Eroii din film

Ce am observat? În ultimul timp au tot apărut pe facebook, pagini cu subiect patriotic și naționalist, de zici că-s făcute de Dan Puric combinat cu viziunea unui director al Consiliului Culturii și Educației Socialiste. Gen: Țara noastră - plai de dor, Eroi am fost eroi sunt încă, Noi suntem daci, Identitate Românească, Țară de viteji, Gloria strămoșilor, România - destin măreț etc... Nu le căutați că nu toate se numesc EXACT așa. Am dat niste titluri în stilul celor ce le tot văd ca apărând pe fb .

Aproape toate au în comun idei de extremă dreaptă în amestec cu nostalgii după epoca lui Ceaușescu. Însă nu asta mă neliniștește... Ci faptul că mulți folosesc ca argumente de măreție românească panseuri și scene din filme comuniste. În special ale lui Sergiu.
Vrei tu, mare patriot, să vezi cât de grozavi sunt românii? Ia ascultă ce bine vorbește Decebal, Mihai Viteazul, Mircea, Vlad Țepeș sau Antonescu! Ți se ridică părul pe ceafă de emoție! Ce am fost dom-le și ce am ajuns! Să plângi, nu alta. Unii urlă: să le dea discursurile din film ale lui Antonescu la școală, să învețe copii istorie adevărată dom-le!!!





Da, incredibil, dar adevărat. Pentru mulți ”patrioți” filmul istoric este luat ca izvor de realitate absolută!
ALĂ din film nu e Amza Pellea, ESTE DECEBAL sau MIHAI VITEAZUL. ”Asa erau ei, așa au vorbit marii noștri eroi lăcrămează nostalgic „patrioții” de pe aceste situri si profile, înjurându-i (patriotic, desigur...) în paralel pe americani, arabi, ruși, evrei si unguri!
Nu mai zic că genul ăsta de citate luate din filme sau din literatura de ficțiune (mai rar, căci genul asta de „patrioți” nu prea citesc) sunt aduse ca argumente în polemicile istorico-naționaliste de pe net. E faimos argumentul pe care îl citează tot felul de dacomani ciudați când vor să dovedească că latinii erau urmașii dacilor(?????): Că cică, Traian ar fi spus când a plecat la război în Dacia, că se întoarce în țara strămoșilor lui. De fapt, prostia asta apare într-un roman modest, de ficțiune istorică, scris de un spaniol numit parcă Jose Prado (dacă o fi numele real..) dedicat lui Traian. Și tradus în româneste la o editură obscură.





Concluzia postării este că „patrioții” de carton își iau motivele de mândrie patriotică din filmele propagandistice comuniste, benzile desenate din Cutezătorii sau (foarte rar) din cărtile proaste de ficțiune. Ce e de făcut? Cu starea educației din prezent, cu raritatea carților de popularizare sau cvasi inexistența unor filme istorice corect lucrate, cu nivelul de pregătire al multor profesori și revirimentul naționalismului extremist în multe alte țări, nu cred ca e ceva de facut. Of!

Săru mâna cucoane!

Fotografia cu minerul a fost făcută de Dinu Lazăr în iunie 1990. ”Oamenii de bine” serbau venirea minerilor împotriva opozanților regimului lui Ion Iliescu.







Românul a fost întodeauna obedient și umil fata de mai marele lui. Față de autoritate. Față de boier, de primar, de popă. Mai rar de educator sau profesor. Așa era tradiția bizantină, așa ne-a învățat ortodoxia. Demnitate, mândrie? Nici vorbă! Aia e trufie și e păcat, ne spune Biserica!
Omul puterii e un Autocrator (un stăpân absolut) care are drept de viață și moarte asupra mujicului. Pupi mâna boierului sau a popii care te-a bătut de te-a umplut de sânge, ți-a scos doi dinți și nu crâcnești. Pleci capul și pupi mâna boierului că doară el îți permite să trăiești și uneori îți mai aruncă o ciosvârtă sau 50 lei la pensie. Relație de supunere absolută, ca în Asia. Ca la mongoli și turci. Sau ca la ruși. Apărută ”evoluționist” prin selecție naturală: omul demn, cu coloană verticală sau cu bun simț a fugit sau a fost ucis. Doar capul ce s-a plecat a lăsat urmași. De peste 300 de ani tot așa este. Avem o străveche cultură a umilinței, a capului aruncat în țărână a pupatului de mână.

Umilință, supunere fara crâcneală. Nu-l judeci pe boier și popă, nu te revolți. Așa a vrut și a lăsat Dumnezeu. Cine ești tu să te revolți împotriva rânduielilor lui Dumnezeu? Un nimic! Ajungi să crezi cu convingere că ești cu adevărat inferior și crezi în sinea ta că așa e normal? În acel moment te porți ca un om inferior: ”Suntem oameni proști cucoane...Plecăciune”. Tu inferior, el boier, superior. Îl adori. Poate să te fure, să te bată, să te omoare. E ok, așa a lăsat Dumnezeu. CSF, NCSF! Dar ele e bun și te lasă să trăiești, ba îți dă și un blid de mămăligă acră. Boierul e bun!



Un om simplu îi pupă mâna ministrului agriculturii Petre Daea (martie 2018)

Comunismul a adus ceva în plus la acestă tradiție. Disprețul pentru omul învățat. Și posibilitatea ca și cel mai josnic mujic să ajungă – prin politică – la statutul vechiului boier. Acum nu mai pupi mâna boierului ci a politrucului. El reprezintă Puterea. Politrucul îți dă voie să trăiești. De acolo admirația și respectul enorm față de politicienii corupți. Mai țineți minte mitingurile de susținere ”Free Gigi?” sau cele pro Cheresteș sau a primarului din Jilava? Sau Mazăre? Sau respectul față de pumnul lui Palada? Mai nou s-a ajuns la o combinație toxică a boierului și politrucului (care – ca orice parvenit – și-ar fi dorit un ștaif aristocratic). Și așa apărut ”baronul politic”.
Românilor le place să aibă peste ei un baron arogant, sfidător și autoritar care să-i păstorească. Iar lor le place să le fie slugi. Poate le pică și lor ceva sau – ideal – să ajungă și ei în postura de a le fi pupată mâna. Nu-I iubești, dar îi respecți. Le ducu tava până îți vine și ție rândul. Și neapărat îi urăsc pe cei – puțini – ce nu se încadrează în acest tipar. Vai cât îi mai urăști pe cei ce nu-s nici slugă, nici baron ghiolban și autoritar!


Și desigur, nu vei conștientiza că ești o slugă degrabă pupătoare de mâni. Vei acuza pe străini (alții, nu ”ai tăi”) că ne storc Țara, că ne-o fură, că ne-o transformă în colonie de robi. Oricum vei fi de acord cu orice zice baronul. Săru mâna cucoane!







Senatorul PSD Rovana Plumb la un miting PSD la Târgoviște, primăvara 2017. PSDul a adus oameni din satele din zonă cu autobuzele. Screenshoturi din filmul realizat de Adevărul. Vezi și acest link: https://www.aktual24.ro/zeci-de-oameni-in-varsta-au-stat-la-coada-sa-i-pupe-mana-rovanei-plumb-la-mitingul-psd-insa-ea-nu-s-a-dat-jos-de-pe-scena/







Premierul Emil Boc. Cetățean cocoșat de umilință și respect în fața politicianului. Nu am găsit autorul imaginii (îl adaug dacă aflu)



Iată cum ne vedea ca popor un oficial nazist, într-un raport secret din 4 noiembrie 1940, în care se discuta strategia de acțiune a Germaniei în România. Fragment. Sursa: „Politik und Wirtschaft Rumäniens” din 21 februarie 1940. Fondul Microfilme SUA, rola 258, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, tradus de George Damian:


"Naţiunea română" nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea. Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reușit prin apariţia sistemului industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu.”



Atitudinea slugarnică a cetățenilor față de pesediști este caracteristică unei relații de tip feudal, boier versus iobagul umil, care așteptă totul de la boier. Și prin acestă umilință de iobag își așteaptă recompensa: dreptul de a trăi.
Alte explicați oferite de specialiști în acest articol: https://www.ziardecluj.ro/de-ce-poporul-pupa-mana-politicienilor-e-ca-sistemul-mafiot-saruta-mana-pe-care-nu-o-poti-musca

Exercițiu de imaginație...

Am încercat un exercițiu de imaginație. Mi-am închipuit o geografie fantezistă și o Istorie alternativă. 

Se făcea că Transilvania nu există și că în locul ei se află Cehia. Cehia locuită de cehi, vorbitori ai unei limbi slave, cu orașe precum Praga și Brno. Cu provincii istorice precum Moravia și Boemia. Pe scurt Cehia, așa cum o știm. Doar într-o altă geografie. 

Se făcea, în fantezia imaginată de mine, că Cehia avusese din vremuri străvechi, o importantă comunitate de valahi. Ba chiar una care depășea un pic ca număr pe cel al cehilor. Doar că românii, de religie greacă, diferită de cea catolică a cehilor, nemților sau austriecilor din țară, cu rânduieli mai apropiate de Orient decăt de Apus, trăitori doar în sate, au rămas economic, social și cultural în urma celorlalți. Iar cu timpul au fost excluși cu desăvârșire din viața politică, socială, militară a țării, rămânând doar mână de lucru la munca câmpului, secole de-a rândul. Regii moravi au preferat să colonizeze germani și austrieci spre a dezvolta țara. De ce românii nu erau ca germanii sau de ce germanii erau la anul 1200 mai buni ca românii, este o întrebare pe care nu ne-o punem fiindcă răspunsul ne-ar enerva...

Istoria s-a consumat în continuare. Praga a devenit un oraș de aur al Europei, multietnic, plin de cehi, nemți, flamanzi, danezi, italieni, ba chiar și cu turci (dar fără români; ce să facă românii la oraș?), plin de meșteșugari, negustori bogați, bancheri, savanți, alchimiști, pictori, sculptori, scriitori. Oraș cu biserici gotice, mândre și înalte, mănăstiri cu biblioteci faimoase, numeroase palate, case etajate, orologii complicate dotate cu mașinării uimitoare și statuete de lemn pictat.

Și tot așa, în timp ce peste locuitorii majoritari ai țării Istoria trecea fără mari schimbari. Tot țărani și păstori amărâți. Însă e drept că mulți dintre țăranii regatului erau și cehi, germani, slovaci, sau polonezi. Și ei erau amărâți, obidiți și nedreptățiți și de aceea deseori se revoltau! Dar românii erau DOAR țărani! Datorită religiei și culturii lor, nu puteau sub nici un chip să-și depășească condiția de muncitor al câmpului.

Se făcea că la un moment dat, așa, pe la 1800, niște români mai umblați la școli înalte (asta doar fiindcă renunțaseră la religia lor greacă!), au zis că situația neamului lor e crudă și nedreaptă, ei fiind cei mai vechi locuitori ai Cehiei, descendenții triburilor de marcomani, barbarii din antichitate. Deci românii, urmașii marcomanilor sunt cei mai vechi locuitori ai acestei țări, nu cehii! Și că vechii slavi, strămoșii cehilor au venit ca năvălitori, au fondat un regat puternic - Moravia Mare, s-au bătut cu hunii, cu avarii, cu germanii, au creștinat țara, au construit biserici de piatră, la început mici, apoi tot mai mari, au construit orașe, întâi din lemn, apoi de piatră, înconjurate cu ziduri și turnuri, au ”aruncat” peste ape poduri, au ridicat castele, au purtat războaie, pe scurt au făcut Istorie ... Și ce dacă? Tot niște năvălitori rămași în minoritate au rămas!! Și care n-au nici un drept istoric asupra acestui pământ! Astfel au grăit acei români umblați la școli.

Și iată că în secolul al 20-lea, roata Istoriei s-a întors. Deși învinsă în Războiul cel Mare, țara vecină, România, cum-necum a ajuns printre învingători. În urma tratatelor de pace, Cehia a fost anexată regatului României, în virtutea faptului că era locuită majoritar de români. Momentul s-a numit Marea Unire. Ca semn al biruinței, soldații români au legat o pereche de opinci – simbolul statutului de țărani umili – pe vârful Hrad-ului din Praga. O răzbunare istorică împotriva secolelor de suferință!

Astfel, România a ajuns stăpână peste Moravia și Boemia, străvechi provincii românești, vremelnic aflate sub ocârmuirea ticăloasă a cotropitorilor de alt neam. Se reparase o nedreptate istorică! După 1000 de ani de suferințe sub călcâi străin, ”Cehia revenea la Patria Mumă”! Așa grăiau gazetele și sloganurile oficiale!

În următorii 100 de ani, Istoria Cehiei a devenit oficial parte din Istoria României. Boemia era țara vechilor marcomani, cei mai demni, viteji și mândrii dintre neamurile antichității!

Pe de altă parte Istoria cehilor a dispărut din cărțile de istorie... Cehii mai erau amintiți în Istoria oficială doar prin cruzimile și nedreptățile comise împotriva țăranilor români. Stemele medievale ale Cehiei ce erau pictate sau sculptate pe vechile palate administrative, Universități sau teatre au fost sparte și date jos date pe toate monumentele istorice iar statuile regilor moravi topite.

După al doilea război castelele Boemiei au devenit spitale de bolnavi psihici sau sedii de Cooperative Agricole de Producție. Ulterior au fost abandonate și lăsate în ruină. Românii nu iubeau monumentele ce aminteau de cultura și civilizația cehilor și făceau cumva să le lase să dispară.

Bravul soldat Švejk a dispărut din spațiul public! Iar cimitirul evreiesc din Praga a scăpat la mustață de distrugerea pregătită de grupările fasciste românești din timpul celui de-al doilea război mondial.

Vizitatorii castelului de la Karlstejn află azi de la ghizi că monumentul a fost stâpânit de Mircea cel Bătrân și că dedesupt s-a aflat o fortăreață marcomană. Toți vizitatorii castelului din Praga, Hrad-ul, află că singurul lucru important întâmplat acolo a fost execuția (plină de cruzime) a unui mare răsculat român. Și că dedesupt s-a aflat o fortăreață marcomană.

Cu timpul propaganda și-a făcut efectul. Anual erau reamintite câteva episoade sângeroase când trupe paramilitare extremiste cehești au ucis civili țărani români în 1944. Plini de frustrari si resentimente, românii nu-i mai puteau suferii pe cehi, pe care-i vedeau ca pe niște barbari ce n-au ce căuta în România: - Marș înapoi de unde-ați venit, în stepele rusesști! - Ce căutați voi în țara NOASTRĂ!?

Stațiunea balneară construită de habsburgi, Karlovy Vary, una din bijuteriile vechiului Imperiu a fost vândută – toată! – pe nimic unui mafiot politic român care a lăsat-o în ruine.

Hotelul Franz Josef, ridicat în 1870 și redenumit Unirea, tocmai s-a prăbușit în vara asta. Nu au fost raportate victime... 

Amintiri din vremea lui Decebal

Explicații, vezi mai jos. Montaj foto de Adrian Pădure

Vorbind mai zilele trecute cu un prieten, am râcâit și discutat un pic despre una din multiplele fațete ale dacomaniei/dacopatiei. 

Este vorba despre legendele despre daci, toponimii legate de daci/geți, cultură moștenită direct de la daci și geți. 

Am studiat un pic subiectul. Dacii au reapărut abia în ultimii 300 de ani în conștiința românilor. Mai întâi prin intermediul elitelor ce au avut acces la cărțile de istorie occidentale* și abia în a doua jumătate a secolului al 19-lea au fost descoperiți de marele public și adoptați ca strămoși și părinți ai neamului românesc alături de romani.
In folclorul si mitologia populară românească dacii dispăruseră de mult. Abia reprezentanții Școlii Ardelene si scrierile unor cărturari patrioți de după 1850 au făcut loc dacilor în conștiința publică. Până atunci, NICI O AMINITIRE, POVESTE, LEGENDĂ SAU DENUMIRE TOPOGRAFICĂ legată de daci nu a supraviețuit în spațiul românesc. 

Este drept că unii boieri mai citiți (precum stolnicul C-tin Cantacuzino), auziseră încă din veacurile 17-18 de războaiele lui Traian din ”Dachia” și de locuitorii ei cei ”varvari, groși și viteji”. La fel, diverși călători străini din secolele 18 și 19 în drum prin Transilvania și Valahia observaseră latinitatea limbii române și bănuiau că românii sunt urmașii coloniștilor lui Traian.
* - Începând cu jumătatea sec. 16 fuseseră publicare Istoriile romane ale lui Cassius Dio

Asemănarea țăranilor actuali (cei din preajma anului 1900) cu dacii este una conjuncturală. În aceleași condiții de trai, spațiu geografic, climă, alimentație, oamenii se îmbracă  își construiesc case și au aceleși mod de viață. În această fotografie, din 1912, fotograful Romulus Vuia i-a pus pe țărani să își pună mantăile cu glugă în așa fel încât să copieze drapajele mantiilor și atitudinile unor daci de pe Columna lui Traian (vezi imaginea de la începutul articolului). Dar mantăile de lână sunt puse nefiresc față de cum erau purtate de țăranii hunedoreni. Fiindcă dacii de pe Columnă aveau mantii prinse cu fibule pe umăr și nu mantăi cu glugă. Practic, Romulus Vuia a creeat o fotografie ”fake”, ce vroia să dovedească identitatea (și continuitatea) dintre daci și țăranii actuali din jud Hunedoara. Într-adevăr, țăranii arată foarte arhaic, iar mantia cu glugă este aproape identică cu paenulla folosită de soldații romani și atestată în mai multe cazuri la ciobanii români din trecut. Însă chiar dacă acceptăm că e vorba de o moștenire antică e vorba de una ..romană și nu dacică. 

Cine se folosește de imaginea asta ca dovată de continuitate daci-români, nu poate decât să dea dovadă de naivitate. Valoarea acestei poze ca document istoric, este tot atât de „mare” ca o scenă din filmul Dacii de Sergiu Nicolaescu

Dar la nivelul poporului, românii habar nu mai aveau de daci. Și nu mai aveau habar de vreo 1500 de ani. Dacii au dispărut cu desăvârșire din amintirea autohtonilor. Nici nu știm cum își ziceau dacii ei înșiși, ci doar cum îi numeau romanii. Ei se numeau - probabil - fiecare după tribul lor, ideea de unitate națională, cu un nume etnic unic, fiind un concept modern, naționlist și fals în realitate. Numele de daci, Dacia îl cunoaștem exclusiv din scrierile romane, care aveau nevoie de etnonim unic (precum cel de sciți, sarmați, celți etc). 

Pe de altă parte, ceea ce este oarecum frustrant pentru ”patrioții” români preocupați exclusiv de dacism, plini de dispreț la adresa ”imperialiștilor” romani, este faptul că amintirea împăratului Traian a supraviețuit vremii. Se numesc troiene fortificațiile liniare antice din valuri de pământ (chiar dacă au sau nu legatura cu romanii) și prin extensie și grămezile de zăpadă viscolite (troiene de zăpadă). ”Bădița” Traian e pomenit cu duioșie în urările de anul nou (S-a sculat mai an, bădița Traian). De Decebal nu mai știa nimeni.

Chestia asta cu ”legendele dacilor” e una din fețele dacomaniei, care încearcă să ne facă să credem că în constiinta profundă a românilor a ramas amintirea dacilor, a lui Decebal sau a comorilor lui. Nimic mai fals! Nu a mai rămas nici o amintire și nici un element cultural dacic din epoca aia. Nici zig-zagurile pe cămeși sau ulcele de lut ars, nici obiceiuri pre-creștine ”de pe vremea dacilor”. 

Ceea ce suntem acum, suntem produsul cultural al ultimlor 4-500 de ani...Zigzagurile de pe ii, ciopliturile din lemn de la casele vechi, doinele, superstițiile și alte păgânisme, basmele, muzica populară, călușarii*, tot, tot au rădăcini doar în moștenirea medievală.

Nici o amintire populară nu coboară mai adânc către începutul evului mediu sau mai demult către epoca migrațiilor. De antichitate nu mai vorbesc. Cînd tu nu mai știi ce făcea tatăl străbunicului, de ce ți-ai aminti ce făceau strămoșii tăi de la anii 1600 sau 1400... 

* - Ca exemplu de cât de complicate pot fi unele lucruri și cum sunt ele simplificate în cheie ”naționalistă”: Călușarii! Toată lumea e convinsă că este un dans arhaic, moștenit - se poate altfel? - de la daci. Dar de ce de la daci? Numai dacii au trăit în vechime pe aceste pământuri? De ce nu ar fi o moștenire de la...cumani sau pecenegi? Aceștia au trăit pe la noi (cumanii în Moldova și Muntenia, pecenegii mai mult în Transilvania) mai bine de 250 de ani, au avut un cult al calului (erau călăreți de stepă) iar Călușul ar putea fi unul de tradiție războinică, precum dansurile căzăcești, georgiene sau cele din Asia Centrală. De ce trebuie ca orice așa zisă moștenire culturală străveche, ”ancestrală” să vină de la daci? Poate avem moșteniri ancestrale de la...avari! Sau de la vechii bulgari care pe 800-900 au stăpânit jumate din țară.

Amintirea dacilor la nivelul poporului a dispărut după cateva generatii de la dispariția numelui de Dacia. Eu zic că dupa 300, maxim 500 de ani, nimeni de pe aici nu mai știa ceva despre daci sau cine fuseseră ei.
Fara o cultura scrisă, locuitorii  nu aveau nici o posibilitate sa isi mai aminteasca ce se petrecuse înaintea străbunicilor. 
Iar momente dramatice, cruzimi, devastări, masacre au tot avut loc de-a lungul a peste 1000 de ani . De ce și-ar aminti localnicii, patriotic, peste secole, doar războaiele lui Decebal? 

De romani și Traian oamenii nu au putut să uite. Ruinele romane, dovezi palpabile, se știa că-s de pe vremea lui Traian. Cu romanii, dunărenii au tot avut contact. Bizantinii erau numiți tot romani. Ținutul Bulgariei de sud era numit „Romania” (Țara Romanilor, tradusă de otomani peste veacuri prin Rumelia). Țarigradul/Constantinopolul, orașul-regină, sediul împăratului creștin și al patriarhului era un oraș roman. 

De fapt, chestia asta nu o simplă dacomanie inocentă, o licență artistică, un subiect de povești pentru copii gen legenda, secretul, comoara, moștenirea dacilor/geților/ a lui Decebal/Dromihete/Dochia*/etc. Este un ”puiuț” al mitului național al CONTINUITĂȚII, care alături de cel de UNITATE sunt parte din fundamentele naționalismului românesc. Continuitatea ne spune că românii și doar românii sunt unicii descendenți ai autohtonilor din Carpați, din paleolitic și până azi, trecând neapărat prin daci. Și desigur, unicii îndreptățiți să existe și să stăpânească pe aceste pământuri (deci ceva ff serios, cu trimitere către geo-politică)... 

* - Dochia vine de la Sf. Evdochia, nu este o ”urmă” dacică)

Apoi toponimiile...Toponimiile geografice (ape, munți, dealuri, stânci, vârfuri) de la noi sunt în majoritatea cazurilor de origine slavă. Restul se împart între românești (gen Florești, Titu, Călărași, Pașcani, Focșani, Câmpulung), turcice (Teleorman, Caraiman, Bucegi), maghiare (Feldioara, Oradea, Suceava, Sighișoara, Saschiz), germană (Năsăud), turcă (Brăila, Megidia) și rarisim din latină (cele cîteva râuri : Olt, Mureș,Timiș etc si Constanța de la Constantiana/Kustenge; numele de Argeș vine din turcicul ”argis” = înălțime, colină  și nu de la un getic Argessos . Alba Iulia este o formă neo-latină, din Renaștere, traducere latină a numelui Gyula (Julia) și Feher=Alb (în evul mediu românii au numit-o Bălgrad iar ungurii Gyulafehervar). Morisena/Cenad este o formă latinizată medievală, nu antică. Comuna Berzovia din Banat, în care se află urmele unui castru roman (Berzovis) este o rebotezare din epoca comunistă (numele vechi, era Jidovin, nume des întâlnit în localitățile cu ruine)... Dar nimic, nimic dacic. 

Vei găsi în România nume gen ”troian” dar nu ”Movila Dacilor”, stânca lui Oroles, muntele Decibalus sau orice altceva de gen...Cele mai arhaice denumiri topografice de la noi provin din slavă.

Fiți foooarte prudenți când auziți despre ”legendele dacilor” din satele din împrejurimile cetăților dacice din Mții Orăștiei: Grădiștea de Munte, Luncani, Târsa ș.a. Gen ”bătrânii care auziseră de la moșii lor despre comoara lui Decebal”... Poate ”legende” moderne, ale traficanților locali de obiecte arheologice, extrem de numeroși în zonă. 

Puțini stiu că acele sate au fost fondate târziu, în sec al 18-lea. Oamenii n-au locuit în acele zone sute și sute de ani...Deci n-au cum să fie descendenții dacilor lui Decebal. Și nici păstrătorii ”secretelor” dacilor. Poate ai romanilor...

Când austriecii scotoceau primii la începutul sec. al 19-lea după aur la Sarmizegetusa, nu era picior de țăran prin zonă care să aibă habar de daci. Nimeni nu stia ce-s acele ruine si ale cui au fost. 

Unde sunt țâșnitorile și cișmelele din București?

Unde sunt țâșnitorile și cișmelele din București?

Preocuparea pentru aprovizionarea cu apă potabilă a Bucureștilor este veche. Domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni a încercat ceva când a construit la Șosea o casă a apelor ce se umplea prin apeducte subterane de la un izvor captat în afara orașului spre a aproviziona mai apoi câteva cișmele din oraș. Nu întâplător, biserica construită de acesta în apropierea cisternei cu apă are hramul Izvorul Tămăduirii. 

Conductele ce transportau apa erau din ceramică (un soi de olane) protejate de cărămizi. Aici, un segment de apeduct subteran apărut în Piața Universității, cu ocazia săpăturilor pentru construirea parcării subterane. Se observă că tuburile de ceramică erau smălțuite în interior. 

 Însă mult timp, aprovizionarea cu apă a bucureștenilor o făceau sacagii, care aduceau în butoaie pe roți, trase de cai, apă din Dâmbovița. Încă nu mi-a explicat nimeni de ce bucureștenii preferau să ia apă murdară de la sacagii și nu își săpau fântâni mai multe sau mai adânci.

Sacale în fața Teatrului Național, pe Podul Mogoșoaiei. Detaliu dintr-o fotografie de M.B.Baer, cca 1870...

Însă din a doua jumătate a sec al 19-lea cișmelele s-au înmulțit substanțial, fără să fie însă niciodată suficiente. 

Cișmea faimoasă la vremea ei (în preajma anilor 1890-1900) , în fața bisericii Sf. Gheorghe Nou

Cișmeaua de la Sf Gheorghe, într-o carte poștală din epocă

Cișmea veche lipită de Biserica cu Sfinți de pe Calea Moșilor. Azi dispărută fără urmă!

Calea Moșilor în dreptul Bisericii cu Sfinți (sau cu Sibile). Locul cișmelei e marcat de grupul de oameni din dreapta.

Unele cișmele erau adevărate monumente precum fântâna Lahovary de la Operetă (fosta sală de scrimă și tir, unde a fost ucis în duel E. Lahovary), ridicată în 1906, demontată prin 1982-85 în timpul marilor demolări din zonă și reamplasată în fața blocului Gioconda anii trecuți, după aproape 30 de ani, fără a mai fi reconectată la vreo sursă de apă... Eu am prins-o funcționând în anii 70...De remarcat în fotografia de mai sus, țâșnitoarea din prim plan care o dublează pe cea monumentală. 

În anii interbelici Primăria Bucureștilor a montat zeci și zeci (poate sute?) de țâșnitori de fontă, cu un design specific, cu adăpătoare pentru animale, în partea de jos. Ele erau deconectate în fiecare toamnă și robinetele închise pentru a nu îngheța și remontate din nou în fiecare primăvară. Solide și practice, aceste țâșnitori au rezistat fără nici o modificare timp peste 70 de ani. Toți bucureștenii însetați în zilele caniculare de vară cunoșteau locația unora din aceste țâșnitori din centru. Deseori se făceau cozi, la care oamenii așteptau nerăbdatori. 

Țâșnitoare la Universitate, în 1956, pe locul viitorului ceas..Sursa Deutsche Fototek.

Altă fotografie din 1956 cu țâșnitoare pe bulevard, azi dispărută. Sursa Deutsche Fototek. Comentarii despre setul de 40 de poze  realizate de  fotografi DDR-iști aici, pe Rezistența.net

Deseori, dacă nu fusese furat sau distrus, țuțuroiul era protejat de un fel de con de alamă de care părinții nu-i lăsau pe copii sa-și atingă fața ("E murdar, toți pun gura pe el!"). Fotografie interbelică de Nicolae Ionescu.

Fără să înțeleg detaliile interne, epoca cișmelelor a apus încet-încet după 1990. Verile erau la fel de caniculare, betoanele s-au înmulțit peste tot, poluarea asemenea. Verdeața compactă a devenit o raritate în centru. La fel și cișmelele. Foarte probabil să fi existat un lobby al producătorilor de apă îmbuteliată. Chiar nu pot să nu mă gândesc la presiuni către Primărie sau chiar să bănuiesc fapte de corupție din partea acestora. Prea au dispărut țâșnitorile exact în perioada de explozie a apei îmbuteliate!! Și prea toate încercările de a se implanta țâșnitori noi s-au terminat dezamăgitor! Nu m-aș mira să aflu că vechile țâșmnitori să fi trezit interesul unor negustori de fier vechi și să fi fost vândute în masă. Doar pentru a fi cumpărate din străinătate altele și altele. Toate ajungând în scurt timp nefuncționale!

 În oraș găsești multe "cadavre" de țâșnitori uscate, uneori pline cu gunoaie. Nimic nu e mai trist decât o cișmea uscată.

În acest context am descoperit cu bucurie  inițiativa a unor ONGuri bucureștene, publicată în situl România Curată: "S-a lansat Operațiunea Cişmele pentru Bucureşti. “Ar reduce poluarea, ar aduce importante economii la bugetul local” în care "Asociația Miliția Spirituală, alături de 12 organizații din București, a lansat campania  „Cișmele pentru București”, care are ca scop promovarea în rândul autorităților locale (Primăria Generală a Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București) a revitalizării sistemului de țâșnitori și cișmele publice ale Capitalei."

Țâșnitoare ce funcționează uneori, pe str Matei Basarab, lângă fosta Primărie a sect 3

O să repostez întreg articolul deoarece îmi pare foarte interesant și demn de luat în seamă, în condițiile în care lipsa cișmelelor într-un oraș ca Bucureștii este o problemă reală  la fel ca și poluarea foarte mare produsă de vânzarea apei îmbuteliatp la PET. Fotografiile sunt facute de mine în ultimii 4 ani...

Țâșnitoare nefuncțională la intrarea în Parcul Herăstrău. Recent am văzut-o funcționând...

Iată :

Motivarea integrală a inițiatorilor

Bucureștiul are, la ora actuală, un număr insuficient de cișmele și tâșnitori publice pentru a satisface setea bucureștenilor într-o zi obișnuită de vară (mai ales în zonele aglomerate). Este vorba despre 42 de cișmele și tâșnitori la un total de 1.883.425 de locuitori, pe când, în Roma, capitala Italiei, există 2500 de cișmele la 2.923.000 persoane.

Țâșnitoare din zona străzii Academiei, azi dispărută după reabilitarea spațiului din jurul statuilor de la Universitate. Cea de vis a vis, de lângă trecerea de pietoni, de unde se aprovizionau cu apă și unii țigani florari a fost de asemenea desființată

Una câte una, vechile țâșnitori, adevăarte monumente de mobilier urban interbelic, au dispărut una câte una, supraviețuind uneori în curțile unor instituții care le-au îngrijit sau care măcar nu le-au scos.

Țâșnitori în curtea unei școli 

Țâșnitoare din zona Ateneului Român, azi dispărută

Consumul de apă îmbuteliată, care, conform studiilor făcute de Institutul Pacific, este în cea mai mare parte apă de la robinet, antrenează o serie de costuri atât pentru mediu, cât și pentru bugetul local. Accesul la apă este un drept garantat de Organizaţia Naţiunilor Unite. Lipsa cişmelelor publice îl obligă pe fiecare dintre locuitorii capitalei să cumpere apă îmbuteliată ori de câte ori îi este sete. Aceasta se traduce printr-un volum impresionant de PET-uri pe care capitala îl produce.

Potrivit statisticilor naţionale, în toată ţara se produc peste 133.000 de tone de deşeuri provenite din PET-uri, doar 25%-26% fiind colectate. Locuitorii capitalei suportă costuri de salubrizare de circa 100 milioane de lei anual, pentru fiecare sector din Bucureşti. Dezvoltarea sistemului de cişmele publice ar putea reduce cu cel puţin 30% volumul de deşeuri şi costurile de salubritate, dacă urmărim exemplul altor oraşe.

Conform autorităților din Manly (Sydney, Australia), prin instalarea a şase cişmele, se estimează că s-a redus cu 150.000 de litri cantitatea de apă cumparată, ceea ce înseamnă un număr de 25.000 de PET-uri. Rezultatele sunt cu atât mai spectaculoase cu cât volumul de deşeuri colectate de la containerele de reciclare din apropierea cişmelelor a scăzut cu 30%-40% (se estimează că 50% dintre acestea ar fi reprezentat sticle din plastic).

Apa îmbuteliată reprezintă o industrie uriaşă, care a pornit de la crearea unei cereri artificiale şi care are costuri inimaginabile pentru natură. Pentru producerea unui PET de 1 litru de apă, se folosesc 3 litri de apă. La aceasta, se adaugă consumul de carburant şi emisiile de gaze cu efect de seră care rezultă din transport și răcire.

Conform datelor Eurostat, Bucureștiul este printre cele mai poluate capitale europene, nivelul de poluare fiind de cinci ori peste normele europene. Ca răspuns, Capitala are printre cele mai slab dezvoltate politici de mediu, în vreme ce sunt deja municipalităţi care au interzis vânzarea sticlelor de apă îmbuteliată, precum Bundanoon (Australia), San Francisco și Seattle în timp ce Chicago a introdus o taxă de 5 cenți pentru fiecare recipient.

În condițiile în care Primăria Capitalei se ocupă în fiecare vară de instalarea corturilor în care locuitorii capitalei pot primi apă gratis, credem că există interes din partea autorităților pentru a rezolva această problemă. Revitalizarea sistemului de cişmele al Bucureştiului este o investiţie în mediu şi în calitatea vieţii, care ar putea să reducă cu cel puţin 30% cheltuielile capitalei pentru salubritate”.

Organizațiile membre ale campaniei inițiate de Miliția Spirituală sunt: Centrul de Resurse pentru Participare Publică – CeRe, Funky Citizens, Ecopolis, ActiveWatch, Parcul Natural Vacăresti, Estuar, Terra Mileniul III, Komunitas, Carusel, Optar, Salvați Bucureștiul, Grupul pentru Democrație Participativă – Plenum.


Vezi și această pagină de Facebook ” Cișmele pentru București” 

In Bruges 2

Muzeul Groeningen

Postarea asta e o continuare a celor precedente, practic un mic jurnal cultural al călătoriei mele prin Belgia. Am ajuns aici pentru a participa în calitate de infanterist francez din 1815 la reconstituirea bătăliei de la Waterloo.  Ulterior am ajuns la orașul muzeu Bruges. Vezi postarea precedentă In Bruges. 

Continui călătoria prin cel de-al doilea muzeu important din Bruges. Nu voi ține un curs de istoria artei. Nici nu voi posta reproduceri clasice a unor tablouri. Dacă vreți mai mult căutați pe Wikipedia (am mai dat eu unele linkuri). Am postat doar unele detalii incredibile ale unor tablouri faimoase sau interesante.

Nu întâmplător am botezat aceste două postări cu numele unui film , o comedie negră pe care o recomand cu căldură. Film pe care l-am văzut și înainte de a pleca în Belgia, dar şi imediat după ce m-am întors. 

Într-unul din tablourile care apar în film  este pictată o scenă șocantă de jupuire la care eroul principal, în vizită la muzeul Groeningen din Bruges, complet dezinteresat de arta, istoria și cultura orașului, îl privește fascinat pentru câteva secunde. 

De fapt tabloul respectiv atrage privirea tuturor vizitatorilor! Este vorba de un diptic pictat de Gerard David, în 1488, la comanda primăriei din Bruges. Cele două tablouri (diptic!) ilustrează o întâmplare povestită de Herodot. În secolul al 6-lea îen, regele persan Cambyses al II-lea l-a acuzat pe marele judecător Sisamnes că este corupt și că ia mită spre a da verdicte strâmbe. Acuzația fiind cât se poate de adevărată, regele persan îl condamnă pe judecător la o moarte cumplită și anume să fie jupuit. Cu pielea lui Sisasmes a fost tapițat jilțul de judecător al regelui spre a fi de pildă celor ce vor mai primi mită. Iar primul care a l-a urmat în funcție pe cel executat atât de brutal și care a stat pe scaunul de judecător a fost chiar fiul acestuia.  Dipticul a fost comandat de primăria orașului și expus în sala de judecată a orașului ca atenţionare la ideea de judecată dreaptă. 

În sala următoare am văzut tabloul vedetă al muzeului Groeningen, Fecioara cu pruncul a lui celui mai faimos pictor "primitiv" flamand, Jan van Eyck. Tabloul, ulei pe lemn, a fost comandat de un cleric bogat din Bruges, canonicul Joris  van der Paele, care şi apare, îngenuncheat, în dreapta, în mână cu o pereche de ochelari şi o cărticică cu rugăciuni, ornată cu miniaturi. Fotografia am postat-o pentru înţelegerea mărimii tabloului.

Tabloul uimeşte prin varietatea texturilor, culorile strălucitoare şi fineţea incredibilă a detaliilor, tratate pe întreaga suprafaţă a tabloului cu aceeaşi atenţie. Dacă vreți să vedeți lucrarea întreagă, sunt destule reproduceri pe net. Detaliile sunt însă mult mai rare...

Pruncul Isus are un bucheţel de flori şi un papagal verde în mână, subiect de numeroase discuţii savante ale istoricilor de artă. Nu detailez aici. 

În stânga şi la dreapta tabloului se află doua personaje sfinte, în picioare. În dreapta un cavaler într-o armură deosebit de luxoasă, cu păr lung şi creţ, cu zâmbet uşor forţat şi un chip oarecum nătâng. Cu toate acestea respectivul cavaler își scoate respectuos coiful în faţa Fecioarei. Este Sf Gheorghe, sfântul onomastic al lui van der Paele. Probabil că reprezintă chipul unuia din rudele comanditarului (fiul?). În partea stângă este Sf Donatius din Reims, sfântul patron al oraşului Bruges. Textura mantiei de catifea (brocart?) albastră cu ornamente de aur, bordată cu o bandă cu icoane şi perle m-a fascinat în mod special. Artistul a lucrat 2 ani la acest tablou

Spaţiul sacru în care stă Fecioara este decorat cu scultpuri de lemn inspirate din Vechiul Testament. In spate geamurile, din ochiuri rotunde prinse în plumb sunt deoesebit de atent lucrate, prin ele ghicindu-se cerul şi solul (oraşul). 

Samson cu leul. Pandant cu acesta etse pictat Sacrificiul lui Abraham. 

Sfântul Gheorghe pictat monocrom (tehnica numită grisaille) pe spatele unuia din panourile tripticului Moreel, a lui Hans Memling, din 1484

Peter Breughel cel Tânăr- Avocatul de la ţară sau Colectorul de taxe. De remarcat cum vin ţăranii cu ploconul, cum omul din colţul din dreapta sus îi dă şpagă avocatului, dezordinea în general.

Faimoasa macara din portul medieval al oraşului. Prezentă în numeroase picturi

Om mascat în vulpe într-un tablou a lui Bosch

Mâinile Sf. ev. Luca, patronul pictorilor, pictând-o pe Fecioara Maria. Detaliu dintr-un tablou copie (a unui artist anonim) după tabloul lui Rogier van der Weyden  aflat azi la muzeul de arta din Boston. Lucrarea originală a lui Weiden a fost influenţată un alt tablou faimos: Madonna cancelarului Rolin aflata la Louvre. 

Lucrarea originală a lui Rogier van der Weyden aflată la muzeul de arte din Boston .

Madona cancelarului Rolin, o altă faimoasă pictură a lui Jan van Eyck, expusă la muzeul Louvre, sursă de inspirație pentru tabloul de mai sus. De remarcat, din nou, detaliile extreme, în special peisajul urban, ale marelui pictor flamand. 

Alt detaliu al tabloului de mai sus. 

Bruges, în tabloul cu Sf Luca. 

Detaliu al portretului soției  lui van Eyck

Fără nici o legătură cu muzeul și tablourule de mai sus, postez în final poate cea mai veche sculptură romanică din Bruges, Botezul. În basilica Sfântului Sânge.

PS- Toate fotografiile îmi aparțin. Dacă le repostați undeva spuneți-mi și mie sau macar puneți sursa.