Distrugerea castrului legiunii XIII Gemina din cetatea Alba

Planul cetatii Alba Iulia si a imprejurimilor pe la 1687(desen de Marsigli). Zidurile si forma sunt inca cele ale marelui castru al legiunii a XIII Gemina.

Planul cetatii stelate Alba Carolina (germ: Carlburg numita si Weissenburg), asa cum arata pe la 1737. Orasul antic Apulum a fost cel mai mare din Dacia romana, avand 2 castre, din care unul de legiune si 2 asezari civile din care un municipium. Urmele antice, bogate cu 100 de ani in urma au fost distruse aproape in totalitate in ultimii 20 de ani. La Muzeul Unirii din Alba nu se pastreaza nici macar un singur mozaic din nenumaratele care decorau bogatele locuinte ale asezarilor din Apulum [n. Art Historia].

Exista unele situri arheologice unice, pe care arheologii asteapta si o viata pentru a avea ocazia sa le studieze. Desi se cunoaste aproximativ, sau se banuieste asezarea unui loc de mare importanta arheologica , lipsa banilor, orgolii, lipsa tehnicii sau specialistilor amana ani si ani de zile inceprerea unei sapaturi care ar putea releva informati istorice de mare valoare. Asa cum este de exemplu ruina ingropata inca a manastirii cisterciene de  la Igris, din Banat. Sau a cetatii dacice de la Varful lui Hulpe. Sau a cladirii comandamentului roman (principia) din castrul de legiune din cetatea Alba Iulia. Ocazia nesperata s-a apropiat. Sansa a facut ca exact pe acel loc sa nu fie nimic construit. Sa fie un parc ce a fost vaduvit de cateva zeci de copaci. Cetatea e in mare restaurare. La mijloc se afla bani multi. Ar trebui sa se gaseasca suficienti pt cercetarea urmelor romane de acolo. Si nu numai romane, caci Alba Iulia e singura cetate din Ardeal locuita intre ziduri, neintrerupt, din epoca romana pana azi. Banii dati de episcopia catolica din Alba au finantat sapaturi arheologice ce au dus la descoperirea [ poate ]  celei mai vechi biserici crestine din Transilvania. Poate sub parcul din centru multe alte minuni asteapta sa fie descoperite. Insa lacomia edililor si a restauratorilor, ignoranta si lipsa de reactie a arheologilor de la Muzeul Unirii face ca ramasitele de sub parcul Custozza sa fie tratate superficial. Mai jos, articolul indignat al dlui Ioan Piso, arheolog romanist si fost director al Muzeului de Istorie al Transilvaniei din Cluj, coordonatorul sapaturilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Articol publicat aici. 
Radu Oltean

O crimă împotriva patrimoniului naţional

Prof. dr. Ioan Piso

 Faptele s-au petrecut la Alba Iulia. Totul a început cu încercarea de a se tăia arborii seculari din Piaţa Custozza, situată în plin centru istoric, între clădirea în care a fost decisă Unirea de la 1 decembrie 1918, universitate şi alte clădiri valoroase prin arhitectură şi semnificaţie. Însăşi distrugerea parcului este o dovadă de lipsă de înţelegere a structurii unui oraş european şi, mai ales, de lipsă de educaţie. Nu s-au mulţumit însă cu asta. Au distrus cel mai important monument roman din Dacia rămas încă necercetat şi nedezvelit.

Reconstituirea grafica a doua castre de legiune din Britania (sursa:Osprey military). Un castru de legiune trebuia sa ofere ca loc de campare si de locuire unui numar de cel putin 5000 de ostasi. In centrl castrului, in fara intersectiei celor doua drumuri principale se afla cladirea numita Principia ( nr 6 pe imaginea de sus) , adica Comandamentul castrului. Cladirea principala a Comandamentului (Principia) se numea Pretorium, locul unde se tineau banii, tezaurul si stindardele legiunii, inclusiv vulturul aurit. Tot acolo se afla si statuia imparatului in functie [n. Art Historia]

Ştiu ce vorbesc, fiindcă am lucrat ani de zile la Alba Iulia adunând toate cele aproape 1000 de inscripţii romane descoperite în anticul Apulum. Am citit toate rapoartele vechi de săpături şi am încercat să aflu locul şi contextul arheologic în care a fost descoperită fiecare piesă. Eu am fost şi cel care a descoperit elementele de fortificaţie ale coloniei Aurelia în Partoş şi care, împreună cu colegi din Cluj, am început acolo săpăturile. În cele din urmă, cele două volume de inscripţii din Apulum au fost publicate în 2001 la Paris în cadrul renumitului Institut de France şi circulă în întreaga lume ştiinţifică. Îmi pot, deci, permite să prezint situaţia arheologică a anticului Apulum.

Doua planuri ale unor castre de legiune din Europa. Pe plansa de jos la nr 1 este Principia si Pretorium-ul. In Transilvania si Banat au existat trei castre de legiune: Pottaisa (Turda), Apulum (Alba Iulia) si Bersobis (Berzovia, in Banatul de campie)[n. Art Historia} 

Istoria romană a aşezării a început sub Traian, când pe platoul Cetate a fost construit castrul legiunii XIII Gemina, a unităţii militare cel mai strâns legate de istoria Daciei. Zidurile castrului au continuat a fi folosite ca ziduri ale oraşului medieval. Cel mai bine s-a păstrat o porţiune de pe latura de sud a castrului. De altfel, atunci când au venit slavii, impresionaţi de perfecţiunea zidurilor din blocuri de calcar, i-au dat aşezării numele de Bălgrad (Oraşul Alb). La începutul secolului XVIII austriecii au lărgit fortificaţiile şi astfel a rezultat cetatea de tip Vauban, una dintre cele mai bine conservate din Europa. Să ne întoarcem însă la castrul roman. La sud-est de acesta se afla pretoriul, adică sediul guvernatorului Daciei. A fost parţial săpat în jurul anului 1900 de Béla Cserni, acelaşi care a întemeiat marele muzeu din Alba Iulia. Acest pretoriu măsura în jur de 6 hectare, fiind cel mai mare sediu de înalt funcţionar imperial din întregul Imperiu Roman. În jurul castrului se întindea pe o rază de 2 km o primă mare aşezare civilă, numită canabae. Dintr-o a doua aşezare civilă, situată la 2 km sud de castru, astăzi în colonia Partoş, a luat naştere sub împăratul Marcus Aurelius (161-180) municipium Aurelium Apulum, care sub împăratul Commodus (180-192) a devenit colonia Aurelia Apulum. Ocupa între ziduri circa 70 de hectare, fiind cel mai mare oraş al Daciei romane. Sub Septimius Severus (193-211) a luat naştere din canabae cel de-al doilea oraş, municipium Septimium Apulum. Este singurul caz din Imperiul Roman când în apropierea unui castru legiunar iau naştere şi coexistă două oraşe. Castrul, cele două oraşe, spaţiile locuite dintre ele, cimitirele foarte întinse ocupă în total o suprafaţă de circa 5 x 2 km. Avem de-a face cu cea mai întinsă aşezare romană din provinciile nordice al Imperiului.









Ce s-a cercetat şi ce poate fi arătat publicului din toate aceste minunăţii? Din pretoriul guvernatorului s-a păstrat un mulaj făcut de Béla Cserni. Pretoriul însuşi a fost acoperit îndată după primul război mondial de clădiri moderne. A mai rămas o mică porţiune în str. Munteniei, în care s-a intrat la începutul anilor 90' cu buldozerul. O colegă foarte harnică din Cluj încearcă de câţiva ani să mai salveze aici câte ceva. La revoluţie colonia Aurelia din Partoş era încă pe trei sferturi păstrată. Acum este totul distrus. Veneau noaptea excavatoarele, săpau fundaţiile, iar reţelele de crimă organizată preluau obiectele găsite; asta sub ochii îngăduitori ai poliţiei, ai procuraturii şi ai arheologilor. Municipium Septimium de pe platou a avut aceeaşi soartă. Au fost făcute aşa zise săpături de salvare, de fapt nişte secţiuni, care nu au avut alt scop decât pe acela de a se da cât mai repede certificatul de descărcare arheologică pentru ridicarea unui cartier. Cele două oraşe sunt, prin urmare, distruse. Ce s-a întâmplat cu castrul? Aici a fost săpată poarta de sud, mult prea puţin faţă de terenul avut iniţial la dispoziţie pentru săpături şi care se tot micşorează. Rămăsese foarte bine păstrată zona centrală a castrului în parcul Custozza şi jurul acestuia. Acum 25 de ani am văzut o mică secţiune fădută de arheologul Radu Heitel.

Planul castrului legiunii XIII Gemina suprapus pe imaginea satelitara a Cetatii Alba Carolina. In centru cladiria Comandamentului-Principia [n.Art Historia]

Planul cetatii Alba Iulia (Bălgrad, Ghyulafehervar) in 1711, desenata de Visconti . Ramasitele medievale ascunse in cetate sunt deseori la fel de importante precum cele romane. Pavarea si restaurarea cetatii ar fi trebuit sa fie ocazia asteptata de multi istorici si arheologi pt dezlegarea multor secrete legate de aceasta venerabila cetate. Ocazie ratata....Se pare ca toata lumea interesaza secretele cetatii, mai putin pe arheologii Muzeului Unirii si pe Primar..Si nici pe Ministerul Culturii.[n. Art Historia]
 

Zidurile clădirilor militare atingeau înălţimea de doi metri, iar acolo unde se terminau, începeau straturi arheologice compacte, care începeau la sfârşitul antichităţii şi continuau până în evul mediu. ţin minte o fântână, care începea pe zidul roman şi se oprea la jumătate de metru de actualul nivel de călcare. Unde se puteau găsi dovezi mai convingăoare ale continuităţii românilor decât aici? Ruinele cele mai importante se găseau însă în parcul Custozza. Ele aparţineau clădirii comandamentului legiunii (principia), se întindeau pe circa un hectar şi erau extraordinar de bine păstrate, ca nicăieri în Europa. Mai există un caz asemănător la Lambaesis, astăzi în Algeria. Ce cuprindea clădirea comandamentului? Înainte de toate un şir de clădiri monumentale, între care cea centrală se chema aedes principiorum. Era sanctuarul legiunii, în care erau păstrate stindardele şi acvila de aur, simbolul cel mai sfânt al unei asemenea trupe. În faţa acestor încăperi se afla o curte plină de monumente, iar în complex se intra printr-o poartă monumentală. Ei bine, toate acestea constituiau un tezaur de nepreţuit al arheologiei româneşti şi europene, aşteptând să fie într-o bună zi cercetat şi scos la lumină cu pricepere şi cu dragoste. A căzut însă victimă barbariei primăriei din Alba Iulia. Ceea ce nu au reuşit hunii, mongolii şi turcii, a reuşit primarul Mircea Hava.

Reconstituirea grafica a doua cladiri Principia. In ambele se observa camera unde se depozitau stindardele legiunii.[n. A-H]

Doua imagini ale unei Principia reconstruita pe temeliile originale intr-un castru rtoman din Germania-Saalburg, considerat cel mai restaurat si reconstituit castru roman.

De luni de zile excavatoarele şi buldozerele distrug centrul castrului din Apulum. De patru ori am fost martor al crimei. Astă vară erau distruse cu excavatoarele zonele din jurul clădirii comandamentului, fără ca vreun arheolog să fi fost de faţă. Materiale romane (cărămizi ştampilate, ceramică şi sticlă) zăceau pretutindeni, păzite de maidanezi. Ultima oară am fost acolo în 19 noiembrie, când am vizitat Alba Iulia cu un grup de masteranzi de la Universitatea din Cluj. Priveliştea din fostul parc Custozza era cumplită.

Vedere catre Parcul Custozza, foto din perioada interbelica

Parcul Custozza, scurt timp inaintea inceprii "reabilitarii" cetatii

Proiectul de restaurare al Piatetei

Muntii de piatra cubica ce nu mai au rabdare sa astepta sapaturile arheologice.Afacerile cu piatra cubica (import China cu granit artificial) , unele din cele mai rentabile si mai ticaloase din Romania.[nota Art Historia]

..

Partea de sud a pieţii era deja acoperită cu plăci stupide de beton, iar operaţiunea urma să continue în restul pieţii. Monumentele romane erau străpunse de ţevi de canalizare şi de alte instalaţii. Două excavatoare scoteau straturile de cultură dintre ziduri şi deasupra zidurilor romane. Unul dintre excavatoare s-a apucat apoi să demoleze un zid roman din cărămidă, iar un muncitor clădea cărămida. Celălalt excavator rupea blocuri dintr-un alt zid şi le încărca într-un utilaj. Niciun arheolog nu era de faţă. Operaţiunea a început la un moment dat să fie condusă de un arhitect, care ne-a spus politicos că nu avem ce căuta acolo. Mai puţin politicoşi au fost gardienii, care ne somau să plecăm, cică pentru siguranţa noastră. Sper că se refereau numai la pericolul reprezentat de utilaje.



Cui i-a păsat de modul în care trebuia să se desfăşoare o săpătură arheologică? Că o săpătură corectă trebuie să ajungă până în solul viu, că materialul trebuie cules pe contexte, că trebuie lucrat mai mult cu şpaclul, că trebuia cercetată cu cea mai mare grijă perioada de după retragerea oficială a romanilor? Cui i-a păsat de legile ţării, care apără patrimoniul naţional? Oare interesul autorităţilor în a distruge ruinele romane nu este mai presus de lege? La cine au ajuns banii din bugetul României pentru proiect şi pentru realizarea lui? Cine a importat plăcile de beton din China?
Se ştie că prefectul şi primarul de la Alba sprijină proiectul de la Roşia Montana. Nu li se poate cere ceea ce nu pot, şi anume să înţeleagă importanţa moştenirii istorice de la Alba Iulia. Sunt oare singurii vinovaţi? Ce-au păzit Direcţia pentru cultură, ce-a păzit procuratura, ce-a păzit Muzeul Unirii? Participarea acestuia la aşa zisele săpături a fost formală şi cu totul insuficientă. De ce nu a protestat? Se vorbeşte că, depinzând, în primul rând financiar, de Consiliul Judeţean, ar fi fost supus la presiuni, iar câţiva arheologi mai puţin conformişti au fost puşi pe linie moartă. De când am semnat protestul împotriva distrugerii Parcului Custozza simt că am devenit şi eu persona non grata la muzeul din Alba Iulia. Când va pricepe şi intelectualul român că rolul său în societate nu este numai acela de a supravieţui? Oricum, suprema autoritate ştiinţifică asupra „săpăturilor" de la Alba Iulia i-a fost conferită dlui Nicolae Gudea, profesor la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Cluj şi, ce-i drept, cunoscut şi ca arheolog. Latura sa morală o cunoaştem din apartenenţa la grupul aşa-zis independent, care sprijinnă proiectul de la Roşia Montană. Dacă acolo profesorul Gudea se străduieşte să demonstreze că galeriile romane pot fi decupate şi refăcute în altă parte, nu cred că nu mai poate dormi nopţile de grija castrului roman din Apulum.
Ce păzeşte Comisia Naţională de Arheologie? Nimic altceva decât bunele relaţii cu ministrul culturii şi cu cei de la putere, indiferent cine ar fi aceştia. Nu demult această comisie a dat în unanimitate un nou certificat pentru Muntele Cârnic de la Roşia Montană. Cum putea ea să protesteze împotriva distrugerilor de la Alba Iulia, adică împotriva actualei puteri?









Vinovatul principal este dl ministru Kelemen Hunor. A protestat pe bună dreptate şi a luat măsuri când nişte excavatoare au pus în pericol zidul cetăţii de la Sarmizegetusa Regia şi au muşcat din contextele arheologice. Era şi o ocazie bine venită de a le da o copită celor din opoziţie. Nu a avut însă nicio tresărire atunci când la Alba Iulia i-au fost cauzate patrimoniului României pagube de o mie de ori mai mari, numai că aici aici vinovaţi au fost oamenii puterii. Ce-i reproşez eu ministrului culturii nu-i că este ungur, ci că este politician ungur şi nu om de cultură ungur. Ne-am obişnuit însă ca miniştrii culturii să fie numiţi la noi dintre oamenii politici, ca să aibă şi ei un os de ros. Dacă dl Kelemen Hunor ar fi om de cultură, ar fi înţeles valoarea momumentelor romane de la Alba Iulia, aşa cum a făcut-o conaţionalul său, marele Béla Cserni. Sigur că este important şi ce sfetnici ţi-ai ales. Cine ar fi putut din anturajul său să-i atragă atenţia că la Alba Iulia excavatoarele înlătură dovezile istoriei poporului român? Dna Csilla Hegedüs, consiliera sa personală, sau dna Mihaela Ioana Kajtor, secretarul general al ministerului? Aceste doamne sunt mai pregătite să dea informaţii utile despre Transilvania Trust sau firma Artex decât despre patrimoniul istoric românesc.
Concluzia celor de mai sus este că niciodată în această ţară, nici chiar sub Ceauşescu, patrimoniul istoric nu a fost distrus la o asemenea scară şi cu atâta neruşinare. Primii vinovaţi trebuiesc căutaţi în rândurile celor care sunt plătiţi pentru a-l apăra.
Pentru a dovedi că nesimţirea nu are limite, primăria din Alba Iulia caută să facă din acest oraş, altfel plin de merite, capitală culturală europeană. După o asemenea agresiune împotriva culturii? Forurile culturale europene vor fi puse în temă cu tot ce s-a întâmplat acolo.
Cluj, 7 decembrie 2011

Prof. dr. Ioan Piso

 http://www.informatiadealba.ro/2011/07/07/poarta-praetoriumului-castrului-roman-a-fost-descoperita-si-ingropata/Am aflat pe căi neoficiale că muncitorii care realizează pietonalul estic din Parcul Custozza au descoperit poarta praetoriumului din castrul roman al legiunii a XIII-a Gemina. Descoperirea este cât se poate de importantă pentru Alba Iulia şi cu toate acestea este ţinută la secret: este vorba de clădirea conducătorului militar (praetor) al oraşului.
Muncitorii au acoperit deja poarta praetoriumului şi se pregătesc să toarne asfalt peste, iar apoi piatră cubică. Poarta a fost descoperită la aproximativ 20-25m lângă monumentul Losenau, înspre colţul de N-E al Parcului Custozza.
Pe această cale, facem un apel la transparenţă şi deschidere: jurnaliştii trebuie lăsaţi să intre peste tot unde se fac lucrări în Cetate; de asemenea, trebuie organizate săptămânal conferinţe de presă – este calea cea mai sigură pentru a împiedica distrugerile arheologice.
Cerem pe această cale un punct de vedere oficial conducerii Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Alba, Primăriei Alba Iulia şi antreprenorului care lucrează în Parcul Custozza. Altfel vom rămâne cu impresia că se lucrează pe furiş, netransparent, că tot timpul se ascund anumite aspecte importante pentru istorici şi arheologi!  
Iulian Brok

Invazia mongolă din 1241-1242 si Rogerius

Rogerius a fost un calugar italian ajuns arhiepiscop de Split-Spalato, in Dalmatia şi care, aflat cu misiuni diplomatice in Ungaria, este martor la Marea Invazie Mongolă asupra Ungariei din anii 1241-1242, ultima mare invazie a unui popor migrator asupra Europei. Mongolii ajungeau prin părţile noastre dupa ce,în prealabil, devastaseră cnezatele ruseşti,poloneze şi distrug oştile ducelui Sileziei lângă Liegnitz. Urmările au fost dezastroase, populaţia înjumătăţindu-se, în zonele pustiite. Călugarul Rogerius, a scris (cu mult talent), nu mult timp după ce a scăpat din mâinile mongolilor, o lucrare, "Carmen Miserabile" (Cântec de Jale), in care descrie unele realităţi politice din Ungaria (cererea cumanilor de a se stabilii in Ungaria) , începuturile invaziei in Transilvania, dezastrul unor localităţi, printre care se remarca asediul cetatii Oradea, batalia de la Mohi, unde armatele crestine sufera o mare infrangere, regele Bela al IV-lea gasindu-si refugiul abia intr-o insula din Adriatica si aventura teribila a propriei captivitati la tatari (cum ii numeste pe mongoli, dupa numele unui trib).
"Carmen Miserabile" a fost tradus în româneşte o singura data de G. Popa Lisseanu, în 1935 şi republicată recent ca facsimil de Muzeul Tarii Crisurilor. Deși majoritatea istoricilor o citeaza, prea putini au citit-o cu adevărat. In premieră, pe Internet, voi publica, fragmente importante din această cronică, care prezintă, într-un stil extrem de viu, ceea ce a insemna invazia mongolilor pentru locuitorii din aceasta parte a Europei.
Sper sa aveti rabdare să citiţi tot...E fascinat!

Rogerius (Rugiero di Puglia)

Carmen Miserabile

-Cântec de Jale-

(Epistola magistri Rogerii in miserabile carmen supra destructione regni Hungariae per tartaros facta-

Epistola magistrului Rogerius sub forma unui cantec de jale cu privire la distrugerea de catre tatari a regatului Ungariei)

-fragmente-

Şi sa afle toţi ca eu nu vorbesc nebuneşte, fiindca oricine va fi ajuns în mâinile tătarilor, ar fi fost mai bine de el sa nu se fi născut; caci va simţi ca el nu este deţinut de tătari ci de însuşi Tartarul. Aceasta o spun ca un om păţit, caci am fost un an şi jumătate în mijlocul lor, în care timp ar fi fost moartea o mângâiere, precum un chin a fost viaţa.

Deci, către sfârşitul anului, în vreme ce ungurii se găseau rău dispuşi faţă de rege, s-a răspândit svonul, pe la Crăciun, ca tătarii au început să pustiească hotarele Ungariei, învecinate cu Rusia.

După ce aceştia au distrus deodată şi în întregime şi Rusia şi Cumania, s-au retras cale de patru-cinci zile, lăsând neatinse hotarele învecinate cu Ungaria, pentru ca atunci când se vor întoarce din nou să găsească de ale hranei atât pentru ei cât şi pentru cai şi pentru ca svonurile despre ei să nu ajungă până la unguri.

Groapa comuna din Yaroslavl datand din anul invaziei mongole din zonele rusesti-1238 (si aici)

A ajuns la bogata Rodna, o cetate a teutonilor [saşilor], si­tuate intre nişte munţi înalţi, la mina de argint a regelui, unde se găsea o mulţime nenumărată de popor. Dar, fiindcă aceştia sunt oameni războinici şi nu duceau lipsă de arme, când au auzit despre sosirea tătarilor, le-au ieşit în cale prin păduri şi munţi, afară din oraş. Când insă tătarii observînd mulţimea celor înarmaţi, au întors spatele, prefăcăndu-se că fug dinaintea lor. Atunci poporul întorcându-se victorios, a depus armele şi a inceput să se îmbete de vin, după cum pretindea furia teutonică. Dar tătarii, întorcandu-se repede, fiindca nu existau nici şanţuri, nici ziduri şi nici alte întărituri, intrară în oraş deodată prin mai multe părţi. Şi cu toate că s-a făcut pe ici pe colo un mare măcel, poporul văzănd că nu poate să se împotrivească, se lăsară cu totul în voia tătarilor.

Am folosit secvente din filmul Andrei Rubliov a lui A. Tarkovski, in care este reconstituită, foarte credibil, o invazie mongolă din oraşul Vladimir de la începutul veacului 15

Şi fiindcă făceau aoelaşi lucru şi dumineca, Ugolinus, arbiepiseopul din Calocea, nemai suportând aceasta, ca atâţi oameni de treabă să fie atacaţi de nişte tâlhari şi ce e mai grozav, fiindcă regele părea în faţa lor ca un fricos de aceea, împotriva ordinului regelui, ieşind afară cu o mica armată a voit să se ciocnească cu tătarii.

Regele Bela al IV-lea al Ungariei, asa cum apare in Cronica Pictata

Aceştia însă, întorcând spatele, încep să se retragă. Arhiepiscopul observând aceasta, începe să-i urmărească în goană cailor. Tătarii, dând, în cele din urmă, de un teren mlăştinos, trecură repede peste o baltă. Arhiepiscopul nebăgând de seamă aceasta, fiindcă era foarte aproape de ei, a intrat şi el şi fiind, împreună cu ai săi, încărcat cu mari greutăţi, n-au mai putut nici să treacă, nici să se întoarcă înapoi. Aceia însă revenind repede la ei, au înconjurat balta şi aruncând asupra lor o ploaie de săgeţi i-au omorât acolo pe toţi. Archiepiscopul însa scăpând cu trei-patru inşi, s-a întors prapădit în oraş, având nu mică supărare atât pentru pierderea oamenilor săi, cât mai mult pentru faptul că regele n-a trimis pe nimenea să-i vie în ajutor.

Deseori sagetile mongolilor erau unse cu otrava. Scevente din filmele Gingis Han (BBC-2005)
si Mongol (Rusia 2007). Atentie! Invazia mongola in Europa a fost realizată de urmaşii lui Gingis Han, după moartea acestuia

Caci zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele eu capul tăiat, altele sfârtecate în bucaţi; în vile şi în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulţi, numeroase corpuri arse. Şi steteau leşurile pe pamânt, cum stau la păşune în câmpiile nelucrate, turmele de vite, de oi şi de porci, şi cum stau în carierele de piatră, blocurile tăiate pentru construcţie.

Se vedeau apoi cadavre de om înecate în apă. Ele erau mâncate de peştii ce se găsesc în ape, de viermi şi de păsări. Pământul a pus stăpânire pe acele corpuri care au căzut de lănci înveninate, de săbii şi de săgeţi. Pe acestea, pline de sânge, le-au ciugulit rozându-le până la oase. Cu muşcăturile lor neîndurate pasările cerului şi fiarele carnivore, atât domestice cât şi sălbatice. Focul, la rândul său, a pus stăpânire pe acelea care au fost arse prin biserici şi prin case. Uneori grăsimile stingeau focul unor astfel de arderi. Unele nu puteau fi consumate intr-un interval de timp prea scurt; căci se găseau în foarte multe locuri, vreme indelungată, oase invelite în piei inegrite şi neconsumate, fiindcă unor fiare nu le sunt plăcute mâncările decât dacă sunt altfel distruse. Şi în vreme ce toate corpurile au trecut în stăpânirea celor trei elemente, să vedem ce a mai rămas pentru al patrulea element. Aerul, deci, care se zice că este al patrulea element, i-au transmis celelalte trei duhoarea tuturor cadavrelor, şi din cauza acestei duhori, el aşa de mult s-a stricat şi s-a infectat că oamenii care mai rămăseseră jumătate vii, pe câmpuri, pe drumuri şi prin păduri şi care poate ar mai fi putut trăi, din cauza ranilor au murit, în urma infectării aerului.

Ce să mai vorbim, deci, de argintul, de caii, de armele, de hainele şi de alte lucruri ale atâtor oameni care au căzut, fie în luptă fie în fugă? Caii cu şeile şi frânele, fără călăreţi, alergau prin livezi şi dumbrăvi şi din pricina zgomotului deveniră atât de furioşi, că păreau că au înebunit de-a binelea. Şi, astfel, îngroziţi, neputând să-şi găsească stăpânii, trebuiau sau să fie omorîţi cu sabia sau să se supună unui nou stăpân din afară. [...] Şi vasele de aur şi de argint, hainele de mătase şi alte obiecte trebuincioase omului, aruncate pe câmp şi prin păduri de cei ce fugeau, pentru ca să scape mai uşuraţi din mâinile urmăritorilor, nu găseau pe nimeni care să le strângă. Tătarii stăruiau numai în uciderea de oameni şi nu păreau de loc că se gândesc la prăzi.

[Asediul Oradei]

În Ungaria această cetate era foarte vestită [Oradea], se strânseseră aici nunumărate femei nobile, atât doamne cât şi femei din popor. Şi, cu toate că episcopul se retrăsese de aici împreună cu caţiva canonici, eu totuşi eram aici cu cei ce mai rămăseseră. Când am observat că fortăreaţa este dărâmată dintr-o parte ne-am pus să o reparam cu un zid gros, pentru ca, dacă n-am fi putut să rezistăm în cetate să avem un refugiu în fortăreaţa şi fiindcă tătarii sosiră pe neaşteptate într-una din zile şi fiindcă rămânerea mea în cetate era oarecum îndoielnică, n-am vrut să intru în fortăreaţă, ci am fugit într-o pădure, în care am stat ascuns mai mult timp; atât cât am putut. Ei însă după ce au cucerit cetatea pe repezeală, i-au dat foc în mare parte. În cele din urmă n-au lasat, în general, nimic, în afară de zidurile fortăreţii şi după ce au ridicat prăzile au omorît atât pe bărbaţi cât şi pe femei, mai mari şi mai mici, pe strazi, în case, şi în câmpuri.

Ce să mai spun? N-au cruţat nici sexul, nici vârsta. După ce au făcut aceste isprăvi s-au retras pe neaşteptate de aici şi în retragerea lor au luat totul şi s-au aşezat departe de fortăreaţă, ca la cinci mile şi mai multe zile, nu s-au mai apropiat de loc de fortăreaţă. Astfel, cei din fortăreaţă credeau că s-au retras din cauza tăriei castrului lor. Căci era întărit acest castru cu şanţuri adânci şi deasupra zidurilor cu turnuri de lemn şi se găseau înlăuntru mulţi soldaţi prevazuţi cu platoşe; aşa că de câte ori tătarii se apropiau ca să observe, soldaţii unguri în goana mare se puneau pe urma lor. Dar, când odată tătarii nu s-au mai apropiat de fortăreaţă, mai multe zile, fiindcă s-a născut credinţă că au plecat cu totul de aici, soldaţii şi alţii care se mai găseau prin fortareaţă, în credinţă că s-au retras cu totul, au ieşit din fortăreaţă foarte mulţi şi au început să se stabilească prin casele lor, ce rămaseseră afară din fortăreaţă.
În zorii unei zile însă, tătarii, despre care nu se putea şti unde sunt, dând buzna peste ei, i-au măcelărit pe toţi câţi n-au putut să se refugieze în fortăreaţă. Şi după ce au înconjurat în grabă şi din toate părţile fortăreaţa, au aşezat în faţa zidului celui nou şapte maşini de război şi n-au încetat de a arunca în zidul cel nou pietre, şi ziua şi noaptea, până ce el a fost cu totul dărâmat.

Şi după dărâmarea turnurilor şi a zidului, făcându-se loc de intrare,s-au năpustit în fortăreaţă, unde au prins şi pe soldati, pe canonici şi pe toti câţi nu fusesera ucişi în timpul cuceririi fortăreţii. Doamnele însă şi domnişoarele şi fetele nobililor au voit să se retragă în biserica lor catedrală.  [n.n. fondată de regele Ladislau cel Sfânt al Ungariei]

Locuitorii orasului Vladimir baricadati in biserica. Secventa din filmul Andrei Rubliov. La fel și următoarele imagini alb-negru/

Tătarii însă dădură ordin ca soldaţii să predea armele şi prin chinuri grozave au stors dela canonici tot ce aveau. Şi fiindcă n-au pu­tut să intre îndată în biserica lor catedrală, i-au pus foc şi au ars tot ce era în biserică.

În celelalte biserici însă s-au savârşit atâtea nelegiuiri asupra femeilor că e mai bine sa nu vorbesc spre a nu se afla atâtea ticăloşii. Cetăţenii nobili, soldaţii şi canonicii au fost ucişi cu toţii fără de nici o milă, afară din cetate, în câmp.

După aceea au răscolit cu totul mormintele sfinţilor şi au călcat în picioarele lor criminale moaştele şi au nimicit cădelniţele, crucile, potirele de aur şi vasele de aur şi alte lucruri consacrate serviciului altarului. Băgau în biserici, de-a valma, bărbaţi şi femei şi după ce abuzau de ei în mod ruşinos, îi ucideau acolo. Şi după ce au prăpădit toate, şi după ce un miros de nesuportat a început să exalte din cadavrele celor morţi, s-au retras de aici şi a ramas locul pustiu. Dar, oamenii care stăteau ascunşi prin pădurile din împrejurime au început să se adune aici ca să găsească câte ceva de ale mâncării. Când însă răsturnau pietrele şi corpurile morţilor, iată că tătarii se întorceau şi din câţi au găsit acasă, pe nimenea, n-a lăsat viu. Şi, astfel, în fiece zi, se făceau mereu noi măceluri. Iar când n-au mai avut pe cine să omoare,s-au retras cu totul.

Când arheologia spunde poveşti dramatice:Femeie şi doi copii ascunşi în cuptor, în timpul invaziei mongole. Incendierea ulterioară a casei în care se aflau i-a omorât. 
Săpături arheologice din Ungaria.

Când a sosit noap­tea, am început cu mare groază şi nu fără multe greutăţi să ne strecuram prin mijlocul tătarilor şi în faptul zilei să întrăm cu ruşine în insulă. Şi fiindcă ne găseam într-o aşa de mare primejdie, servitorii mei care vegheau la cai, afară, şi alţii care erau impreună cu mîne, au fugit din insulă cu banii şi hainele ce le aveam. În fuga lor însă au fost prinşi de tătari şi trecuţi prin sabie; iar eu am ramas în insulă aproape gol şi cu un singur servitor.

După aceasta, a început să circule svonul că tătarii au ocu­pat în zorii zilei podul lui Thoma, satul theutonilor [saşilor], şi pe câţi n-au voit să-i mai păstreze, în cruzimea lor îngrozitoare, i-au ucis cu sabia, mişeleşte.

Înainte de a se crăpa de ziuă [...], tătarii au sosit numaidecât şi au înconjurat insula [o insula mare de pe râul Mureş]. Şi fiindcă dădeau să înţeleagă că vor să cucerească insula de pe apă, poporul din însulă păcălit s-a întors să apere acele părţi. Tătarii însă dând năvală, din altă parte, asupra porţilor lipsite de apărători, le-au cucerit şi intrând în insulă n-au găsit pe nimenea dintre ai noştri care să arunce vreo săgeată sau să-i atace ieşîndu-le în întâmpînare călare sau pe jos. Ce cruzimi, ce fel de cruzimi, cât de multe şi cât de mari au săvârşit ei aici, ar fi grozav nu numai de a le vedea, dar ar fi înspăimântător pentru un om numai să le auză. După ce au luat de aici prăzi, au lăsat numai cadavre despuiate de oameni şi de femei, cadavre unele ciopârţite în bucăti, altele neatinse. Fiindcă cei mai mulţi care stătuseră ascunşi, după trei zile crezură că tătarii s-au retras, s-au întors în insulă spre a găsi ceva alimente; fiind însă prinşi de tătarii ce se ascunseseră aici, prea puţini dintre ei au mai scăpat. Eu însă, ca un pribeag, lipsit de orice ajutor, mergeam prin păduri şi de abia mi se dedea cate ceva de pomană de cei cărora le făcusem numai bine. Astfel, zorit de nevoia grozavă a foamei şi a setii, noaptea eram silit să intru în insulă şi să întorc cadavrele morţilor pentru ca să găsesc puţină făină îngropată în pământ sau carne ori altceva de mâncare, şi tot ce găseam noaptea, o duceam mai departe în pădure. Of, ascultaţi şi vedeţi ce viaţă era aceia. După zece, douăzeci de zile am intrat în insulă să mai răstorn cadavrele celor morţi. Câtă jale putea să fie aici, câtă duhoare putea să fie aici, câtă groază putea sa fie! Vedeţi! Nu cred sa fie inima de om care amintindu-şi de atatea feluri de pedepse sa nu rămână încremenită. Trebuia sa gasesc vreo peşteră, trebuia sa-mi scobesc vreo vizuină, sau să caut vreo scorbură de copac în care să mă pot ascunde, fiindcă tătarii strabăteau desişul mărăcinilor, văgăunile pădurilor, adâncimile văilor, fundul pustietăţilor întocmai cum umblau câinii să urmarească iepurii şi mistreţii. Am cutreierat o lună şi mai bine aceste păduri şi fiindcă chiar prin aceste locuri nu putură sa ucidă pe toţi oamenii, au recurs în chipul următor la un nou fel de şarlatanie.

Cum au înşelat tătarii pe cei ce se ascunsesera prin paduri.

Dupa ce au prins caţiva inşi care se ascunsesera prin păduri, le-au dat drumul spunându-le că oricine ar voi să li se supuna, li se va da libertatea de a veni acasă. Oamenii au dat crezământ acestor vorbe ale lor, fiindca, din cauza lipsei de hrană, mureau de foame. Astfel toţi care mai rămăseseră în viaţa, s-au întors pe la casele lor. [...] Dupa ce s-a facut aceasta, fiindca era timpul secerişului, au strâns cu toţii recolta şi au adunat-o în hambare împreuna ca paiele şi cu fânul. Alaturi de noi stăteau şi tatarii şi cumanii: foarte mulţi se uitau şi se bucurau şi erau veseli ca parinţii işi răscumpărau viaţa prin fetele lor, barbaţii prin soţiile lor, fraţii prin surorile lor frumoase, păstrandu-le pentru placul acelora şi pentru unii era o rasplată ca în faţa tatalui sau a bărbatului soţia sau fiica era necinstită.

[...]În timpul acesta am vazut carele încărcate cu prăzi, cu turme, cu vite şi alte lucruri. Şi, când am întrebat ce însemnează aceasta, m-i s-a răspuns că că într- o noapte înconjurând toate satele [...] şi-au înmuitat bine săbiile în sângelşe celor ucişi, aşa că din acele sate foarte puţini au scapat. Astefel toată regiunea a rămas pustie.

.

Ce să mai spun? Au început să se îndrepte spre Arad şi Chanad (Cenad),

[...]

Din când în când, veneau şi pe aici câte unii, dar erau puşi pe goană de soldaţii unguri până de­parte, aşa că aceştia erau încredinţaţi că au rămas neatinşi din cauza forţelor lor. În urmă însă, după pustiirea întregului ţinut, strângându-se o mulţime de prizonieri rutheni, cumani, unguri şi nu prea mulţi tătari, după ce au înconjurat din toate părţile marele oraş, au trimis înainte la luptă pe prizonierii unguri, şi după ce aceştia au fost omorâţi cu toţii, au luptat în urmă ruthenii, ismaeliţii şi cumanii. Tătarii însă, stând în urma tuturor, râdeau de cele ce se petreceau şi de ruina acestora, iar dacă cumva se retrăgeau din bataie, îi treceau prin ascuţitul săbiilor lor, astfel ca tătarii înşişi luptând ziua şi noaptea, timp de o săptămână, după ce au umplut şanţurile, au cucerit oraşul. Şi atunci, pe soldaţi şi pe doamne, care erau multe, le-au aşezat afară la câmp, de o parte, şi pe ţărani, în altă parte şi după ce le-au luat banii, armele, hainele şi alte bunuri, i-au ucis pe toţi fără milă cu securile şi cu săbiile, păstrând în viaţă câte două fete şi ducându-le pentru plăcerile lor. Au scăpat numai aceia care căzând dintr-o întâmplare neaşteptată printre morţi, plini de sângele altora au putut să se ascundă. Ce durere, ce cruzime, ce sălbăticie grozavă de popor fioros căci gâdindu-se cineva cu sănge rece la dezastrul unui popor atât de mare, ar putea să numească cu drept cuvant locul acesta câmpia sângelui.

În sfârşit, după câteva zile, au asediat numitul claustru sau mănâstire Egres [ Igriş, mare mănăstire cisterciană, în Banat, azi dispărută ] şi aşezând în faţă multe maşini de război, fiindcă cei ce se găseau înăuntru nu erau în stare să li se opună, şi-au dat în maânile şi puterea lor vieaţa ca să dispună de ea. S-a petrecut însă cu ei, ceea ce s-a petrecut şi cu ceilalţi, cu excepţia câtorva călugări, cărora li s-a dat voie sa plece liberi şi a câtorva doamne şi fete frumoase păstrate pentru abuzul lor. Ce să mai spun? Dacă s-ar descrie, în parte, fiecare luptă şi cruzimile grozave ce s-au săvarşit, inimile cititorilor s-ar cutremura, iar urechile lor ar ţiui de sunetul cel groaznic.

[...]O alta parte din armată şi-a croit drumul spre numitul Strigoniu (Esztergom), dar până aici au venit foarte puţini, căci s-au aşezat la oarecare depărtare şi şi-au pregătit pâna la treizeci de maşini de război. Strigonienii însă se întăriseră în timpul acesta straşnic, cu şanţuri, ziduri şi turnuri de lemn. Şi se găsea în cetate popor nenumărat şi orăşeni foarte bogaţi, militari, nobili şi doamne care se strânseseră acolo ca într-o garnizoană deosebita. [...] Dupa ce însă tătarii au distrus întăriturile de lemn, au început să arunce cu maşinile, saci plini cu pământ ca să umple şanţurile. Dintre unguri însă şi dintre ceilalţi nimenea nu îndrăznea, din cauza pietrelor şi a săgeţilor să apara pe sprânceana întăriturilor. Atunci ungurii şi francii şi lombarzii, care erau oarecum stăpânii cetăţii, dându-şi seama ca nu pot să se apere, dădura foc suburbiilor şi caselor de lemn care erau multe, până la palatele din cetate.

Stofe şi haine nenumărate le arseră în case, omorâră caii, îngropară în pământ aurul şi argintul şi ascunseră tot ce aveau bun şi s-au retras în palate, pentru ca să se apere în ele. lar tătarii ştiind de mai înaînte că au fost arse toate cu câte credeau că se vor imbogăţi, s-au aprins de grozavă mânie împotriva lor şi au închis repede cetatea cu vălătuci de lemn, din toate părţile, pentru ca nimenea să nu poată scăpa de a trece prin ascuţişul. săbiilor lor; în urmă începură să cucerească palatele. După ce acestea au fost cuprinse în curând, nu cred că n-aş spune adevărul afirmând că din întreaga cetate n-au ramas cincisprezece inşi care să nu fi fost ucişi mişeleşte, atât înlăuntru cât şi în afară. Aici şi-au înmuiat bine sabiile în sânge şi din cauza mâniei înflăcărate în contra lor,  prăjeau pe oameni de vii ca pe porci.

Doamnele cele mari însă, împodobindu-se cât putură mai bine,s-au străns într-un palat. Şi fiindcă trebuiau să fie făcute toate prizoniere şi ucise, făcură apel la o audienţă la marele principe. Toate deci, vreo trei sute, fură conduse la principe, afară din cetate; ele cerură ca în schimbul darurilor, să li se păstreze vieaţa, rămânând roabele lui. Acesta fiind supărat că nu profitaseră nimic din jaf, a dat ordin ca, după ce se vor fi primit prăzile, să ii se taie capul. Ceea ce s-a şi făcut îndată...

Dar, din porunca regilor celor mai mari, începurăm să ne retragem cu carele încărcate cu prăzi şi mobile de pe pământul jefuit, cu cirezi de vite şi turme de oi, căutand la fiecare pas vizuinele şi desişul codrilor, pentru ca ceea ce n-au putut găsi când au venit, să afle acum la întoarcere. Şi astfel retrăgăndu-ne încet am ajuns în Ardeal unde rămăseae mult popor şi unde după trecerea tătarilor s-au ridicat foarte multe cetăţi. Şi ce să mai spun? În afară de câteva fortăreţe, au cuprins tot pământul şi pustiindu-l în trecere, l-au lăsat deşert.

Dar îndoita strâmptorare, adecă foamea cea afurisită şi frica de moarte, ne chinuia cumplit, aşa că ni se părea că nu mai vedem nimica cu ochii. Căci nu puteam să înghiţim sucurile de pe ierburile pădurii şi nici să mestecăm în gură ierburi cum fac dobitoacele. Dar, deşi o foame atât de cumplită ne chinuia şi ne ameninţa clipa morţii înfricoşate, încrederea în vieaţă ne-a fost totuşi un sprijin şi nădejdea de scăpare ne dădea putere. Şi astfel, câgtigând încredere şi întărîndu-ne întru Domnul, am ajuns la marginea pădurii şi ne-am urcat într-un arbore înalt şi am privit pământul pe care la venirea lor tătarii nu-l pustiiseră, dat pe care la întoarcere îl lăsaseră deşert. 

O, ce durere! 

Am început să pribegim prin ţinuturile pustiite şi fară locuitori. Numai turnurile bisericilor ne erau semne călăuzitoare din loc în loc, numai ele ne aratau drumul nostru îngrozitor de trist. Caci, drumurile şi potecile se stricasera şi le acoperise eu totul iarba şi mărăcinii. Praz, ori vreo ceapă sau vreun usturoi ce mai rămăsese prin gradinile ţăranilor, când mi se aduceau, erau pentru mine ca cele mai mari bunătăţi, caci ei se hraneau cu lobodă şi cu rădacini de mătrăgună. [...] 

În sfârşit, cu o mare greutate. A opta zi după ce am ieşit din pădure am sosit la oraşul Alba [Iulia], unde n-am putut găsi nimic altceva afară de oasele şi capetele celor ucişi, precum şi zidurile dărâmate şi risipite ale bisericilor şi ale palatelor, pe care le stropise sângele creştinesc vărsat cu îmbelşugare. Şi cu toate că pământul a supt cu sete sângele nevinovat, aşa încât acesta nu se mai vedea, totuşi peste pietrele încă stropite cu sânge roşu, ne-a fost cu neputinţă să trecem. Fără gemete şi suspine dureroase.

[...] şi era aici, la o depărtare de zece mile, lângă o pădure un sat numit Frata în limba poporului şi mai jos de pădure ca la patru mile, un munte minunat şi înalt, în vârful căruia se afla o îngrozitoare stâncă de piatră. O mare mulţime de bărbati şi de femei s-au adăpostit acolo, care ne-au primit bine şi cu lacrimi în ochii ne-au întrebat de păţaniile noastre, pe care noi, nu în putine cuvinte, le-am putut înşira pe toate. Ne-au îmbiat în sfârşit cu pâine neagră care era coaptă din făina şi din coaje de stejar măcinată; nouă însă ni s-a părut mai gustoasă decât orice prăjitură ce am mâncat vreodata. Am ramas acolo o lună de zile si n-am îndrăznit să ne îndepărtam, dar trimeteam întotdeauna dintre oamenii mai sprinteni câte o iscoadă să vadă şi să cerceteze dacă nu cumva va mai fi ramas vreo parte de tătari prin Ungaria sau nu cumva să ne mai întoarcă iară întinzând vreo cursa, după obiceiul lor, ca să prindă şi celelalte ramăşiţe ale poporului care scăpaseră cu fuga din calea lor....

Faimoasa pafta de la Kígyóspuszta, contemporana cu Marea Invazie. Astfel arătau cavalerii creştini învinşi de mongoli pe râul Sajó, în bătălia de la Mohi.

Despre pileus si boneta frigiana

Din cate cunostem, inca din epoca bronzului, in intregul est al Europei, in Anatolia, Persia si stepele nord pontice si central asiatice s-a raspandit purtarea unor modele de caciuli conice de lana sau piele cu varful ascutit, deseori intors catre fata. Practic, dintre popoarele antice doar grecii, celtii, iberii si etruscii/romanii nu au adoptat purtarea acestor caciuli. In rest, germanicii, neamurile central si est europene, balcanice si apoi in tot Orientul Mijlociu si nordul Marii Negre pana dupa Marea Caspica pot fi identificate variatiuni ale fesului cu varf ascutit. Probabil ca acest model de caciula a fost raspandit de unele din popoarele indo-europene, la inceputul epocii bronzului, fiind eficiente in zonele cu vant si clima aspra (stepa sau montana).

Reconstituirea aproximativa a zonelor din Europa si Asia unde este atestata purtarea (in diverse forme) a caciulilor de tip "boneta frigiana"

Cele mai timpurii imagini ale acestor caciuli le avem de la poparele nomade de origine iraniana: triburile scitice dar si alte neamuri de razboinici calare, traitoare prin muntii si stepele dintre Marea Neagra si Caspica.. Scitii sunt un termen generic pentru triburile de nomazi calare de origine iraniana, ce traiau de la frontierele Europei pana inspre Mtii Altai.

Pentru popoarele anatoliene, precum lycienii, frigienii, bythinienii, troienii, cilicienii, lycaonii si altii, dar si pentru tracii din Balcani, boneta cu varf moale si intoarsa in fata era atat de caracteristica, incat grecii i-au reprezentat intodeauna pe acestia purtand-o. De altfel in iconografia greaca, erau reprezentati ca purtand boneta frigiana, reprezentantii tuturor popoarelor ne-grecesti, cu care acestia aveau contact. De altfel exista teoria cum ca popoarele din sudul Balcanilor (tracii arhaici), din jurul Marii Marmarasi si popoarele din Asia Mica precum frigienii, troienii, bytinienii, dardanii etc. erau strans inrudite (vorbeau limbi asemanatoare?).

Troianul Paris, cel ce va provoca razboiul din epopeea homerica apare intodeauna in operele de arta purtator de fes frigian. La fel, frigianul Ganymede. O dovada ca artistii greci ii vedeau ca fiind neamuri inrudite ca (si) cultura.

De asemenea pentru sciti fesul cu mot era la fel de caracteristic. Este drept ca la sciti caciula are aparatoare de urechi (impotriva vantului, probabil) si se innoda sub barbie, asa cum ne apare pe reliefurile de pe vasele de aur gasite in mormintele de sub kurganele din stepele Ucrainiei si pana in Mtii Altai .

Unele din cele mai vechi imagini cu asemenea fesuri apar in Persia, pe reliefurile de la Persepolis, capitala regatului achemenid, unde sunt sculptati reprezentantii diverselor neamuri ce aduc daruri regelui persan. Printre acestia se remarca sefii sciti, prezentati cu caciuli conice si aparatoare de urechi. Intr-un fel sau altul (preluata de la sciti?) caciula conica va deveni caracteristica si pentru neamurile tracice din care unele o vor duce pana in Asia Mica.

Aici-link despre imbracamintea din Persia Achmenida

Diverse imagini ale razboinicilor de stepa; sciti. Stanga sus: desen dupa relieful unui vas de aur descoperit intr-un mormant scitic din Ucraina (vezi si fotografia alb/negru din centru dreapta); dreapta sus-desen dupa o tesatura de lana scitica, mijloc stanga: statui persane reprezentand sciti; dreapta jos-statuie de arcas scit din frontonul templului Atenei din insula Eghina (incercare de reconstituire a picturii, realizata de specialistii Muzeului de arheologie din Munchen)

Sciti, in viziunea artistilor greci din sec 5-4 ien. British Museum

Detalii de pe un vas grecesc reprezentand razboinici sciti.(muz Arheo Munchen)

Emisiune filatelica ucrainiana-Scitii

1- Prizonieri parti; 2- capete ale unor statuete de Tanagra cu reprezentari de personaje din Asia Mica (Muz arheo Munchen) 4--Mormantul lui Antiochus I de pe muntele Nemrut (regatul antic Comagene, azi Turcia); 5-Detaliul unei statui de pe muntele Nemrut; capul lui Hercule. 6- Relief din palatul din Persepolis (azi Iran); 7- Detaliu

Mezii si persii aveau de asemenea in portul lor, caciula tuguiata. Imagini cu reprezentari ale nobililor din Iranul antic. Reliefurile provin de la Palatul lui Darius de la Persepolis.
Pictura pe lemn din dr sus provine din Tumului de la Tatarli si reprezinta o lupta intre persi si sciti. Placa de aur prezina un razboinic median (sau mez?)-Tezaurul de pe raul Oxus
Aici un articol tradus din rusa despre imbracamintea antica a persilor

Imagini de razboinici iranieni-persani in arta greaca (citeste acest articol)

Regele persan Darius, dupa pictura unui vas grecesc

Statuie din marmura colorata aflata la Luvru sub denumirea de "Prisonier perse". Poate fi in aceeasi masura si un "prisonier dac", dar nu avem nici o certitudine, deoarece bonetele erau identic figurate de sculptorii greco-romani.

Statueta de Tanagra reprezentand un Eros efeminat (conform inscriptiei) cu boneta frigiana. Desc. in Beotia, cca 200 i.e.n.

Attis - semi-zeu frigian, reprezentat cu boneta caracteristica ce poarta numele poporului sau. Aici, alt link.

Ganymede a fost un print troian devenit semi-zeu. Apare deseori insotit de un vultur ce il reprezinta pe Zeus. Ca toti locuitorii din Asia Mica (Troia e in Asia Mica) e prezentat cu caciula frigiana.

Castor si Polux.Stanga si dreapta jos, statui romane aflate pe dealul Capitoliului-Roma, Dreapta sus, sarcofag roman.

Luptatori participanti la razboiul troian. Vas rosu si figuri negre , sec 5 ien
(Mus. Antik. Munchen)

Paris - statuie romana - British Museum

Paris, statueta de bronz -Muz. de Antik. Munchen

Enea si fiul sau iesind din Troia in flacari. Relief roman. (Imi zice o cunostinta: Stii de ce sunt asa multe sculpturi de daci la Roma? Fiindca romanii ii considerau pe daci stramosii lor...Cum asa? intreb eu, deja banuind raspunsul...Pai, tracii au luptat alaturi de troieni, deci si troienii erau un fel de traci, deci Enea era trac, iar fiindca Enea e stramosul lui Romulus si Remus, iata legatura cu tracii. Dar de ce romanii nu au sculptat traci? De ce au sculptat daci si doar dupa razboiul cu Traian? Eee, n-ai inteles nimic! mi-a spus. Ideea nu e noua, in sensul ca exista teoria cum ca popoarele din Asia mica, precum frigienii sau chiar troienii erau inruditi cu tracii (tracii arhaici de la inceputul epocii fierului); dar a te folosi de ideea asta pt a explica prezenta statuilor de daci de la Roma, e cale lunga. )

Diverse imagini de pe vasele grecesti reprezentand amazoane - femei razboinice. In pofida teoriei (spusa de Herodot) ca tara amazoanelor se afla in Scitia (dupa gurile Dunarii, in stepele din N Marii Negre), nenumarate imagini si multe alte legende antice localizeaza amazoanele ca locuind in Asia Mica, in regatele Anatoliene. De aceea ele sunt prezentate purtand boneta frigiana, "marca" specifica a popoarelor din aceste zone.

Amazoane din Asia Mica cu bonete frigiene in lupta cu grecii; Detaliu de pe un relief de pe Mausoleul din Halicarnas (British Museum)

Amazoane sau femei razboinice persane; Vas grecesc cu figuri rosii (British Museum)

Moneda cu chipul unui rege part (citeste aici mai multe despre Parthia).
Boneta este in acest caz un semn de putere, la fel ca si la dacii de mai tarziu.

Arcul lui Septimiu Sever- Roma. Ridicat in memoria luptelor contra partilor. Reliefuri cu trofee incununate cu bonete parte.
Asemanarea extrem de mare intre reprezentarile partilor si cele ale dacilor a dus deseori la confuzii (vezi jos). Desi sunt practic identici cu imaginea dacilor, pe acest arc de triumf, sunt reprezentati PARTI!

Prizonieri parti de pe arcul de triumf al lui Septimiu Sever. Acestia sunt prizonieri parti!
Pe arcul de triumf sunt prezentate scene din luptele acestui imparat in Partia . Aceasta este o dovada ca acesti razboinici cu bonete sa fie de fapt parti si nu daci. In cazul acestui arc de triumf nu exista spolii (fragmente sculptate recuperate/refolosite de la alte monumente) ci toate elementele din decorul sculptat sunt originale si au legatura cu victoriile imparatului Septimiu Sever impotriva partilor.

Statueta de teracota reprezentand-o pe zeita Bendis (British Museum) sub aspectul zeitei vanatorii Artemis, cu care avea unele asemanari (inrudiri). Cultul lui Bendis a aparut in Atena in sec 5 ien si a fost raspandit atat printre tracii bogati din Grecia cat si printre greci.

Relief reprezentand-o pe zeita traca Bendis. Aspectul ei include o boneta frigiana, (boneta cu care artistii eleni ii reprezenatu pe traci, persi si popoarele anatoliene) si o blana de animal purtata peste peplum.

Orfeu (trac) in iconografia greco-romana e reprezentat intodeauna cu boneta frigiana (traca). Mozaicuri pavimentare originare din Tunisia, Siria, Antiohia-Turcia si (dr jos) catacombele Romei.

Orfeu in diverse alte reprezentari. Mozaic roman sec 2 e.n. in stg, vas grecesc sec. 4 i.e.n. in dr.

1 - imagini ale tracilor, găsite pe vase greceşti:

razboinici peltast- pedestrii traci cu un scut de forma semilunara (pelta-πέλτη)

boneta frigiana, asa cum apare in arta greacă.

6 - Reconstituirea unui razboinic peltast

Fragmente dintr-o placa de bronz ce decora un bogat harnasament . Descoperite intr-un mormant din Grecia. Apar personaje orientale, cu caciula specifica.

La traci caciula are prelungiri lungi peste urechi si aparatori de ceafa. Pe teritoriul tarii noastre a patruns probabil, in timpul migratiilor de la finele epocii bronzului, dinspre est, din stepele scitice. Coifurile getice (de aur si argint) cu ochi apotropaici, mai ales cele doua de aur, par inspirate din aceste tipuri de caciuli conice din blana de oaie cu blana pe exterior(e drept, fara varful indoit in fata).

Nu imi este clar daca aceasta forma de boneta a ajuns la geti si daci dinspre tracii sudici si din Asia Mica sau din nord-est, dinspre sciti.

In marea lor majoritate aceste bonete par facute din pasla de lana, desi uneori, probabil, erau facute, cum am spus mai sus, si din piele de oaie cu blana pe interior sau exterior, avand o singura cusatura pe mijloc, in spate.

Imagini de traci. Stg Sus - Statuie de trac (dac??) din palazzo Altemps din Roma. Moneda macedoneana, reprezentandu-l pe Enea (Cca 424-350 i.e.n.) , statueta de teracota a zeitei Bendis, detaliu din fresca de pe bolta momantului tracic de la Kazanlak. Unul din personaje poarta un coif de traditie traco-macedoneana (vezi mai jos)

Coifuri traco-macedonene din epoca elenistica, inspirate din forma bonetei frigiene, unele din ele copiind fidel o asemenea boneta.

stg - Fresca din templul lui Mithras - Mithreum-ul - de la Dura Europos (azi Siria). Costumele sunt caracteristice unor nobili din Orientul mijlociu (de traditie persana). Dreapta - Statueta de teracota reprezentand un razboinic calare part.

Statui si reliefuri de daci, asa cum apar sculptati de artistii Romei, dupa izbanda lui Traian asupra lui Decebal. Toate aceste sculpturi au decorat Forumul lui Traian. Bonetele apar divers reprezentate, mai inalte sau mai scunde. Pe Marea Friza Traiana (azi pe Arcul lui Constantin) bonetele nu au varful intors inspre fata (stg si dr jos)

La daci, asa cum stim, caciulile cu mot, numite de romani pileus, erau purtate doar de aristocratie. Ele sunt cunoscute in forma simpla, doar din sec. 1 d.Ch. gratie sculpturilor romane. Nu cunoastem forma mai veche a caciulilor getice, singura sursa fiind, asa cum zis mai sus, forma coifurilor traco-getice de metal pretios.

Dacii, asa cum apar reprezentati pe Columna Traiana. Bonetele sunt purtate doar de nobilime si, probabil de clasa sacerdotala(?). Aspectul lor este cunoscut exclusiv din monumentele din epoca traiana. Bonetele (pileus-ul) sunt fara aparatoare de urechi si ceafa si fara motul foarte inalt.

La romani, o asemenea boneta, asemanatoare cea frigiana, era purtata de scalvii eliberati, prin purtarea ei, acestia afirmandu-si libertatea, motiv pentru care a fost adoptatata in sec 18 de catre revolutionarii francezi sub numele de "bonnet de la liberte". Boneta frigiana a ajuns in sec 19 si 20 un simbol al libertatii si independentei si a fost pusa pe stegurile unor state din America de sud. Mai multe cititi aici. si aici.

Despre Boneta frigiana in heraldica aici.

Un alt personaj purtator de boneta este zeul oriental Mithra, de origine iraniana, ce apare in nenumarate reliefuri, sculpturi si fresce in tot Imperiul Roman. Vesmintele purtate sunt cele specifice nobililor persani iar pe cap poarta nelipsita boneta, ca indiciu al originii sale orientale.

Diverse icoane ale zeului Mithra. Imaginea sa este a unui erou civilizator in lupta cu fortele intunericului. El poarta intodeauna vesminte orientale/persane ca indiciu pentru obarsia sa estica (fata de Imp Roman)

Zeul Mithras in diverse reprezentari romane. Boneta sa nu are nici o legatura cu popoarele din Europa care mai purtau asa ceva. Asemenea bonete se purtau in tot Orientul Mijlociu.

Relief de pe muntele Nemrut din Turcia, reprezentandu-l pe regele Antiochus I al regatului Comagen si zeul Mithra, ambii imbracati in costume orientale somptoase .

O data cu aparitia crestinismului, se raspandeste in arta si tema Nasterii Mantuitorului si a magilor. Conform Evangheliei lui Matei, singura care ii mentioneaza, magii erau niste intelepti-regi, veniti din rasarit, sa se inchine nou nascutului "rege al iudeilor" si sa ii ofere daruri (aur, smirna si tamaie). Evanghelia nu specifica cati magi au fost ci doar numarul darurilor.

"Cuvântul Magii este o latinizare, la plural, a cuvantului grecesc Magos cuvântul (μαγος μαγοι- Magus, derivat la randul sau din limba avestan magâunô, adică casta religioasa în care Zoroastru s-a născut. Termenul se referă la casta preoteasca a zoroastrismului . Ca parte a religiei lor, aceşti preoţi au acordat o atenţie deosebită stelelor, şi au câştigat o reputaţie ca mari astrologi, la acel moment privita ca o ştiinţă. Practicile lor religioase şi utilizarea astrologiei au cauzat derivatele cuvantului Magi şi a dus -printre altele- la termenul modern magic ." pl.), venit din persana veche

sursa Wikipedia

Link despre iraniana veche

Cei trei magi intr-o reprezentare timpurie, pe un relief al unui sarcofag roman, aflat la intrarea in biserica San Lorenzo fuori le Mura din Roma. In iconografia crestina a primelor secole, magii sunt prezentati in haine persane si cu nelipsita boneta, ca semn al apartenentei la lumea orientala. Sec. 3 e.n.

Alte imagini de arta romana paleocrestina, in care magii sunt prezentati cu boneta persana. Secolele 3-5

Fresca cu sfintii martiri Anania, Misael si Azaria (cunoscuti ca cei trei tineri aruncati in cuptor) pictati intr-o fosta biserica crestina din Egipt, de la Wadi Sarga, sec 6. Desi iudei, cei trei tineri au fost educati la curtea regelui Nabuconodosor, ceea ce explica faptul ca sunt imbracati in stil persan (Bristish Museum)

Aceeasi sfinti, Anania, Misael si Azaria in cuptor, asa cum au fost pictati in catacombele din Roma.

Cei trei magi in fata lui Irod. Fresca din veacul 5 din biserica Santa Maria Maggiore din Roma. Magii sunt imbracati precum satrapii persani.

Detaliu de mozaic din biserica Santa Maria Maggiore din Roma.

Detaliu de tesatura egipteana de inspiratie crestina din sec 4. (British Museum)

Cei trei magi. Mozaic din basilica Sant Appolinare Nuovo din Ravenna, realizat in jur de 526. Detaliu din scena Maria si copilul inconjurat de ingeri. Magii poarta costume ale unor nobili persani iar forma bonetei lor nu are absolut nici o legatura cu dacii, asa cum au afirmat unii "pasionati". Este vorba de o asemanare, o coincidenta. Desi, cum am incercat in articol sa demosntrez, exista o origine oarecum comuna pentru toate aceste caciuli, dar este complet fortat sa atribui dacilor toate imaginile antice ce reprezinta bonete de acest tip. In lumea partilor si ai persilor boneta era la fel de caracteristica precum era la daci. Si este vorba de un cu totul alt spatiu cultural.

Pileus-ul nu era caracteristic numai dacilor, in acel mozaic e vorba de vesminte ale unor "intelepti din RASARIT", rasarit fata de Iudeea, deci dinspre Persia,dacii nu au nici o legatura cu acele fesuri, asa apar magii reprezentati in mai multe mozaicuri, reliefuri si picturi din mileniul intai.

Cei trei magi. Mozaic din basilica Sant Appolinare Nuovo din Ravenna, realizat in jur de 526. Detaliu din scena Maria si copilul inconjurat de ingeri.

Magii poarta costume ale unor nobili persani iar forma bonetei lor nu are absolut nici o legatura cu dacii, asa cum au afirmat unii "pasionati". Este vorba de o asemanare, o coincidenta. Desi, cum am incercat in articol sa demosntrez, exista o origine oarecum comuna pentru toate aceste caciuli, dar este complet fortat sa atribui dacilor toate imaginile antice ce reprezinta bonete de acest tip. In lumea partilor si ai persilor boneta era la fel de caracteristica precum era la daci. Si este vorba de un cu totul alt spatiu cultural.

Nici Strumfii nu sunt daci, desi poarta boneta frigiana!!! :-))

Atentie!! Majoritatea fotografiilor imi apartin. Nu vreau sa le vad pe nici un alt site/blog fara aprobarea mea. Un mesaj e suficient si e ff civilizat!

Preluat de pe http://daco-getica.blogspot.com/