelului Bran a fost Dietrichstein (Stânca lui Dietrich) după numele stâncii pe care a fost ridicat castelul. (Numele BRAN vine din slavonește și însemna Poartă). 

Numele vechi sub care apare numele cetății Orația este Königstein, adică Stânca (Piatra) Regelui. La fel e și în ungureste - Királykő...(király > crai, rege, iar kő > piatră). În românește este vorba de Piatra Craiului. 

Exact!, numele munților e același cu al cetății. Nu îmi e limpede dacă munții se numesc după cetate sau cetatea a primit numele de la masivul muntos. Înclin spre prima variantă, căci o stâncă pe care a fost ridicată o importantă cetate regală a fost mai curând a Craiului, decât un lanț muntos.

În schimb numele de Orația ar putea veni de la Cheile Dâmbivicioarei, aflate în apropiere, fiind un cuvânt care în forma inițială însemna defrișare iar prin extensie și defileu (există în munții noștri mai multe chei și văi înguste numite orații/orății). 

Ar mai trebui adăugată și o altă toponimie din apropiere, cu origine turcikă de data asta (cumană sau pecenegă): Rucăr (germ. Rukkor), care s-ar traduce și el prin „stâncă” sau „piatră”. Vedeți și acest articol

SUCEAVA

Am fost foarte surprins inițial să aflu că și numele Suceavei are origini maghiare. Suceava - Szocsvára (< szocs-cojocar, vár-oraș, cetate). Iată ce zice și Simeon Dacălu (copist al cronicii lui Grigore Ureche):
”așijderea și Suceava scrie că o au descălecat niște cojocari unguréști, ce să chiamă pre limba lor suci, iar Suceava pre limba ungurească să chiamă Cojocărie”.
Asta nu înseamnă neapărat că așezarea a fost fondată de niște cojocari. Însă numele spune ceva despre începuturile orașului și despre meșteșugarii sași și unguri invitați de primii domni ai Moldovei să se stabileasă în unele localități spre a le sprijini dezvoltarea, nu întâmplător - exact cele ce vor deveni orașe.

SIRET

La fel și numele orașului și râului - Siret vine tot de la un cuvânt unguresc Szeret = dragul, iubitul. 

De ce atâtea nume ungurești în atât de româneasca Moldovă? Deoarece, nucleul Țării Moldovei a fost inițial o marcă de graniță ungurească împotriva tătarilor. Binecunoscutul voievod maramureșean, Dragoș-ucigașul de zimbrii, faimosul personaj de legendă, marele descălecător al Moldovei, cel însoțit de o ceată de voinici cu frunți late, a fost omul regelui Ungariei și primul organizator al mărcii ungurești de graniță de pe teritoriul Bucovinei cu capitala la Baia. 

Ruinele bisericii catolice din Baia

BAIA

Baia? De la slavonescul baia, preluat și de unguri bánya = mină. Sașii care au colonizat Baia au tradus numele orașului Moldvár, unde moldau în germana veche=tot mină (dar și ”albie”), iar vár, cum am mai spus, cetate. E drept că în zonă nu a fost descoperită nici o mină, dar e posibil să fi existat minereuri de fier. De aici și până la numirea râului și apoi a țării (inițial doar în spațiul fostei mărci de graniță traversată prin mijloc de râul Moldova) nu a mai fost decât un pas. 

Nu uitați că la noi în țară este cunoscută Moldova Nouă din Banat, pe malul Dunării, a cărei etimologie veche vine tot de la cuvântul medieval german „moldau”. 

Săraca cățelușă Molda, ucisă de zimbru - vorba legendei, pe care au învățat-o toți copiii la școală! 

N-are o legătură cu realitatea. 

Arme elenistice în pictura romană din jurul Vezuviului

Marte și Venus. Zeul războiului poartă un coif corintic bogat împodobit cu panaș din păr de cal și pene.


Preocupat de echipamentul militar antic grecesc clasic și elenistic, am descoperit încă de la prima vizită că ele apar și în frescele romane de la Pompei, Herculanum sau Oplontis.
E binecunoscut că romanii aveau un mare respect pentru cultura elenistică și nu e de mirare că arta romană a fost puternic influențată de aceasta. O dovadă e faimosul mozaic al lui Alexandru descoperit în Casa Faunului de la Pompei, despre care se crede că e o replică în mozaic a unei importante picturi elenistice. Unii atribuie originalul acestei lucrări, pictorului grec Apelles. Mozaicul este o sursă de mare valoare și (printre altele) pentru corecta vizualizare a echipamentului militar, macedonean și persan, specific sec IV ÎCh ( dar care în sec I AD - când a fost făcut mozaicul- era demult Istorie).
În Pompeii, în multe în picturi murale - mai ales cele inspirate din mitologie – apar arme și echipament militar care la epoca romană imperială nu mai făceau demult parte din panoplia războinicilor contemporani. Însă este adevărat că în multe temple sau case aristocrate se mai păstrau relicve/trofee de demult, dedicate zeilor sau moștenite de la strămoși, martori străvechi ale unor bătălii faimoase. Unele vechi si de câte 300 de ani.
De aceea nu e de mirare că în picturile romane apar scuturi de bronz rotunde (aspis sau hoplon), unele cu însemne macedonene (dovadă că amintirea cuceririi Macedoniei de către romani era încă prezentă), coifuri corintice, spade tip xiphos, armuri de bronz „vintage”. Sau chiar tolbe cilindrice pentru săgeți, cu capace conice de bronz.



În prim plan, personajul trage din teacă o spadă greacă tip xiphos, un model extrem de vechi, apărut încă din veacul al 6-lea îCh, dar păstrat în uz și de romani în epoca repoblicană timpurie. În planul 2 se vede interiorul unui scut tip hoplon/aspis



Marte și Venus. În spate, un scut de bronz, elenistic.






Zeul Vulcan lucrează armanentul lui Achile. Scutul de bronz este atât de lustruit încât se reflectă în el chipul zeiței Thetis, mama eroului. În stânga jos, un meșter gravează coiful. În centru o pereche de cnemide decorate cu capete de gorgone pe genunchi și o lorica musculata de bronz.

Că în scuturile de bronz bine șlefuite te puteai oglindii, o dovedește și detaliul din Mozaicul lui Alexandru, în care un războinic persan rănit se reflectă într-un scut rotund. Se pare că faza asta cu reflexia pe o suprafață curbă era o dovadă de măiestrie a pictorilor, la fel cum în pictura renascentistă din Țările de Jos era reflexia în oglinzile semisferice.



Vila imperială de la Oplontis. Arc și tolbă de săgeți de tradiție elenistică, bogat decorată, cu capac de bronz.


Scut rotund bogat decorat și pictat cu un portet cu coif corintic (Marte?). Un scut decorat cu portret apare și într-o frescă descoperită într-un mormant macedonean elenistic. În lateral un războinic persan achemenid în luptă cu un grifon.





Vila imperială de la Oplontis. Scuturi macedonene expuse ca trofee între coloanele unui templu.






De la villa lui Fannius Synistor din Boscoreale provine o frescă cu o reprezentare aproape clișeistică a unui războinic macedonean, cu boneta tipic macedoneană numită kausia și un scot decoarat cu însemnele Macedoniei.