Aceasta bijuterie umoristica a fost scrisa de Caragiale in anul 1900 si a fost publicata in ziarul Universul. In 120 de ani nu s-a schimbat nimic in mentalitatea romanului...
Imaginile ce insotesc articolul sunt de la diverse manifestatii bucurestene din perioada 1924-1936. Nu am putut gasi de pe vremea lui nenea Iancu...
Imaginile ce insotesc articolul sunt de la diverse manifestatii bucurestene din perioada 1924-1936. Nu am putut gasi de pe vremea lui nenea Iancu...
ATMOSFERA INCARCATA
E o zi posomorâtă de primăvară; dar e zi de sărbătoare, mare repaus
dominical... Ai observat şi dumneata, cititorule, câte progrese a făcut
opinia noastră publică de când avem legea repausului dominical?... E zi
de sărbătoare. Pe stradele principale este o mişcare febrilă
neobicinuită.
Mulţimea circulă cu mare greutate; grupuri se aglomerează la răspântii, unde discută fierbinte; toata lumea e cuprinsă de nervozitate... Miroase în aer, nu după expresia clasică, a iarbă de puşcă – din nenorocire, moravurile poporului nostru sunt mai blânde decât ale altor popoare, mai civilizate chiar. Miroase a... ghiontuială. Dar ce e? De ce fierbe lumea? Se face o manifestaţie populară monstră în contra guvernului, care vrea să treacă prin camere à la vapeur legea pentru înfiinţarea Monopolului băuturilor spirtoase! De când ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă.
Mulţimea circulă cu mare greutate; grupuri se aglomerează la răspântii, unde discută fierbinte; toata lumea e cuprinsă de nervozitate... Miroase în aer, nu după expresia clasică, a iarbă de puşcă – din nenorocire, moravurile poporului nostru sunt mai blânde decât ale altor popoare, mai civilizate chiar. Miroase a... ghiontuială. Dar ce e? De ce fierbe lumea? Se face o manifestaţie populară monstră în contra guvernului, care vrea să treacă prin camere à la vapeur legea pentru înfiinţarea Monopolului băuturilor spirtoase! De când ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă.
Drept să spun să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă am aflat
că guvernul este hotărât să reprime cu toată energia mişcarea populară,
şi n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de
gură-cască. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; şi afară de asta, te
pomeneşti că mă încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua... Cine ştie
dacă nemeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere cu mine;
şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înţelege mândria
eroismului civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi părere,
ori şi mai bine, să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere,
în astfel de împrejurări, când mai toată lumea are o părere, eşti în
primejdie să superi pe oricine are una. E mai bine aşadar să mă retrag
discret într-un colţ
Şi să tac.
Intru într-o berărie şi aştept să pice din moment în
moment ediţia de seară a ziarelor politice... Sunt tare nerăbdător să
aflu ce a fost la manifestaţie.
E lume destulă şi-n berărie. Un cunoscut mi se aşază alături.
– Ei! ce zici?
– Ce să zic?? răspund eu... Bine!
– Cum bine? Asta e bine?
– De! ?zic? Ştiu şi eu?
– Cum, ştiu şi eu? Dacă dumneata, cetăţean care te pretinzi...
– Ba – zic – mă iartă, nu mă pretinz deloc.
– Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti; eşti un om, care va să zică
mai instruit, şi ai datoria, mă-nţelegi; fiindcă, dacă unul ca dumneata
stă indiferent şi nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ţi spui...
– Nene, zic eu...
– Ce, nene?... Aoleu! vai de biată ţara asta! O să ajungă rău,
domnule! o să ajungă rău!? Fiindcă nu mai este patriotism şi totul se
vinde, şi sunt oameni, mă-nţelegi, care ar meritá...
Şi omul meu ridică tonul aşa de tare, încât toată lumea dimprejur îşi
întoarce privirile către masa noastră... Eu aplec ochii şi cu tonul
foarte blajin:
– Să mă crezi că şi pe mine... El, ridicând tonul şi mai sus:
– Ce, şi pe dumneata?... Când vine, mă-nţelegi, un guvern ca
bandiţii, fiindcă n-are cine să-l oprească de a lovi în tot ce e mai
scump, pentru care nu mai există nici o apărare, fiindcă tăcem toţi, şi
eu şi dumneata şi dumnealor (arată pe cei de la mesele apropiate) ca
nişte laşi, fără nimica sacru, mă-nţelegi! fireşte că are să-şi bată joc
de poporul întreg... A! dar nu mai merge! Poţi dumneatale, mă-nţelegi,
să zâmbeşti şi să ridici din umeri, parc-ai fi străin, nu...
– Da' nu ridic din umeri, domnule! nu zâmbesc, domnule! mă iartă!
– Ţal! strigă omul meu foarte supărat... Chelnerul n-aude.
– Lasă – zic – plătesc eu...
– Mersi! Las' că avem şi noi cu ce plăti atâta lucru!... Nu ne-a jupuit până acum de tot guvernul bandiţilor dv.!
– Al meu! guvernul meu?...
– Las' că ştim noi... Ţal!!! surdule! Plăteşte şi pleacă foarte necăjit.
Nu mai vin gazetele... N-apuc să-mi aduc aminte de gazete, şi iată o
altă cunoştinţă se apropie şi-mi cere să-i permit a sta lângă mine.
– Ei?
– Ei? repet eu.
– Îţi place ce fac mizerabilii?
– Care mizerabili?
– Ei, care mizerabili! derbedeii! bandiţii, care socotesc că dacă se
strâng două-trei sute, beţi, gata de scandal... Oameni desperaţi,
domnule, care pentru un pisoi omoară pe tat-său. Dar astă dată li
s-a-nfundat... Auzi dumneata!... În carne vie are să tragă, în carne
vie!
– De, nene! zic eu...
– Dar adicătele, ce poftiţi dv.? Adicătele, cum o ieşi e ceată de
desculţi, de haimanale de-ale dv. În uliţă cu reteveiul, guvernul...
– Iartă-mă, zic; înţeleg să combaţi pe haimanale, dar să susţii că sunt ale mele...
– Ce să te iert!... Dv., oameni inteligenţi, sunteţi de vină, fiindcă
staţi indiferenţi. Ia să fi mers dumneata cu mine şi cu dumnealor toţi
(arată pe cei de la celelalte mese dimprejur), să fi mers, ca nişte
cetăţeni convinşi, să facem şi noi o manifestaţie... Dar nu! Noi stăm ca
blegii în cafenele, şi-n berării, şi-n cluburi; şi lăsăm pe toţi
apelpisiţii, care ard să puie iar mâna pe slujbusoare, ca să-şi facă de
cap şi să răstoarne sub felurite pretexte...
– Nene – zic – te-i supăra, nu te-i supăra, eu în politică nu m-amestec, pentru că...
– Pentru că?
– Pentru că... mi-e frică...
– Frică?... bravo!
Şi omul meu începe să râdă
– Atunci, dă-mi voie să-ţi spun, adicătele, că eşti o mangafa...
– Sunt funcţionar, domnule...
– Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul...
– Da' ce zic eu, cam plictisit... guvernul n-are altă apărare decât pe un conţopist ca mine?
Omul meu îmi da cu tifla, se scoală şi pleacă grăbit, fără să-şi
plătească halbele, pe care le-a băut una după alta... Las' că i le
plătesc eu! Şi nu-mi pare rău: mai puţin costă două halbe decât
crudele-i lecţiuni de civism...
Dar iată soseşte un băiat cu gazetele. Lumea i le smulge. Iau şi eu
două: una guvernamentală şi una opozantă. Sunt om care iubesc adevărul
şi fiindcă-l iubesc, ştiu să-l caut. De mult mi-am făcut reţeta cu care,
în materie politică, îl poţi obţine aproape exact.
De exemplu, Gazeta
opoziţiei zice:
„... La această întrunire a noastră, alergaseră peste 6 000 de
cetăţeni, tot ce are Capitala mai distins ca profesiuni libere,
comercianţi, proprietari ş.c.l...“
Gazeta guvernului zice:
„... La această întrunire a lor, d-abia se putuseră aduna în silă vreo 300 de destrăbălaţi, derbedei, haimanale...“
Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3 000 şi ceva de oameni, fel de fel, şi mai aşa şi mai aşa.
Pe când deschid gazeta guvernamentală, să mă uit la ultimele
informaţii asupra scandalului, iată că, intrând pe uşa din dos, vine la
masa mea un domn ca da vreo treizeci şi cinci de ani şi mai bine, cu o
barbă neagră foarte bogată, însoţit de un tinerel ca de vreo paisprezece
ani – probabil fiu-său. Amândoi, tatăl şi fiul, s-aşază nepoftiţi, la
masa mea, şi tatăl, foarte răguşit, îmi zice cu ton de aspră imputare:
– Ce citeşti porcăria aia, domnule?
– Pardon, zic eu...
– Dar până să-i mai zic ceva tatălui, fiul îmi smulge gazeta, o rupe şi o azvârle sub picioare...
– Domnilor! vreau să zic eu...
– Ce domnilor? Ţipă băiatul... Credeţi că n-aveţi să plătiţi infamia?...
– Ce infamie, domnule?
– O să vă arătăm noi dv. tutulor, care vă solidarizaţi cu regimul banditesc...
– Cu regimul monopolurilor! adaogă tatăl, înţelegând că un tată aşa
de răguşit n-ar putea ţine niciodată pentru monopolurile băuturilor
spirtoase, zic:
– Mă iertaţi, domnilor, dar... cu cine am, vă rog, onoarea?
– Cu studenţi! strigă băiatul.
– Bine, dumneata se vede... dar tata dumitale�
– Care tată?
– Dumnealui!
Şi arat pe omul cu barbă.
– Nu-i sunt tată, domnule, strigă, omul răguşit...
– ... Suntem camarazi...
– Camarazi!! strig eu. Camarazi? – Şi încep să râd...
– Domnule! strigă bărbosul, nu-ţi permit să insulţi tinerimea universitară!
Eu chem degrabă chelnerul, plătesc iute şi plec, după ce salut frumos pe cei doi tineri camarazi.
