Poveștile Marelui Templu Circular de
la Sarmizegetusa Regia.
La cercetările de la Grădiștea
Muncelului (adică la Sarmizegetusa Ragia) din anii 50-60 conduse de
arheologul C.Daicoviciu, în interiorul templului mare circular au
fost descoperite câteva din urmele putrede ale unor bârne groase de
lemn, urme care formau în plan un cerc. Inițial se dezgropaseră doar câteva din
aceste bârne. Bazându-se
exclusiv pe desenele publicate de arheologi, dacopații epocii –
influențați de teoriile NewAge pe de o parte și de protocronismul
ceaușist pe de altă parte - s-au grăbit să declare că a fost
descoperit un calendar dacic foarte sofisticat.
 |
Planul marelui templu circular, situația săpăturii din 1950. După C. Daicoviciu și colaboratorii în ”Studiul traiului dacilor din Munții Orăștiei” în SCIV,II,1,1951 |
Considerând că și
în jumătatea nedezgropată trebuie să fie un număr egal și
simetric de bârne de lemn, conspiraționiștii și protocroniștii
din anii 60-70 au făcut calcule detaliate ale fiecărui bulumac de
lemn „dovedind” înaltele cunoștințe de astronomie ale
preoților daci. Când a fost dezgropat tot templul circular, complet
câțiva ani mai târziu, s-au găsit cu totul alt număr de bulumaci
ai cercului de lemn. Toate calculele și teoriile „calendarului
dacic” s-au prăbușit ca un castel din cărți de joc.
Asta e doar una din poveștile Marelui
Templu Circular.
Ulterior, în 1980, cu ocazia serbării
a ”2050 de la crearea primului stat geto-dacic centralizat și
independent sub conducerea lui Burebista” (o nebunie
propagandistică-precum își mai aduc aminte unii) s-a dispus
restaurarea hei-rupistă a ruinelor de la Grădiștea
Muncelului-Sarmizegetusa Regia. La acel moment, sub influența lui
Daicoviciu încă era neclar dacă cercurile de lemn formau un perete
circular pe care se sprijinea un acoperiș. Ideea unor cercuri de
piatră și lemn deschise sub cerul liber erau încă vehiculate,
deși din ce în ce mai rar. Astăzi știm că templul mare circular
era format din 2 cercuri largi din blocuri de andezit, o clădire cu
pereți cilindrici, din bârne de lemn înfipte vertical unele lângă
altele, tencuite cu lut fin și văruite, cu acoperiș conic și
patru intrări și o a doua clădire de lemn, absidată
(clădirea-potcoavă) aflată în interiorul celei rotunde și unde
se afla – probabil – sanctuarul templului.

Cu acea ocazie, în 1980, arhitectul
coordonator al restaurarii Cristian Călinescu și arheologii au
imaginat un mod de a pune în valoare cercul și încăperea în
formă de potcoavă formate de bârne de lemn (care erau invzibile la
suprafața solului deoarece - normal - putreziseră). Să le marcheze
cu bârne noi de diverse înălțimi. Vedeți mai jos fragmente
dintr-un articol în care Călinescu explică - cam stufos - ce au
vrut să facă:
”(...) A doua problemă de rezolvat
era de a releva compoziția integrală a elementelor monumentului
arătând, pe lângă elementele de andezit ale cercului mare și
pragurile interioare de calcar, și elementele cercului și potcoavei
din stâlpi de lemn ale căror urme se aflau în pământ. Nu mai
puțin important pentru noi, era găsirea unui mod corespunzător de
exprima volumetric, în spațiu, aceste urme.
Se cuvine, aici, să aducem unele
precizări în privința datelor cunoscute din cercetarea anterioară
despre stâlpii de lemn și implicațiilor pe care acestea le au în
deciderea modalității de exprimare. Așa cum arăta C. Daicoviciu,
stâlpii erau de lemn, adânciți în pământul antic (deci sub
nivelul de funcționare al sanctuarului), la o adâncime de 1,30-1,45
m, fiecare având la bază un bloc de calcar, astfel că, împreună,
constituiau o fundație de cca 1,60-1,70 m adâncime. Aceasta ar
indica o înălțime deasupra terenului de cel puțin 3-3,50m.
(...) Revenind asupra modului de a
reprezenta aceste urme adăugăm că, pe parcurs, s-au repus în
discuție anumite date. Dacă asupra secțiunii stâlpilor nu există
nici un dubiu, asupra înălțimii ce trebuia expusă au survenit
îndoieli, fiind posibile în antichitate dimensiuni exterioare ale
acestora atât de 3-4m cât și, la fel de bine, de 1m înălțime
(...)
Plantarea unor replici de 1-1,20 m
înălțime era dorită pentru a facilita o citire ușoară la
nivelul ochiului vizitatorului (...).
Dar nici posibilitatea unor stâlpi
înalți nu trebuia înlăturată. Așa încât ambele înălțimi,
cea maximă și cea minimă, au fost reprezentate. Trecerea între
aceste două a fost realizată prin intercalarea unor stâlpi de
înălțime intermediară, descriind prin vârful lor, curbe
parabolice în spațiu, din considerentul că în acest fel formele
nou create se încadrează armonios, formelor sitului construit.
Soluția a fost aplicată atât cercului cât și potcoavei(...)”
Arh. Cristian Călinescu -
Consolidarea, Conservarea și valorificarea complexului arheologic
Sarmizegetusa-Grădiștea Muncelului. Revista muzeelor și
monumentelor/Monumente Istorice și de Artă, nr. 1/1982
Problema este că această soluție nu
a fost explicată nicăieri, nici pe vreun panou în situl arheologic, nici în vreo altă publicație sau articol. Textul lui C. Călinescu este
singurul loc în care am găsit această explicație. De aceea, de
peste 40 de ani, turiștii care vizitează situl UNESCO de la
Grădiștea Muncelului își imaginează că dacii aveau temple
formate din bârne de lemn înfipte în pământ ce descriu ”curbe
parabolice în spațiu” ce se ”încadrează armonios” în
formele sitului arheologic.
 |
Marele templu circular. Fotografie din 2012, dinaintea înlocuirii stâlpilor de lemn. |
Și încă ceva ...
Vechile bârne au putrezit și acum 3-4
ani s-a pus problema înlocuirii lor sau gărirea unei alte soluții.
Cu toate acestea, deși se știa că vechea prezentare era naivă și
falsă, autoritățile locale și arheologii au fost de acord ca
bârnele să fie înlocuite în 2017 exact ca în 1980, în aceeași formă și
mărime.
Desenele sunt detalii din ilustrația
cărții ”Dacia.Războaiele cu romanii” publicată la Humanitas.