Despre spada lui Ștefan de la Istanbul

Câteva gânduri în jurul spadelor „lui Ștefan cel Mare” de la Istanbul, după ce am răsfoit cartea dlui Andrei Adrian Rusu , ”Ștefan cel Mare și moldovenii din vremea sa”. Dar și câteva păreri personale, sedimentate în timp.
Armele folosite de moldoveni în veacul al 15-lea, erau în proporție covârșitoare importate. Marea majoritate din orașele săsești, Brașov, Sibiu, Bistrița. Pentru aceste orașe exportul de arme către Moldova era una din principalele surse de venit . Anumite arme mai deosebite erau însă aduse și mai departe, din Germania sau Italia.
Și nu doar armele.
Studiul descoperirilor arheologice sugerează că toate cuțitașele sau briciurile de bărbierit descoperite în săpăturile arheologice din Moldova sunt de import. Se estimează că peste 50% din armamentul de orice fel era importat, mai ales cel performant care implica tehnologie sau oțeluri speciale. De asemenea, mare parte din arcuri și săgeți erau importate din orașele săsești. Puținii meșteri din Moldova de care avem știre, erau tot străini, precum făuritorul de arcuri din Suceava , un sas (I s-a păstrat piatra de mormânt).

Dar nu doar armele ci și majoritatea uneltelor erau mai toate aduse din Ardeal: sfredele, fierăstraie, topoare, bărzi, apoi lacăte, chei, balamale etc. Moldova nu avea fier. Cine să fi făcut în Moldova arme performante? Arbalete, spade din oțel bun...Nu mai zic de cămăși de zale. Moldova nu avea orașe precum cele din Ardeal sau Polonia în care să existe bresle producătoare de obiecte din metal, o industrie metalurgică care să necesite cunoștințe înalte tehnologice. Și bresle care să califice la standarde înalte meșteri.

O altă sursă importantă de arme erau războaiele. Multe alte arme erau obținute ca prăzi de pe urma luptelor, păstrate în arsenalul domnului și oferite ulterior „vitejilor”.
Foarte probabil însă, să fi existat în Moldova numeroase ateliere de reparații.

Spadele și săbiile erau arme la care nu avea acces oricine. Erau arme scumpe și (deși aparent simple) erau greu de produs. Oțelul trebuia să fie de calitate. Raritatea spadelor și săbiilor din Moldova medievală este susținuta atât de izvoare cât și de descoperirile arheologice . Iar mai toate cele câteva descoperite sunt dinaintea epocii lui Ștefan, sunt spade de final de secol al 14-lea inceput de 15.

Spadele de la Istanbul sunt de origine germană. Există un inventar otoman al spadelor jefuite de la Suceava de către Soliman Magnificul care le denumește ff clar: ”săbii germane, săbii înguste, cu vârf ascuțit” (traducere aprox din turcă). Specialiști occidentali, neimplicați emoțional și patriotic (precum istoricul militar britanic David Nicolle) au opinat că toate spadele de la Istanbul provin din aceeași sursă (ca producție) și fac parte dintr-un tip caracteristic german și doar butoanele a două din ele, unul fiind cel cu inscripție,sunt produse locale, adăugate în Moldova. David Nicolle e primul care a sugerat că armele au putut fi importate pe bucăți (lama separat, garda separat etc) și au fost asamblate într-un atelier local. Firul de argint de pe mânerul spadei cu butonul cu inscripție a fost adăugat tot local.

Butonul (pommel-ul) spadei voievodului Ștefan, față și verso. În stânga, pornind în sens orar din dreapta crucii centrale citim (literele din paranteză nu sunt în inscripție, sunt completate):
+ Ioanŭ Stefanŭ Voe(vo)da G... și la dreapta pe verso ...ospodarŭ Zemli Molda(v)ksi. Unde Ioan, prescurat deseori Io, este un supranume primit de toți domnii români (și de țarii bulgari) după ungerea lor, însemnând ”Din Mila lui Dumnezeu” (asta este și traducerea numelui original ebraic). Am găsit în mai multe articole informația că în mijlocul butonului este reprodus capul de bour al Moldovei. Oricât am încercat să mă uit cu atenție, pe butonul acestei spade nu se poate recunoaște nici o imagine. Nu am găsit o fotografie suficient de bună să îmi dau seama dacă centrul butonului avea vreo decorație care s-a oxidat sau a dispărut. În schimb există o altă spadă (vezi mai jos) care are cap de bour pe buton, dar care nu trebuie confundată cu spada lui ”Ștefan”, cea cu inscripție. 

Toate spadele de la Istanbul (sunt 3) au aceeași lungime, ceea ce sugerează că au aprținut aceleiași persoane. Un principe nu avea „o spadă” ci cel mai probabil un grup de arme identice. Când comandai, nu comandai una, ci 10. Cele trei arme erau, ca model, unul învechit pentru epoca lui Ștefan. E drept că pe butonul cu inscripție slavonă este menționat un Ștefan, gospodarul (domnul) Moldovei”. Dar înaintea lui Ștefan cel Mare au mai existat doi „gospodari” cu numele Ștefan, care ar fi putut fi mai curând cei la care face referire inscripția de pe buton.
Ștefan I (1394-1399) și Ștefan al II-lea (1433-1435/1442-1447). Ștefan cel Mare este Ștefan al III-lea.
Spadele au fost jefuite laolaltă cu întreg tezaurul domnesc din Cetatea Sucevei de Soliman Magnificul în timpul campaniei de pedepsire a lui Petru Rareș (1538).

Adrian Andrei Rusu sugerează că izvoarele ce menționează arme „moldovenești” sau ”valahe” se referă la mâna celui ce folosea arma, nu la meșterul ce a făurit-o.

Pe scurt. În Moldova nu se făureau spade. Puteau exista ateliere care să le adapteze, completeze, repare. De la Brașov sunt atestați meșteri specializați ce veneau în Moldova să „ascută” arme. Deci până și ascuțitorii de arme erau „importați”.
Spadele de la Istanbul sunt produse într-un atelier german, cândva la începutul veacului al 15-lea. Cel mai probabil au aparținut unuia din cei doi domni Ștefan ce l-au precedat pe „cel Mare”

O a doua spadă aflată la Topkapi, în Istanbul, considerată ca fiind din același grup cu cea a  ”Gospodarului” Ștefan. Din păcate această spadă nu este expusă în expoziția permanentă a colecției de la Istanbul.
Aceasta are două însemne heraldice pe buton (pommel), pe o parte un cap de bour, pe cealaltă un scut împărțit median în două, cu trei fascii în dreapta și o cruce și o semilună în stânga. Când o să strâng mai multe informații despre ce s-a scris vis a vis de această spadă voi completa.

Butonul unei copii aflate în Muzeul Național de Istorie din Chișinău. Spada este o copie incorectă, deoarece combină inscripția spadei lui Ștefan cu heraldica altei spade (vezi mai sus). 

Notă: Trebuie să repet câteva informații. În limba română s-a încetățenit un cuvânt unic pentru toate armele vechi, lungi, de tăiere: sabie. În trecut aceste arme erau mult mai clar definite. Deoarece pe teritoriul României moderne în ultimii 300 de ani s-au folosit exclusiv săbii, acesta este cuvântul care a rămas în vocabular pentru toată familia de arme albe lungi de tăiere. 

Armele moldovenești de la Istanbul nu sunt însă „săbii” ci spade. Nu e tot aia. Spadele au o caracteristică: au tăișuri pe ambele părți. Săbiile sunt precum cuțitele de bucătărie: au un singur tăiș. Săbiile pot fi curbe sau nu. Epoca de glorie al spadelor este evul mediu timpuriu și clasic. Spatha romană, spadele vikinge sau ale cruciaților sunt cele mai cunoscute. Popoarele orientale, persanii, otomanii, tătarii aduc moda săbiilor. Începând cu mijlocul veacului al 15-lea în estul Europei creștine încep să fie folosite săbiile iar spadele devin niște arme „vintage” sau foarte specializate (precum spadele uriașe de 2 mâni folosite în anumite situații de luptă, în sec 16).
Nota 2: Spada lui Ștefan e SPADĂ, nu paloș. Paloșul (nume de orig maghiară „pallos”) e tot o spadă mare, de o mână și jumătate folosită de cavalerie.

O cronică necunoscută din vremea lui Mihai Viteazul - Recenzie

 

O cronică necunoscută din vremea lui Mihai Viteazul. Nurenberg – 1603 de Hieronimum Ortelium Ausgustanum, tipărită de Johan Lanszenberger, în tipografia lui Johann Sihmachers, ed. pr. prof. dr. Vasile Oltean, traducere de prof. Hans Butmăloiu, Sibiu, Editura Andreiana 2019

Recenzie

În urmă cu câțiva ani presa tabloidă titra despre descoperirea uluitoare a unui manuscris medieval unic, de o mare valoare, despre „prima cronică a lui Mihai Viteazul”. Iată câteva asemnea titluri:

- Arhive „de aur”, descoperite de un om cu har. Preot cu sclipire de geniu salvează istoria neamului

- O cronică germană a lui Mihai Viteazul, necunoscută până acum în România, a intrat recent în posesia Muzeului ”Primei școli românești” din Scheii Brașovului.

- Cunoscut drept „preotul cu sclipire de geniu”, Vasile Oltean a rămas surprins când a descoperit modul în care era perceput Mihai Viteazul de oamenii din jurul său și de meticulozitatea cronicarilor.

- Una dintre descoperirile sale de răsunet este Cronica germană a lui Mihai Viteazul, scrisă în timpul vieții domnitorului. ”Cronica lui Mihai Viteazul de la Nuremberg este prima cronică scrisă despre domnitorul român al Unirii, tipărită la 1603, adică la un an și jumătate după mortea lui Mihai. Evident, lucrarea a fost concepută în timpul vieții lui Mihai Viteazul” ne- a declarat Vasile Oltean.

-„Atitudinea față de Mihai Viteazul (n.r. – l-a surprins cel mai mult). E scrisă de nemți. Nemții scriu cu pozitivitate față de Mihai Viteazul, sunt corecți și cinstiți. Nu-l critică, nu-l acuză, spun toate întâmplările. Eu cred că cei doi cronicari nemți erau din echipajul de luptă al lui Mihai Viteazul, erau foarte intimi. Cred că erau mercenari”, a mai împărtășit părintele Oltean.

Preotul-muzeograf-profesor Vasile Oltean este directorul micului muzeu Prima Școală Românească din curtea bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului. Domnia sa este o persoană bine cunoscută, care se bucură de o bună apreciere în rândul publicului. I-au fost dedicate numeroase articole în presă și e apreciat ca un mare patriot, un mare luptător aflat în slujba culturii românești, descoperitor de cărți și documente vechi, scriitor și editor de lucrări științifice. În realitate sfinția sa este un adevărat impostor în ale istoriei, un entuziast semidoct și iubitor de glorie și faimă, ce nu respectă nici o regulă științifică, atât în ceea ce privește muzeografia cât și scrierea și publicarea textelor, fiind în realitate un desăvârșit pseudo-istoric protocronist și ultra-naționalist. Păcatele părintelui muzeograf  sunt mai multe trebuind să mai enumăr și lipsa de modestie (față de cercetarea științifică), mândria, aroganța și suficiența. Lucrările scrise de dumnealui nu se ridică deasupra gândirii unora ca Dan Puric, Ion Coja, Daniel Roxin, generalii Dogaru sau Chelaru. Părintele Oltean este foarte sensibil la publicitate, reușind să lase presei și vizitatorilor imaginea unui cărturar fin, ce scoate de sub ”colbul timpului” neprețuite cărți și tipărituri de valoare inestimabile legate de istoria neamului, valori pe care se străduiește neostenit să le aducă sub ochii publicului iubitor de istorie. 

Cea mai gogonată poveste s-a petrecut după ce omul a descoperit în colecția Bisericii Sf. Nicolae o carte tipărită în 1603 la Nürnberg.

În realitate Cronica de la Nürnberg e cunoscută tuturor istoricilor români. Pasajele privitoare la Mihai Viteazul și la evenimentele în care a fost implicat - au fost editate şi traduse în limba română, în urmă cu 36 de ani. Ele se regăsesc în volumul editat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului şi Biblioteca Centrală de Stat, Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. II. Cronicari şi istorici străini. Secolele XVI-XVIII. Texte alese, Bucureşti, 1983, p. 44-69.

Apoi figura lui Mihai Viteazul este, în contextul lucrarii, puțin vizibilă. Autorul cronicii trateaza mai bine de 200 de ani de istorie a luptelor cu turcii. Mihai Viteazul e un personaj secundar în carte. Unul printre mulți alții. Lucrarea nu a stârnit foarte mult interesul istoricilor români deoarece este o compilație din alte lucrări, fiind astfel un izvor secundar. Istoricii au preferat să se aplece asupra izvoarelor primare. Practic tot ce declară părintele Oltean e impostură și ingnoranță. Cum poți spune: ”O cronică germană a lui Mihai Viteazul, necunoscută până acum în România”? Nu este nici a lui Mihai Viteazul și nici necunoscută. Din sutele de pagini ale lucrării, Mihai Viteazul abia este pomenit în câteva, ca participant la Războiul cel Lung.

Paragraf unde este menționat Mihai Voievod

Lucrarea nu este nici o mare raritate, mai multe exemplare originale găsindu-se în bibliotecile din România. Pe plan internațional, se găsesc numeroase exemplare, (în biblioteci sau chiar pe piața de carte veche). Câteva biblioteci oferă gratis, online, pdf-ul originalului scanat pagină cu pagină. In urmă cu câțiva ani, o editură germană a publicat cartea în facsimil, în ediție de lux. Deci nici vorbă de ” prima cronică scrisă despre domnitorul român al Unirii” sau ” cea mai veche monografie a lui Mihai Viteazul din lume”.

Lucrarea lui Ortelius a fost reprintată în facsimil, fiind disponibilă pentru 26 euro, ediția cu coperți normale sau 189 euro cu coperți de piele 

Cartea despre care vorbim este o tipăritură (nicidecum un „manuscris” cum au titrat tabloidele românești). Autorul, notar la curtea imperială habsburgică, este Hieronimus Oertl (latinizat Ortelius) nascut la Augsburg (1543-1614) de unde și supranumele de Augustanus.

El a fost încurajat să scrie la sugestia cumnatul său, Johannes Sibmacher, un faimos artist (gravor pe cupru) din Nürnberg, cel ce semnează și numeroasele ilustrații cu portrete, scene de bătălii și asedii. În legătură cu gravurile din carte, istoricii români s-au aplecat cu mai mult interes deoarece prezintă lupte și vedute de cetăți aflate pe teritoriul României. De exemplu, cea mai veche panoramă (în mare parte fantezistă) a Timișoarei, apare aici.

Prima imagine a Timișoarei (în mare parte fantezistă deoarece creștinii nu aveau acces în orașul aflat sub ocupația otomană), așa cum a ilustrat-o Johannes Sibmacher

Cartea purta titlul: „Cronologia sau descrierea istorică a tuturor luptelor și asediilor localităților și cetăților, de asemenea confruntările și războaiele, din Ungaria de Sus și Jos și Transilvania, cu turcii, din Anul 1395 până în prezent”. Titlul prescurtat al lucrării apare și pe colofonul paginilor de început: Kronica des Ungerischen. Kriegwesens

Ortelius narează luptele dintre Regatul Ungariei si Imperiul Otoman in secolele XIV-XVI, (și apoi a Habsburgilor, care „apar în poveste” dupa 1526, când au preluat "de jure" Coroana Sfantului Stefan). Lucrarea  vorbește despre luptele acestora cu turcii începând cu Bătălia de la Nicopole (1396) și până la Războiul cel Lung (1593-1606), război în care se încadrează și acțiunile lui Mihai Viteazul. Cartea a fost in succes în epocă, de aceea a fost reeditată de mai multe ori, cu adaosuri. La început, Ortelius s-a ocupat doar de perioada de până la 1592. În 1602 au apărut 2 ediții. Apoi s-au adăugat continuări în edițiile din 1603, 1604, 1607, 1613. Ultima ediție completată a fost publicată în 1665 de Martin Meyer la Nürnberg. (sursă biografică )

Lucrarea este una de compilație, multe evenimente contemporane lui fiind preluate din ziarele epocii, acele foi tipărite numite aviso, care prezentau pe scurt evenimentele politice din epoca. Preotul Vasile Oltean nu are habar de edițiile mai vechi ale cărții și își imaginează că autorul german și-a adunat informațiile trăind în anturajul lui Mihai Viteazul.

După ce pr. Oltean s-a plâns în presă că – ”România nu găsește 16.000 de lei pentru a tipări o carte excepțională: Cronica necunoscută a lui Mihai Viteazul” cumva, s-au găsit niște mii de euro care au dus publicarea unei ediţii „neştiinţifice, plină de stăngăcii şi amatorisme, cuprinzând o traducere greoaie, cu destule carenţe şi o ediţie facsimilată mai mult decât îndoielnică. (...) Fără să fie o ediţie ştiinţifică pentru specialişti sau o lectură uşoară pentru pasionaţii de istorie, publicarea lucrării de faţă a transformat o cantitate imensă de hârtie în simplă maculatură.”(Liviu Câmpeanu)

Fiindcă cartea editată de preotul din Scheii Brașovului este un monument de incompetență din toate punctele de vedere. Medievistul sibian Liviu Cîmpeanu, care a făcut cărții o recenzie dură, (publicată în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu, 2019) adună câteva din nenumărate gafe și greșeli. Nu voi relua decât câteva din observațiile adunate de dl. Cîmpeanu. Astfel aflăm că e vorba de o cronică „în limba germană gotică”. Editorii find atât de inculți încât confundă fontul de literă folosit (gotic) cu limba. „Dialectul în care a fost scris textul este Frühneuhochdeutsch, folosit în spaţiul german la vorbit şi scris, între 1350-1650.” (Liviu Cîmpeanu). Limba gotică nu mai era vorbită de pe mai bine de 1000 de ani.

Una din paginile de început ale ediției din 1603 (sursa)

Traducerile prof. Hans Butmăloiu sunt deseori incoerente. Liviu Cîmpeanu, bun cunoscător al germanei medievale dând câteva exemple. ”Traducere Butmăloiu: „Însă după ce Împăratul tucesc Solyman voievodului alungat se învoi ca cu ajutor să se înfăţişeze, voievodul atât de îndelung şi mult mişcă pe Solyman, încât cu război se hotărî personal să-l investească înapoi” (p. 48). 

Traducerea pasajului de mai sus este însă următoarea: „Dar după ce împăratul turcesc Suleyman i-a promis voievodului alungat [Ioan Zapolya] să-i acorde ajutor, voievodul a stăruit atâta timp pe lângă Suleyman, până când acesta s-a decis să-l investească şi să-l reinstaureze în domnie personal, cu puterea oştii” (traducere Liviu Cîmpeanu).”

Autorii au lipsuri istorice grave, confundând cele trei Cetăți Albe din Europa Centrală și de est: Griechisch Weissenburg (=Nandorfehérvár=Belgrad/Cetatea Albă Grecească adică ortodoxă) și Stulweissenburg (=Székesfehérvár=Alba Regală/Cetatea Albă de Scaun) imaginându-și în ambele situații că e vorba de Alba Iulia (=Gyulafehérvár = Bălgrad/ Cetatea Albă a lui Gyula). 

Nu poți scoate masive cărți de izvoare istorice făcând gafe de asemenea gen.

Cartea este o maculatură după chipul și asemănarea preotului Vasile Oltean, un diletant cu veleități de mare savant patriot.