O cronică necunoscută din vremea lui Mihai Viteazul - Recenzie

 

O cronică necunoscută din vremea lui Mihai Viteazul. Nurenberg – 1603 de Hieronimum Ortelium Ausgustanum, tipărită de Johan Lanszenberger, în tipografia lui Johann Sihmachers, ed. pr. prof. dr. Vasile Oltean, traducere de prof. Hans Butmăloiu, Sibiu, Editura Andreiana 2019

Recenzie

În urmă cu câțiva ani presa tabloidă titra despre descoperirea uluitoare a unui manuscris medieval unic, de o mare valoare, despre „prima cronică a lui Mihai Viteazul”. Iată câteva asemnea titluri:

- Arhive „de aur”, descoperite de un om cu har. Preot cu sclipire de geniu salvează istoria neamului

- O cronică germană a lui Mihai Viteazul, necunoscută până acum în România, a intrat recent în posesia Muzeului ”Primei școli românești” din Scheii Brașovului.

- Cunoscut drept „preotul cu sclipire de geniu”, Vasile Oltean a rămas surprins când a descoperit modul în care era perceput Mihai Viteazul de oamenii din jurul său și de meticulozitatea cronicarilor.

- Una dintre descoperirile sale de răsunet este Cronica germană a lui Mihai Viteazul, scrisă în timpul vieții domnitorului. ”Cronica lui Mihai Viteazul de la Nuremberg este prima cronică scrisă despre domnitorul român al Unirii, tipărită la 1603, adică la un an și jumătate după mortea lui Mihai. Evident, lucrarea a fost concepută în timpul vieții lui Mihai Viteazul” ne- a declarat Vasile Oltean.

-„Atitudinea față de Mihai Viteazul (n.r. – l-a surprins cel mai mult). E scrisă de nemți. Nemții scriu cu pozitivitate față de Mihai Viteazul, sunt corecți și cinstiți. Nu-l critică, nu-l acuză, spun toate întâmplările. Eu cred că cei doi cronicari nemți erau din echipajul de luptă al lui Mihai Viteazul, erau foarte intimi. Cred că erau mercenari”, a mai împărtășit părintele Oltean.

Preotul-muzeograf-profesor Vasile Oltean este directorul micului muzeu Prima Școală Românească din curtea bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului. Domnia sa este o persoană bine cunoscută, care se bucură de o bună apreciere în rândul publicului. I-au fost dedicate numeroase articole în presă și e apreciat ca un mare patriot, un mare luptător aflat în slujba culturii românești, descoperitor de cărți și documente vechi, scriitor și editor de lucrări științifice. În realitate sfinția sa este un adevărat impostor în ale istoriei, un entuziast semidoct și iubitor de glorie și faimă, ce nu respectă nici o regulă științifică, atât în ceea ce privește muzeografia cât și scrierea și publicarea textelor, fiind în realitate un desăvârșit pseudo-istoric protocronist și ultra-naționalist. Păcatele părintelui muzeograf  sunt mai multe trebuind să mai enumăr și lipsa de modestie (față de cercetarea științifică), mândria, aroganța și suficiența. Lucrările scrise de dumnealui nu se ridică deasupra gândirii unora ca Dan Puric, Ion Coja, Daniel Roxin, generalii Dogaru sau Chelaru. Părintele Oltean este foarte sensibil la publicitate, reușind să lase presei și vizitatorilor imaginea unui cărturar fin, ce scoate de sub ”colbul timpului” neprețuite cărți și tipărituri de valoare inestimabile legate de istoria neamului, valori pe care se străduiește neostenit să le aducă sub ochii publicului iubitor de istorie. 

Cea mai gogonată poveste s-a petrecut după ce omul a descoperit în colecția Bisericii Sf. Nicolae o carte tipărită în 1603 la Nürnberg.

În realitate Cronica de la Nürnberg e cunoscută tuturor istoricilor români. Pasajele privitoare la Mihai Viteazul și la evenimentele în care a fost implicat - au fost editate şi traduse în limba română, în urmă cu 36 de ani. Ele se regăsesc în volumul editat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului şi Biblioteca Centrală de Stat, Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. II. Cronicari şi istorici străini. Secolele XVI-XVIII. Texte alese, Bucureşti, 1983, p. 44-69.

Apoi figura lui Mihai Viteazul este, în contextul lucrarii, puțin vizibilă. Autorul cronicii trateaza mai bine de 200 de ani de istorie a luptelor cu turcii. Mihai Viteazul e un personaj secundar în carte. Unul printre mulți alții. Lucrarea nu a stârnit foarte mult interesul istoricilor români deoarece este o compilație din alte lucrări, fiind astfel un izvor secundar. Istoricii au preferat să se aplece asupra izvoarelor primare. Practic tot ce declară părintele Oltean e impostură și ingnoranță. Cum poți spune: ”O cronică germană a lui Mihai Viteazul, necunoscută până acum în România”? Nu este nici a lui Mihai Viteazul și nici necunoscută. Din sutele de pagini ale lucrării, Mihai Viteazul abia este pomenit în câteva, ca participant la Războiul cel Lung.

Paragraf unde este menționat Mihai Voievod

Lucrarea nu este nici o mare raritate, mai multe exemplare originale găsindu-se în bibliotecile din România. Pe plan internațional, se găsesc numeroase exemplare, (în biblioteci sau chiar pe piața de carte veche). Câteva biblioteci oferă gratis, online, pdf-ul originalului scanat pagină cu pagină. In urmă cu câțiva ani, o editură germană a publicat cartea în facsimil, în ediție de lux. Deci nici vorbă de ” prima cronică scrisă despre domnitorul român al Unirii” sau ” cea mai veche monografie a lui Mihai Viteazul din lume”.

Lucrarea lui Ortelius a fost reprintată în facsimil, fiind disponibilă pentru 26 euro, ediția cu coperți normale sau 189 euro cu coperți de piele 

Cartea despre care vorbim este o tipăritură (nicidecum un „manuscris” cum au titrat tabloidele românești). Autorul, notar la curtea imperială habsburgică, este Hieronimus Oertl (latinizat Ortelius) nascut la Augsburg (1543-1614) de unde și supranumele de Augustanus.

El a fost încurajat să scrie la sugestia cumnatul său, Johannes Sibmacher, un faimos artist (gravor pe cupru) din Nürnberg, cel ce semnează și numeroasele ilustrații cu portrete, scene de bătălii și asedii. În legătură cu gravurile din carte, istoricii români s-au aplecat cu mai mult interes deoarece prezintă lupte și vedute de cetăți aflate pe teritoriul României. De exemplu, cea mai veche panoramă (în mare parte fantezistă) a Timișoarei, apare aici.

Prima imagine a Timișoarei (în mare parte fantezistă deoarece creștinii nu aveau acces în orașul aflat sub ocupația otomană), așa cum a ilustrat-o Johannes Sibmacher

Cartea purta titlul: „Cronologia sau descrierea istorică a tuturor luptelor și asediilor localităților și cetăților, de asemenea confruntările și războaiele, din Ungaria de Sus și Jos și Transilvania, cu turcii, din Anul 1395 până în prezent”. Titlul prescurtat al lucrării apare și pe colofonul paginilor de început: Kronica des Ungerischen. Kriegwesens

Ortelius narează luptele dintre Regatul Ungariei si Imperiul Otoman in secolele XIV-XVI, (și apoi a Habsburgilor, care „apar în poveste” dupa 1526, când au preluat "de jure" Coroana Sfantului Stefan). Lucrarea  vorbește despre luptele acestora cu turcii începând cu Bătălia de la Nicopole (1396) și până la Războiul cel Lung (1593-1606), război în care se încadrează și acțiunile lui Mihai Viteazul. Cartea a fost in succes în epocă, de aceea a fost reeditată de mai multe ori, cu adaosuri. La început, Ortelius s-a ocupat doar de perioada de până la 1592. În 1602 au apărut 2 ediții. Apoi s-au adăugat continuări în edițiile din 1603, 1604, 1607, 1613. Ultima ediție completată a fost publicată în 1665 de Martin Meyer la Nürnberg. (sursă biografică )

Lucrarea este una de compilație, multe evenimente contemporane lui fiind preluate din ziarele epocii, acele foi tipărite numite aviso, care prezentau pe scurt evenimentele politice din epoca. Preotul Vasile Oltean nu are habar de edițiile mai vechi ale cărții și își imaginează că autorul german și-a adunat informațiile trăind în anturajul lui Mihai Viteazul.

După ce pr. Oltean s-a plâns în presă că – ”România nu găsește 16.000 de lei pentru a tipări o carte excepțională: Cronica necunoscută a lui Mihai Viteazul” cumva, s-au găsit niște mii de euro care au dus publicarea unei ediţii „neştiinţifice, plină de stăngăcii şi amatorisme, cuprinzând o traducere greoaie, cu destule carenţe şi o ediţie facsimilată mai mult decât îndoielnică. (...) Fără să fie o ediţie ştiinţifică pentru specialişti sau o lectură uşoară pentru pasionaţii de istorie, publicarea lucrării de faţă a transformat o cantitate imensă de hârtie în simplă maculatură.”(Liviu Câmpeanu)

Fiindcă cartea editată de preotul din Scheii Brașovului este un monument de incompetență din toate punctele de vedere. Medievistul sibian Liviu Cîmpeanu, care a făcut cărții o recenzie dură, (publicată în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu, 2019) adună câteva din nenumărate gafe și greșeli. Nu voi relua decât câteva din observațiile adunate de dl. Cîmpeanu. Astfel aflăm că e vorba de o cronică „în limba germană gotică”. Editorii find atât de inculți încât confundă fontul de literă folosit (gotic) cu limba. „Dialectul în care a fost scris textul este Frühneuhochdeutsch, folosit în spaţiul german la vorbit şi scris, între 1350-1650.” (Liviu Cîmpeanu). Limba gotică nu mai era vorbită de pe mai bine de 1000 de ani.

Una din paginile de început ale ediției din 1603 (sursa)

Traducerile prof. Hans Butmăloiu sunt deseori incoerente. Liviu Cîmpeanu, bun cunoscător al germanei medievale dând câteva exemple. ”Traducere Butmăloiu: „Însă după ce Împăratul tucesc Solyman voievodului alungat se învoi ca cu ajutor să se înfăţişeze, voievodul atât de îndelung şi mult mişcă pe Solyman, încât cu război se hotărî personal să-l investească înapoi” (p. 48). 

Traducerea pasajului de mai sus este însă următoarea: „Dar după ce împăratul turcesc Suleyman i-a promis voievodului alungat [Ioan Zapolya] să-i acorde ajutor, voievodul a stăruit atâta timp pe lângă Suleyman, până când acesta s-a decis să-l investească şi să-l reinstaureze în domnie personal, cu puterea oştii” (traducere Liviu Cîmpeanu).”

Autorii au lipsuri istorice grave, confundând cele trei Cetăți Albe din Europa Centrală și de est: Griechisch Weissenburg (=Nandorfehérvár=Belgrad/Cetatea Albă Grecească adică ortodoxă) și Stulweissenburg (=Székesfehérvár=Alba Regală/Cetatea Albă de Scaun) imaginându-și în ambele situații că e vorba de Alba Iulia (=Gyulafehérvár = Bălgrad/ Cetatea Albă a lui Gyula). 

Nu poți scoate masive cărți de izvoare istorice făcând gafe de asemenea gen.

Cartea este o maculatură după chipul și asemănarea preotului Vasile Oltean, un diletant cu veleități de mare savant patriot.

Despre nume de cetăți și orașe

Motto:
„–Ce apă e asta, stolnice?

 –E apa Moldovei, Maria Ta! 

– Bine, așa să-i rămână numele”

DIVERTIS

Câte lucruri poți învăța studiind numele cetăților!

În istoriografia mai veche, cercetătorii se străduiau să afle originea numelui Severin, dat cetății de pe malul Dunării (și mai apoi unui întreg ținut/marcă de graniță al...Ungariei – Banatul de Severin). Pe la finele veacului al 19-lea s-a răspândit varianta latinofilă că Severin vine de la numele împăratului Septimiu Sever. De aceea vei vedea ilustrate din anii 1900-1930 pe care scrie (pe ruina cetății Severinului) Turnul lui Sever. Ei bine, naționalismul istoriografiei noastre a evitat timpde decenii să spună că Severin vine de la severnâi=de nord, în slavoneasca vorbită de bulgarii medievali. Si azi, dacă dai translate pentru bulgară sau sârbă obții северната sau северни. Deoarece prima cetate din zonă, donjonul cilindric din colțul castrului roman Drobeta a fost construit de autoritatea bulgară a celui de-al doilea țarat (al Asăneștilor). Ei bine, această informație simplă, dovedită chiar și de săpăturile arheologice (monedă de la Asan al II-lea) nu o găsești spusă clar în nici o carte de istorie de dinainte de 90. Tot așa cum nu găsești nici informații despre marca de graniță a Ungariei devenită Banatul de Severin. 

 Cum nu găsești prea multe nici despre fapțul că termenul Mehedinți vine de la numele cetății ungurești Mehadia. Care nu vinde din falsa etimologie latină AdMediam ci de la o corupere a unui antroponim unguresc, Mihaly. Numele Mihal(d) ar fi după unii istorici un alt nume al regelui Stefan al V-lea al Ungariei (n1239-m1272). Evoluția cuvântului la slavi și români fiind Mihaldîia<Mihăldiia<Mehăudiia<Mehădiia. Nu este exclusă nici o origine combinată, de la Méhed (<”méh”= albină) cu sufixul antroponimic românesc _inți. Nu trebuie uitat că stema Mehedințiului are ca simbol - nu întâmplător - o albină. 

Ar trebui adăugat că Ținutul Mehedințiului  e de fapt rămășița teritorială a Banatului de Severin ca marcă de frontieră* a Ungariei. 

Sursa informațiilor: Ion Toma, 101 nume de locuri (Ed. Humanitas 2015) 

---------------

*Marcă de graniță - în evul mediu, teritoriu tampon, organizat militar, în afara hotarului țării.

Prima stemă a Mehedințiului a fost albina, care în maghiară este méh (stupărit=méhészet)

CETATEA ORAȚIEI

Cetatea Orației de la Podul Dîmboviței a fost o „soră” mai mică a castelului Bran. Căci, deși era pe teritoriul Țării Românești a fost construită de autoritatea regală maghiară. 

Să nu uităm că orașul Câmpulung (primul oraș al Țării Românești), aflat la câțiva km de Podul Dâmboviței,  a fost fondat de coloniști catolici sași. Încă îmi este neclară relația acestui oraș cu regalitatea maghiară și dacă la început, acest oraș a fost controlat de regatul maghiar. 

 Ei bine, această cetate are multe asemănări arhitecturale cu forma inițială a castelului Bran dar și asemănări de nume. Primul nume al castelului Bran a fost Dietrichstein (Stânca lui Dietrich) după numele stâncii pe care a fost ridicat castelul. (Numele BRAN vine din slavonește și însemna Poartă). 

Numele vechi sub care apare numele cetății Orația este Königstein, adică Stânca (Piatra) Regelui. La fel e și în ungureste - Királykő...(király > crai, rege, iar kő > piatră). În românește este vorba de Piatra Craiului. 

Exact!, numele munților e același cu al cetății. Nu îmi e limpede dacă munții se numesc după cetate sau cetatea a primit numele de la masivul muntos. Înclin spre prima variantă, căci o stâncă pe care a fost ridicată o importantă cetate regală a fost mai curând a Craiului, decât un lanț muntos.

În schimb numele de Orația ar putea veni de la Cheile Dâmbivicioarei, aflate în apropiere, fiind un cuvânt care în forma inițială însemna defrișare iar prin extensie și defileu (există în munții noștri mai multe chei și văi înguste numite orații/orății). 

Ar mai trebui adăugată și o altă toponimie din apropiere, cu origine turcikă de data asta (cumană sau pecenegă): Rucăr (germ. Rukkor), care s-ar traduce și el prin „stâncă” sau „piatră”. Vedeți și acest articol

SUCEAVA

Am fost foarte surprins inițial să aflu că și numele Suceavei are origini maghiare. Suceava - Szocsvára (< szocs-cojocar, vár-oraș, cetate). Iată ce zice și Simeon Dacălu (copist al cronicii lui Grigore Ureche):
”așijderea și Suceava scrie că o au descălecat niște cojocari unguréști, ce să chiamă pre limba lor suci, iar Suceava pre limba ungurească să chiamă Cojocărie”.
Asta nu înseamnă neapărat că așezarea a fost fondată de niște cojocari. Însă numele spune ceva despre începuturile orașului și despre meșteșugarii sași și unguri invitați de primii domni ai Moldovei să se stabileasă în unele localități spre a le sprijini dezvoltarea, nu întâmplător - exact cele ce vor deveni orașe.

SIRET

La fel și numele orașului și râului - Siret vine tot de la un cuvânt unguresc Szeret = dragul, iubitul. 

De ce atâtea nume ungurești în atât de româneasca Moldovă? Deoarece, nucleul Țării Moldovei a fost inițial o marcă de graniță ungurească împotriva tătarilor. Binecunoscutul voievod maramureșean, Dragoș-ucigașul de zimbrii, faimosul personaj de legendă, marele descălecător al Moldovei, cel însoțit de o ceată de voinici cu frunți late, a fost omul regelui Ungariei și primul organizator al mărcii ungurești de graniță de pe teritoriul Bucovinei cu capitala la Baia. 

Ruinele bisericii catolice din Baia

BAIA

Baia? De la slavonescul baia, preluat și de unguri bánya = mină. Sașii care au colonizat Baia au tradus numele orașului Moldvár, unde moldau în germana veche=tot mină (dar și ”albie”), iar vár, cum am mai spus, cetate. E drept că în zonă nu a fost descoperită nici o mină, dar e posibil să fi existat minereuri de fier. De aici și până la numirea râului și apoi a țării (inițial doar în spațiul fostei mărci de graniță traversată prin mijloc de râul Moldova) nu a mai fost decât un pas. 

Nu uitați că la noi în țară este cunoscută Moldova Nouă din Banat, pe malul Dunării, a cărei etimologie veche vine tot de la cuvântul medieval german „moldau”. 

Săraca cățelușă Molda, ucisă de zimbru - vorba legendei, pe care au învățat-o toți copiii la școală! 

N-are o legătură cu realitatea. 

Arme elenistice în pictura romană din jurul Vezuviului

Marte și Venus. Zeul războiului poartă un coif corintic bogat împodobit cu panaș din păr de cal și pene.


Preocupat de echipamentul militar antic grecesc clasic și elenistic, am descoperit încă de la prima vizită că ele apar și în frescele romane de la Pompei, Herculanum sau Oplontis.
E binecunoscut că romanii aveau un mare respect pentru cultura elenistică și nu e de mirare că arta romană a fost puternic influențată de aceasta. O dovadă e faimosul mozaic al lui Alexandru descoperit în Casa Faunului de la Pompei, despre care se crede că e o replică în mozaic a unei importante picturi elenistice. Unii atribuie originalul acestei lucrări, pictorului grec Apelles. Mozaicul este o sursă de mare valoare și (printre altele) pentru corecta vizualizare a echipamentului militar, macedonean și persan, specific sec IV ÎCh ( dar care în sec I AD - când a fost făcut mozaicul- era demult Istorie).
În Pompeii, în multe în picturi murale - mai ales cele inspirate din mitologie – apar arme și echipament militar care la epoca romană imperială nu mai făceau demult parte din panoplia războinicilor contemporani. Însă este adevărat că în multe temple sau case aristocrate se mai păstrau relicve/trofee de demult, dedicate zeilor sau moștenite de la strămoși, martori străvechi ale unor bătălii faimoase. Unele vechi si de câte 300 de ani.
De aceea nu e de mirare că în picturile romane apar scuturi de bronz rotunde (aspis sau hoplon), unele cu însemne macedonene (dovadă că amintirea cuceririi Macedoniei de către romani era încă prezentă), coifuri corintice, spade tip xiphos, armuri de bronz „vintage”. Sau chiar tolbe cilindrice pentru săgeți, cu capace conice de bronz.



În prim plan, personajul trage din teacă o spadă greacă tip xiphos, un model extrem de vechi, apărut încă din veacul al 6-lea îCh, dar păstrat în uz și de romani în epoca repoblicană timpurie. În planul 2 se vede interiorul unui scut tip hoplon/aspis



Marte și Venus. În spate, un scut de bronz, elenistic.






Zeul Vulcan lucrează armanentul lui Achile. Scutul de bronz este atât de lustruit încât se reflectă în el chipul zeiței Thetis, mama eroului. În stânga jos, un meșter gravează coiful. În centru o pereche de cnemide decorate cu capete de gorgone pe genunchi și o lorica musculata de bronz.

Că în scuturile de bronz bine șlefuite te puteai oglindii, o dovedește și detaliul din Mozaicul lui Alexandru, în care un războinic persan rănit se reflectă într-un scut rotund. Se pare că faza asta cu reflexia pe o suprafață curbă era o dovadă de măiestrie a pictorilor, la fel cum în pictura renascentistă din Țările de Jos era reflexia în oglinzile semisferice.



Vila imperială de la Oplontis. Arc și tolbă de săgeți de tradiție elenistică, bogat decorată, cu capac de bronz.


Scut rotund bogat decorat și pictat cu un portet cu coif corintic (Marte?). Un scut decorat cu portret apare și într-o frescă descoperită într-un mormant macedonean elenistic. În lateral un războinic persan achemenid în luptă cu un grifon.





Vila imperială de la Oplontis. Scuturi macedonene expuse ca trofee între coloanele unui templu.






De la villa lui Fannius Synistor din Boscoreale provine o frescă cu o reprezentare aproape clișeistică a unui războinic macedonean, cu boneta tipic macedoneană numită kausia și un scot decoarat cu însemnele Macedoniei.

Când am descoperit cetățile sașilor

Biserica-cetate de la Ighișul nou/Eibesdorf, jud. Sibiu. Fotografie făcută pe diapozitiv lat (6/6) în 1992

În 1991 am călătorit prima oară în satele săsești. Descoperisem bisericile medievale fortificate într-un album (mapă) al Iulianei Fabritius Dancu, pictoriță și istoric al culturii medievale săsești. Unul din foarte rarele tipărituri din anii 80 care vorbeau de acest patrimoniu.


În epoca comunistă și mai ales în cea ceaușistă, cultura și patrimoniul „naționalităților conlocuitoare” a devenit un subiect tabu, despre care nu se discuta în spațiul public.

De voie de nevoie, datorită turismului, erau promovate (adică apăreau în afișele ONTului, existau cărți poștale, apăreau articole în reviste gen ”România Pitorească” sau chiar în cărțile de istorie), monumente precum cetatea Râșnovului, castelul Bran, Biserica Neagră, fortificațiile Sighișoarei, Turnul Sfatului din Sibiu. Dar niciodată nu erau puse în conexiune cu sașii. Râșnovul era o cetate „țărănească” ridicată de „râșnoveni”, Branul era ridicat de „brașoveni”, Sibiul de „sibieni”..

Cele 130 de biserici fortificate ale sașilor, plus alte câteva cetăți precum Saschiz, Rupea sau Slimnic (din care azi șase sunt în patrimoniul UNESCO) erau practic necunoscute marelui public din România. Nu erau în nici un circuit turistic, nu exista nici măcar o vedere cu ele. Nimeni nu le vizita fiindcă nu știau că există.

Bunica mea paternă locuia la Mediaș, dar o vizitasem relativ rar în anii 80. Începând cu 1991, am început să o vizitez regulat și să umblu prin satele din împrejurimi. Rămasă văduvă de puțini ani, bunică-mea se bucura enorm să stau la ea. Mă trezeam dimineața la 6 să iau RATA muncitorească din autogară si să merg la Ațel, Buzd, Bratei, Biertan, Dupuș, Ighișul Nou, Valchid, Copșa Mare etc. Am fost copleșit. Practic am avut sentimentul de călătorie în timp. Atmosfera satelor săsești părea neschimbată din veacul 18, iar bisericile te duceau în urmă până în sec 15-16.

Am călătorit apoi de-a lungul anilor 90 și de câte 5 ori pe an, în toate anotimpurile. Visam sa fac un album cu aceste cetăți de basm. Sașii încă nu emigraseră toți și majoritatea mă primeau în gazdă pentru o noapte. Am făcut de-a lungul a 7 ani câteva călătorii extraordinare (cu autobuzul, trenul autostopul, pe jos, iar o dată cu bicicleta, în 1995, cu amicul Filip Georgescu). Cele mai frumoase drumeții au fost cele din Podișul Hârtibaciului unde mergeam din sat în sat, pe jos, peste dealuri, păduri și livezi, Copiii , câți mai rămăseseră, români sau romi, veneau în fugă în jurul meu și-mi cereau rugător: Bitte, kaugummi... Nu-și imaginau că pot fi turist român, nu văzuseră în viața lor unul. Restul țăranilor se uitau suspicios când la întrebarea – cine vă plătește să mergeți, așa? - le spuneam că sunt ...pasionat de bisericile sașilor

Când, întors acasă, arătam pozele prietenilor, toți credeau că sunt făcute în Germania, Austria sau măcar Cehia sau Ungaria. Lumea alterna între uimire și furie că acest patrimoniu fabulos este atât de necunoscut. O dată cu anii 2000, în paralel cu plecarea ultimilor sași, românii au început să afle de ansamblul cetăților săsești. Intrarea câtorva din ele în UNESCO a trezit interesul multora. Apoi a început să vină prințul Charles care a contribuit esențial la promovarea satelor săsești.

Aceiași cetate și același unghi ca și cel din  fotografia mea de mai sus.
Din”Deutsche Burgen 1916, p. 111” Siebenbürgisch-sächsische Kirchenburg in Eibesdorf. 

Minunea apei de la Alba Iulia (Bălgrad)

În Palatul Patriarhal din București (în dealul Mitropoliei) se află un hol pe pereții căreia se află o frumoasă frescă a pictorului Costin Petrescu, realizată în anii 30.

Ansamblul de pictură se concentrează pe intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia și mai ales pe „Minunea Apei” un episod legendar și absolut fantezist, dar foarte interesant. Aproape sigur, alegerea subiectului se datorează inițiativei patriarhului Miron Cristea (patriarh 1925-1939), ardelean, ultranaționalist, șovin și antisemit notoriu.

Despre ce este vorba? Povestea se bazează pe o istorisire imaginată de Petru Movilă, arhiepiscop și apoi mitropolit al Kievului (mort 1647), fiu al domnitorului moldovean Simion Movilă, care a fost de altfel un dușman declarat al lui Mihai Viteazul. Dar asta nu l-a împiedicat pe episcopul de origine moldoveană al Kievului să imagineze o poveste ce-l are pe Mihai vodă, actor principal.

Pe scurt, povestea zice că, Mihai vrând să zidească în cetatea Bălgradului (Alba Iulia) o catedrală pentru ortodocși s-ar fi lovit de opoziția catolicilor din oraș. Informație absolut falsă, fiindcă prin înțelegerea lui Mihai Viteazu cu principele ardelean Sigismund Bathory, biserica episcopală ortodoxă de la Alba iulia a fost construită cu acceptul acestuia din urmă. Și încă înainte ca Mihai să fi cucerit Ardealul. 

În plus episcopul catolic al Albei Iulia, Demetrius Napragyi a avut o relație bună cu Mihai. El i-a înmânat cheile cetății după bătălia de la Șelimbăr și i-a rămas aproape, în funcția de cancelar. 

Dar să revenim la povestea lui Petru Movilă...

Domnitorul român le-ar fi zis „popilor papistași” că NOI (ortodocșii) avem tot dreptul să ridicăm o catedrală aici fiindcă suntem adevărații dreptcredincioși și o să dovedim asta. Și „papistașii” au zis că hai să ne înfruntăm în dispute bisericești și teologice.

Iar Mihai a zis, nu! trebuie să apelăm direct la harul lui Dumnezeu să dovedim că El ține cu noi, nu cu voi. Si papistașii au răspuns, păi cum să dovedim altfel decât prin dispute pe marginea Sfintelor Scripturi că legea noastră e cea „corectă”?

” Haideti, zice (Mihai Viteazul), în mijlocul orașului și acolo să ni se aduca apă curată, iar arhiereul meu și preoții săi o vor sfinți în văzul tuturor. Tot așa vor face și ai voștri, deosebit, și, sfințind-o, o vom pune în biserica voastră cea mare, în vase deosebite, pe care le vom astupa și le vom pecetlui cu pecețile noastre, pecetluind și ușa bisericii pentru 40 de zile. Și a cui apă va rămâne nestricată, ca și cum de-abia ar fi fost scoasă din izvor, credința aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credința lui este rea.”

Și așa au făcut. Ba „latinii” vicleni, au aruncat și niște sare în apa lor să rămână limpede. Dar, așa cum bănuiți, după împlinirea sorocului, preoții au verificat vasele cu apă. Întâi preotul ortodox, rugându-se cu lacrimi a despecetluit vasul în care era apă mai limpede și curată ca niciodată.

” Iar latinii, rugindu-se și făcând slujba după cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor și, cum l-au destupat, toata biserica s-a umplut de duhoare, ca s-au înspăimântat toți latinii și au strigat cu uimire: „Adevarată este credința grecească pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească, deci, biserica în oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa”. Si astfel, făcuţi de ocară, latinii si cu preoții lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxă.”

Asta e povestea figurată pe pereții holului din palatul patriarhal din București. Această poveste a fost promovată intens în anii 20 de ardeleanul Ioan Lupaș, un naționalist hard-core, academician, profesor de istorie bisericească la Sibiu și apoi de istorie a românilor la Cluj și ministru în cabinetul Goga.

Începutul „concursului”. Mihai Viteazul îngenuncheat în fața cutiilor sigilate. 

Papistașii părăsesc locul umiliți în timp ce ortodocșii aduc slavă lui Dumnezeu (în fundal)

În realitate acest episod este pură fantezie, n-a existat niciodată, nu a fost menționat de nimeni altcineva. El a fost imaginat la zeci de ani după moartea lui Mihai Viteazul, episcopul Kievului având doar 3 ani la momentul descris de el. În realitate, Mihai Viteazul s-a arătat plin de bunăvoință față de catolicii ardeleni, fiind „pornit” doar contra „ereticilor” calvini. Iată ce declara un nunțiul papal, Germanico Malaspina, în 1599, prezent la sosirea lui Mihai la Alba: ”Palatinul (Mihai) a arătat multă bunăvoință față de religia catolică și scârbă față de eretici (calvini).”

O altă sursă, Giovanni Mocenigo zice că valahul (Mihai) se duce cinsprezece zile (pe lună, la slujbă) la biserica latinilor și cincisprezece la cea a grecilor și a dăruit șaizeci de sate de „heretici”(calvini) catolicilor”. Deci Mihai se ducea la slujbă la catedrala catolică, în mod curent.

Nu mai zic că povestea lasă impresia că la Alba și în Ardeal în general, autoritățile non-ortodoxe (subliminal, adică ungurii cei răi) erau toți catolici. În realitate Reforma se instaurase de ani de zile iar Transilvania era un spațiu multiconfesional și o mare parte a nobilimii maghiare, (ba și sașii și secuii) era deja reformată!

Mai sunt de adăugat câteva vorbe legate de alegerea acestui episod spre a fi zugrăvit în sediul Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. În primul rând este vorba de acea împletire toxică dintre Naționalism și Religie, numită „ortodoxism”,

ideologie ce a explodat după Primul Război Mondial și care a dus la nașterea a atâtor rele. Și de care BOR nu a scăpat deloc nici azi, ba dimpotrivă. Apoi, prin acest episod imaginar este scos în evidență și complexul istoric de inferiorioritate/superioritate al românilor față de Biserica catolică, percepută ca mai bogată, civilizată dar arogantă și prea puțin spirituală.

Războinici pe stranele din bisericile săsești

 

Tăblie de strană bisericească din 1534, provenind din biserica evanghelică din Răvășel (germ Rosch) și expusă azi la Muzeul Bisericii Evanghelice (săsești) din Sibiu.
O sursă iconografică valoroasă și rară în spațiul transilvan. Cei doi ostași par a fi mercenari germani, așa numiții ”landsknecht”, cu o costumație specifică. Epoca lor de maximă glorie, este chiar în acele decenii 1510-1540 când au obținut importante victorii pentru Sf Imperiu.
Felul în care folosesc două arme foarte caracteristice lor și acelei epoci (halebarda și spada de două mâini, așa numita Zweihänder) este - de asemenea - foarte interesant.
Artistul sas din micul sat săsesc pierdut între dealurile Hârtibaciului a văzut cu siguranță asemenea luptători în timpul războaielor pentru succesiunea la tronul Ungariei, dintre voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya și împăratul Ferdinand I de Habsburg. Războaie purtate destul de mult pe pământurile Transilvaniei. Și care vor duce într-un final la transformarea Ardealului în principat autonom și la ocuparea de către otomani a unei mari părți a Ungariei.
Evident, era vorba de mercenari în slujba lui Ferdinand. Aici, mai multe informații despre militarii Landsknecht: https://en.wikipedia.org/wiki/Landsknecht



Ceva asemănător se păstrează „in situ” în biserica evanghelică din Richiș (germ Reichesdorf).
Doar că aici sunt reprezentati, într-o împletitură de vrejuri gotice doi cavaleri ce se înfruntă într-un turnir pedestru. Amândoi au scuturi, lănci și coifuri de turnir „great helm” cu panaș. Unul are o armură de veac al 15-lea, însă cel din dreapta este gol pușcă.
Duelul ar putea fi ilustrarea vreunei pilde sau are vreo morală, dar nu o cunosc.

Tezaurul de la Concești/Botoșani

 

Un ofițer roman de grad înalt rămas fără cal, ținând un „labarum”, adică un stindard militar, un vexillum cu semnul cristic chi-ro. Ofițerul are un coif identic cu cel descoperit la Concești. Este o ilustrație pentru coperta unui număr al revistei Desperta Ferro ce a discutat armata romană din secolul al V-lea.

În 1812, în satul Concești din ținutul Botoșani, în perioada războiului ruso-turc din 1806-1812 a fost descoperit un uimitor tezaur antic. Țăranii boierului Ioniță Iamandi au găsit în malul rupt de ploi a pârâului Podriga un cavou de zidărie boltit semicilindric în care se afla un sicriu de lemn în stare avansată de putreziciune. Pe fruntea scheletului uman din sicriu se afla o diademă de aur cu granate, iar pe resturile veșmintelor se găseau cusute numeroase aplici de aur. Lângă sicriu se aflau vase de argint, un scăunel pliant din lemn îmbrăcat în argint și un coif roman placat de asemenea cu argint. În imediata apropiere se afla și un schelet de cal, despre care se spunea că avea harnașamentul împodobit cu aplici de aur.

Comoara (întreagă sau parțială)a fost oferită de boier (nu am înțeles în ce condiții) ofițerului rus care comanda unitatea ce staționa în zonă. După revenirea în Rusia, tezaur ul a fost oferit Muzeului Ermitaj, unde se află și azi. Din păcate mai sărac decât apărea în descriere.

După numeroase discuții, arheologii ruși de la Sankt Petersburg *care au publicat recent o monografie) au ”... dedus din inscripțiile de pe artefacte că acestea aparțineau unui conducător al unui trib germanic din regiunea de la nord de Marea Neagră, care a fost în serviciul roman și a luptat cu hunii și perșii în jurul anilor 360-380 d.Hr.”

Dintre toate obiectele ajunse la Ermitaj, coiful a atras cel mai mult atenția. Este un coif de cavalerie inspirat de căștile sasanide (persane). După secolul al III-lea armata romană a renunțat la coifurile de tradiție celtică și a adoptat modele orientale, formate din mai multe părți. Calota era formată din patru sferturi prinse între ele cu benzi metalice în cruce. Coiful mai avea protecție de gât și două obrăzare late. Modelul Concești este numit de tip ”Berkasovo” după locul de descoperire (în Serbia) a două coifuri de această formă, însă placate cu tablă de aur. 

Coifuri romane târzii de tip Berkasovo

Poveștile Marelui Templu Circular de la Sarmizegetusa Regia.

Poveștile Marelui Templu Circular de la Sarmizegetusa Regia.

La cercetările de la Grădiștea Muncelului (adică la Sarmizegetusa Ragia) din anii 50-60 conduse de arheologul C.Daicoviciu, în interiorul templului mare circular au fost descoperite câteva din urmele putrede ale unor bârne groase de lemn, urme care formau în plan un cerc. Inițial se dezgropaseră doar câteva din aceste bârne. Bazându-se exclusiv pe desenele publicate de arheologi, dacopații epocii – influențați de teoriile NewAge pe de o parte și de protocronismul ceaușist pe de altă parte - s-au grăbit să declare că a fost descoperit un calendar dacic foarte sofisticat.

Planul marelui templu circular, situația săpăturii din 1950. După C. Daicoviciu și colaboratorii în ”Studiul traiului dacilor din Munții Orăștiei” în SCIV,II,1,1951 

Considerând că și în jumătatea nedezgropată trebuie să fie un număr egal și simetric de bârne de lemn, conspiraționiștii și protocroniștii din anii 60-70 au făcut calcule detaliate ale fiecărui bulumac de lemn „dovedind” înaltele cunoștințe de astronomie ale preoților daci. Când a fost dezgropat tot templul circular, complet câțiva ani mai târziu, s-au găsit cu totul alt număr de bulumaci ai cercului de lemn. Toate calculele și teoriile „calendarului dacic” s-au prăbușit ca un castel din cărți de joc.

Asta e doar una din poveștile Marelui Templu Circular.

Ulterior, în 1980, cu ocazia serbării a ”2050 de la crearea primului stat geto-dacic centralizat și independent sub conducerea lui Burebista” (o nebunie propagandistică-precum își mai aduc aminte unii) s-a dispus restaurarea hei-rupistă a ruinelor de la Grădiștea Muncelului-Sarmizegetusa Regia. La acel moment, sub influența lui Daicoviciu încă era neclar dacă cercurile de lemn formau un perete circular pe care se sprijinea un acoperiș. Ideea unor cercuri de piatră și lemn deschise sub cerul liber erau încă vehiculate, deși din ce în ce mai rar. Astăzi știm că templul mare circular era format din 2 cercuri largi din blocuri de andezit, o clădire cu pereți cilindrici, din bârne de lemn înfipte vertical unele lângă altele, tencuite cu lut fin și văruite, cu acoperiș conic și patru intrări și o a doua clădire de lemn, absidată (clădirea-potcoavă) aflată în interiorul celei rotunde și unde se afla – probabil – sanctuarul templului.

Cu acea ocazie, în 1980, arhitectul coordonator al restaurarii Cristian Călinescu și arheologii au imaginat un mod de a pune în valoare cercul și încăperea în formă de potcoavă formate de bârne de lemn (care erau invzibile la suprafața solului deoarece - normal - putreziseră). Să le marcheze cu bârne noi de diverse înălțimi. Vedeți mai jos fragmente dintr-un articol în care Călinescu explică - cam stufos - ce au vrut să facă:

”(...) A doua problemă de rezolvat era de a releva compoziția integrală a elementelor monumentului arătând, pe lângă elementele de andezit ale cercului mare și pragurile interioare de calcar, și elementele cercului și potcoavei din stâlpi de lemn ale căror urme se aflau în pământ. Nu mai puțin important pentru noi, era găsirea unui mod corespunzător de exprima volumetric, în spațiu, aceste urme.

Se cuvine, aici, să aducem unele precizări în privința datelor cunoscute din cercetarea anterioară despre stâlpii de lemn și implicațiilor pe care acestea le au în deciderea modalității de exprimare. Așa cum arăta C. Daicoviciu, stâlpii erau de lemn, adânciți în pământul antic (deci sub nivelul de funcționare al sanctuarului), la o adâncime de 1,30-1,45 m, fiecare având la bază un bloc de calcar, astfel că, împreună, constituiau o fundație de cca 1,60-1,70 m adâncime. Aceasta ar indica o înălțime deasupra terenului de cel puțin 3-3,50m.

(...) Revenind asupra modului de a reprezenta aceste urme adăugăm că, pe parcurs, s-au repus în discuție anumite date. Dacă asupra secțiunii stâlpilor nu există nici un dubiu, asupra înălțimii ce trebuia expusă au survenit îndoieli, fiind posibile în antichitate dimensiuni exterioare ale acestora atât de 3-4m cât și, la fel de bine, de 1m înălțime (...)

Plantarea unor replici de 1-1,20 m înălțime era dorită pentru a facilita o citire ușoară la nivelul ochiului vizitatorului (...).

Dar nici posibilitatea unor stâlpi înalți nu trebuia înlăturată. Așa încât ambele înălțimi, cea maximă și cea minimă, au fost reprezentate. Trecerea între aceste două a fost realizată prin intercalarea unor stâlpi de înălțime intermediară, descriind prin vârful lor, curbe parabolice în spațiu, din considerentul că în acest fel formele nou create se încadrează armonios, formelor sitului construit. Soluția a fost aplicată atât cercului cât și potcoavei(...)”

Arh. Cristian Călinescu - Consolidarea, Conservarea și valorificarea complexului arheologic Sarmizegetusa-Grădiștea Muncelului. Revista muzeelor și monumentelor/Monumente Istorice și de Artă, nr. 1/1982

Problema este că această soluție nu a fost explicată nicăieri, nici pe vreun panou în situl arheologic, nici în vreo altă publicație sau articol. Textul lui C. Călinescu este singurul loc în care am găsit această explicație. De aceea, de peste 40 de ani, turiștii care vizitează situl UNESCO de la Grădiștea Muncelului își imaginează că dacii aveau temple formate din bârne de lemn înfipte în pământ ce descriu ”curbe parabolice în spațiu” ce se ”încadrează armonios” în formele sitului arheologic.

Marele templu circular. Fotografie din 2012, dinaintea înlocuirii stâlpilor de lemn. 

Și încă ceva ...

Vechile bârne au putrezit și acum 3-4 ani s-a pus problema înlocuirii lor sau gărirea unei alte soluții. Cu toate acestea, deși se știa că vechea prezentare era naivă și falsă, autoritățile locale și arheologii au fost de acord ca bârnele să fie înlocuite în 2017 exact ca în 1980, în aceeași formă și mărime.

Desenele sunt detalii din ilustrația cărții ”Dacia.Războaiele cu romanii” publicată la Humanitas.