Minunea apei de la Alba Iulia (Bălgrad)

În Palatul Patriarhal din București (în dealul Mitropoliei) se află un hol pe pereții căreia se află o frumoasă frescă a pictorului Costin Petrescu, realizată în anii 30.

Ansamblul de pictură se concentrează pe intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia și mai ales pe „Minunea Apei” un episod legendar și absolut fantezist, dar foarte interesant. Aproape sigur, alegerea subiectului se datorează inițiativei patriarhului Miron Cristea (patriarh 1925-1939), ardelean, ultranaționalist, șovin și antisemit notoriu.

Despre ce este vorba? Povestea se bazează pe o istorisire imaginată de Petru Movilă, arhiepiscop și apoi mitropolit al Kievului (mort 1647), fiu al domnitorului moldovean Simion Movilă, care a fost de altfel un dușman declarat al lui Mihai Viteazul. Dar asta nu l-a împiedicat pe episcopul de origine moldoveană al Kievului să imagineze o poveste ce-l are pe Mihai vodă, actor principal.

Pe scurt, povestea zice că, Mihai vrând să zidească în cetatea Bălgradului (Alba Iulia) o catedrală pentru ortodocși s-ar fi lovit de opoziția catolicilor din oraș. Informație absolut falsă, fiindcă prin înțelegerea lui Mihai Viteazu cu principele ardelean Sigismund Bathory, biserica episcopală ortodoxă de la Alba iulia a fost construită cu acceptul acestuia din urmă. Și încă înainte ca Mihai să fi cucerit Ardealul. 

În plus episcopul catolic al Albei Iulia, Demetrius Napragyi a avut o relație bună cu Mihai. El i-a înmânat cheile cetății după bătălia de la Șelimbăr și i-a rămas aproape, în funcția de cancelar. 

Dar să revenim la povestea lui Petru Movilă...

Domnitorul român le-ar fi zis „popilor papistași” că NOI (ortodocșii) avem tot dreptul să ridicăm o catedrală aici fiindcă suntem adevărații dreptcredincioși și o să dovedim asta. Și „papistașii” au zis că hai să ne înfruntăm în dispute bisericești și teologice.

Iar Mihai a zis, nu! trebuie să apelăm direct la harul lui Dumnezeu să dovedim că El ține cu noi, nu cu voi. Si papistașii au răspuns, păi cum să dovedim altfel decât prin dispute pe marginea Sfintelor Scripturi că legea noastră e cea „corectă”?

” Haideti, zice (Mihai Viteazul), în mijlocul orașului și acolo să ni se aduca apă curată, iar arhiereul meu și preoții săi o vor sfinți în văzul tuturor. Tot așa vor face și ai voștri, deosebit, și, sfințind-o, o vom pune în biserica voastră cea mare, în vase deosebite, pe care le vom astupa și le vom pecetlui cu pecețile noastre, pecetluind și ușa bisericii pentru 40 de zile. Și a cui apă va rămâne nestricată, ca și cum de-abia ar fi fost scoasă din izvor, credința aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credința lui este rea.”

Și așa au făcut. Ba „latinii” vicleni, au aruncat și niște sare în apa lor să rămână limpede. Dar, așa cum bănuiți, după împlinirea sorocului, preoții au verificat vasele cu apă. Întâi preotul ortodox, rugându-se cu lacrimi a despecetluit vasul în care era apă mai limpede și curată ca niciodată.

” Iar latinii, rugindu-se și făcând slujba după cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor și, cum l-au destupat, toata biserica s-a umplut de duhoare, ca s-au înspăimântat toți latinii și au strigat cu uimire: „Adevarată este credința grecească pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească, deci, biserica în oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa”. Si astfel, făcuţi de ocară, latinii si cu preoții lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxă.”

Asta e povestea figurată pe pereții holului din palatul patriarhal din București. Această poveste a fost promovată intens în anii 20 de ardeleanul Ioan Lupaș, un naționalist hard-core, academician, profesor de istorie bisericească la Sibiu și apoi de istorie a românilor la Cluj și ministru în cabinetul Goga.

Începutul „concursului”. Mihai Viteazul îngenuncheat în fața cutiilor sigilate. 

Papistașii părăsesc locul umiliți în timp ce ortodocșii aduc slavă lui Dumnezeu (în fundal)

În realitate acest episod este pură fantezie, n-a existat niciodată, nu a fost menționat de nimeni altcineva. El a fost imaginat la zeci de ani după moartea lui Mihai Viteazul, episcopul Kievului având doar 3 ani la momentul descris de el. În realitate, Mihai Viteazul s-a arătat plin de bunăvoință față de catolicii ardeleni, fiind „pornit” doar contra „ereticilor” calvini. Iată ce declara un nunțiul papal, Germanico Malaspina, în 1599, prezent la sosirea lui Mihai la Alba: ”Palatinul (Mihai) a arătat multă bunăvoință față de religia catolică și scârbă față de eretici (calvini).”

O altă sursă, Giovanni Mocenigo zice că valahul (Mihai) se duce cinsprezece zile (pe lună, la slujbă) la biserica latinilor și cincisprezece la cea a grecilor și a dăruit șaizeci de sate de „heretici”(calvini) catolicilor”. Deci Mihai se ducea la slujbă la catedrala catolică, în mod curent.

Nu mai zic că povestea lasă impresia că la Alba și în Ardeal în general, autoritățile non-ortodoxe (subliminal, adică ungurii cei răi) erau toți catolici. În realitate Reforma se instaurase de ani de zile iar Transilvania era un spațiu multiconfesional și o mare parte a nobilimii maghiare, (ba și sașii și secuii) era deja reformată!

Mai sunt de adăugat câteva vorbe legate de alegerea acestui episod spre a fi zugrăvit în sediul Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. În primul rând este vorba de acea împletire toxică dintre Naționalism și Religie, numită „ortodoxism”,

ideologie ce a explodat după Primul Război Mondial și care a dus la nașterea a atâtor rele. Și de care BOR nu a scăpat deloc nici azi, ba dimpotrivă. Apoi, prin acest episod imaginar este scos în evidență și complexul istoric de inferiorioritate/superioritate al românilor față de Biserica catolică, percepută ca mai bogată, civilizată dar arogantă și prea puțin spirituală.

Pohta ce-am pohtit - istoria unui fals celebru

Mi-am propus de mai demult să scriu un articolaș despre una din cele mai rezistente falsuri istorice (unul din numeroasele falsuri istorice) ale istoriografiei românești. Însă m-a hotărât abia acum după vizita la muzeul de istorie din Pitești, unde am fost de Noaptea Muzeelor (mai 2018). Voi explica mai jos de ce.

Este vorba de faimoasele cuvinte scrise de Mihai Viteazul: Și hotaru Ardealului/ Pohta ce-am pohtit/ Moldova/ Țara Românească. Deși marele medievist Constantin Rezachevici a explicat în mai multe articole științifice, ÎNCĂ din 1975(!), povestea acestor cuvinte, contextul și locul unde au fost scrise, ele încă sunt folosite propagandistic și azi în forma falsificată ca dovadă a ”crezului unirii” sau ”testamentul” lui Mihai Viteazul.

Însemnarea autografă a lui Mihai Viteazul a fost publicată de Nicolae Iorga în 1902. Marele istoric nu a reprodus rândurile așa cum apăreau ele pe document ci le-a adunat într-un singur calup pe patru rânduri, lăsând impresia că ele au fost scrise împreună. Acesta a fost începutul. Timp de 100 de ani toată lumea a ȘTIUT că aceste vorbe reprezentau dorința (pohta) și crezul lui Mihai Viteazul de a unii cele trei principate. Sergiu Nicolaescu nu a ratat ocazia a-l pune pe Amza Pellea să rostească aceste vorbe (tot așa cum Mircea ce Bătrân, din filmul Mircea, recită din Scrisoarea III de Eminescu), fapt ce a întărit și mai mult percepția naționalist-eronată a acestor vorbe.

Modul cum au fost reproduse (incorect!) de Nicolae Iorga notițele lui Mihai Viteazul în 1902 (imagine din expunerea Muzeului de Istorie al Argeșului-Pitești). Adică în acest mod:
Și hotaru Ardealului,
Pohta ce-am pohtit,
Moldova,
Țara Românească

Care e realitatea? Însemnarea voievodului a fost totdeauna prezentată separat și scoasă din context. Rezachevici a publicat în premieră imagini ale documentului respectiv, păstrat în arhiva de război de la Viena. În 1968, fuseseră aduse la Arhivele Statului din București microfilme după mai multe documente aflate la Viena. Astfel, Rezachevici a observat că vorbele lui Mihai sunt de fapt niște notițe scrise pe VERSOUL unui document de 4 pagini în limba maghiară. Textul inițial fusese dictat în românește de Mihai și apoi tradus în maghiară. Documentul, foarte important, cuprindea o listă de cereri și discuții pe care Mihai Viteazul, întors din campania din Moldova, trebuia să le aibă cu comisarii imperiali ai împăratului Rudolf lI aflați la Satu Mare.

Iată cum apare, pe față și pe verso, ultima pagină a documentului . Se poate observa că notițele de pe verso corespund unor paragrafe de pe fața foii. Și că ele nu reprezintă o singură idee, unică... 

Deoarece Mihai nu cunoștea limba maghiară, el și-a notat pe spatele ultimei pagini câteva cuvinte spre a știi unde erau scrise acele idei. Unul din subiecte era ”frontiera de vest a Ardealului” (”și hotaru Ardealului” cum zice voievodul). Deoarece el vroia să re-anexeze Transilvaniei teritoriile Partium-ului (Bihorul, Solnoc, Zarandul și Crasna) așa cum fuseseră reglementate de un tratat din 1570 și care fuseseră cucerite și luate de imperiali. Această însemnare cu hotarul apare în partea de sus a versoului documentului. La baza paginii, pe alte două rânduri, apar restul însemnărilor. 

Mihai vroia să îi fie recunoscută oficial de către Rudolf al II-lea și domnia ereditară asupra Moldovei și Țării Românești. Adică să poată lăsa moștenire urmașilor săi acele principate. Când scrie ”pohta ce-am pohtit// Moldova și Țara Românească” (pe 2 rânduri) el nu folosesște cuvântul ”pohtă” cu sensul modern de dorință sau poftă ci cu sensul de cerere (hotărâtă). Tradus, textul ar suna ”cererea ce-am cerut-o cu hotărâre”. Cuvântul apare cu acest sens și în alte documente ale lui Mihai: ”pohta (cererea) ce-am trimes pe Pantazi la păratul (împăratul)” sau ”să pohtească (să ceară) de la păratul”.

Practic, Mihai avea de discutat cu diplomații imperiali - printre altele - 2 probleme majore. Să rectifice frontiera vestică a principatului Transilvaniei încălcat de imperiali și separat, de a i se recunoaște stăpânirea și domnia ereditară asupra Moldovei și Munteniei. În acest scop și-a făcut niște însemnări independente pe versoul ultimei pagini a unui document tradus în ungurește în propria cancelarie. Însă de la Iorga și apoi de-a lungul timpului aceste însemnări au fost alăturate, în mod artificial, spre a rezulta un text fals, prezentat tuturor ca ”testamentul” politic al lui Mihai Viteazul, dovada clară că el dorea demult Unirea și că lupta sa a fost dată doar în acest scop.

Adevărul este că nici un istoric nu a reușit să identifice vreun text de-al lui Mihai Viteazul din care să rezulte că proiectul politic al lui Mihai ar fi fost o unire a celor 3 principate. Acea unire de 4 luni a apărut într-un context politico-militar specific, care nu fusese prevăzut și nu a avut în spate o dorință motivată național sau etnic. 

Cum bine spune istoricul Bogdan Murgescu într-o notă a unei cărți:

De remarcat şi faptul că istoricul clujean Ioan Aurel Pop a strâns într-un veritabil dosar toate informaţiile referitoare la manifestări etno-lingvistice (românești) din anii 1599-1600, dar nu a reuşit - în pofida acribiei şi erudiției sale - să găsească nici un text propriu al lui Mihai Viteazul care să ateste motivaţia naţional-românească a acţiunii sale (cf Pop 1998). Florin Constantiniu s-a exprimat şi el concludent în această privinţă : "Dacă Mihai a avut dintru început gândul unirii, sursele de care dispunem până acum nu spun nimic. În nici un caz nu poate fi considerată o dovadă a planului domnesc de unire un text din 1600 al voievodului, care ar fi sunat aslfel: (Şi hotaru Ardealului/ pohta ce-am pohtit Moldova şi Ţara Românească". În realitate, aşa cum a arătat C. Rezachevici, este vorba de alăturare a arbitrară a unor notaţii făcute de domn pe dosul unui document în limba maghiară, şi larg spaţiate între ele (deci nu un text unitar), rezumând problemele cuprinse în document: frontierele Transilvanie și revendicările domnului (în vechea limbă românească: (”pohtă„ ); domnia ereditară în ȚaraRomânească și Moldova" (Constantiniu 1999: 131)- notă citată din lucrarea Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștina, Ed. Polirom 2012

 Falsificarea istoriei spre a corespunde unui ”Mit național” cât mai consistent este cu atât mai gravă cu cât a pătruns atât de profund în conștiința oamenilor încât cu greu mai pot fi azi combătute. 

Nu e de mirare că într-un muzeu județean precum cel din Pitești găsești falsuri ”patriotice” de-a dreptul grosolane. Pe o poză sunt prezentate cuvintele lui MV, așa cum le-a reprodus Nicolae Iorga, împreunate, pe 4 rânduri (greșit!) cu explicația: ”Scrisoarea autografă a lui Mihai Viteazul” iar alături facsimilul unei scrisori oarecare a lui Mihai Viteazul cu explicația (totalmente falsă!): Hrisov emis de Mihai Viteazul la 14 aprilie 1597 în Curtea de Argeș unde apare celebra formulă:...”Și hotarul Ardealului, pohta ce-am pohtit, Moldova și Țara Românească”. 

Muzeul Județean Argeș - prezentarea unui document autograf oarecare (în facsimil) de-al lui Mihai Viteazul ca fiind cel în care ar apare formularea lui Mihai Viteazul cu ”pohta ce-am pohtit”. Alăturat (sus stânga) cu cuvintele lui Mihai, așa cum au fost publicate de Nicolae Iorga. În documentul-facsimil nu apare nicăieri textul cu ”pohta..”. Bazându-se pe ignoranța publicului, care - firesc - n-are cunoștiință să citească un document scris în alfabet chirilic, explicațiile puteau să pretindă că în acel document scrie orice.

Explicațiile la cele 2 texte de mai sus.

Nu știu cine a inventat această explicație dar este rușinos ca într-o instituție de cultură să fie perpetuată această minciună la atâția ani după publicarea articolelor lui Constantin Rezachevici.

Bibliografie – Magazin istoric, nr. 10, oct. 1975, revista Apulum, Alba Iulia 1975

Tezaurele barbare și patrioții români

Detaliu de decor cu scenă de mitologie persană de una din cănile de aur din tezaurul de la Sânicolaul Mare

Foarte interesant cum au apărut în anii trecuți și sunt destui și azi care iau atitudine și se indignează patriotic în legătură cu unele tezaure istorice descoperite pe teritoriul Transilvaniei și Banatului înainte de 1918? 

Este de necrezut că au apărut - într-o totală confuzie și neînțelegere -  articole de genul ”Comoara românească de la Viena” (cu referire la cea de la Sânicolaul Mare)? Sau aiureli de genul ”tezaurele dacico-gepidice de la Șimleul Silvaniei, aflate pe nedrept la Budapesta și Viena”. 
Genul ăsta de discurs a fost promovat de revista Formula As, dar nu numai. Tot felul de patrioți sunt indignați că - vezi Doamne - comorile descoperite pe ”sfântul pământ al țării, vremelnic aflat sub călcâiul străinilor de neam” (adică în timpul Imperiului habsburgic), au luat drumul muzeelor din altă parte (pentru cine este familiarizat cu formulările naționaliste românești).

Fibule din al doilea tezaur de la Șimleul Silvaniei, expuse pe manechine în Muzeul Național de Istorie din Budapesta

Ba chiar au existat exaltați ce sprijineau inițiativa cererii de ”retrocedare” a comorilor ”noastre” de la aceste muzee !

Din păcate, aceste atitudini de-un patriotism excesiv, prostesc și complet iresponsabil au fost și sunt încă extrem de răspândite. Și sunt explicabile printr-o neînțelegere profundă a Istoriei.

Este drept că au existat comori arheologice, (care au fost furate direct din muzee sau prin braconaj arheologic) de pe teritoriul unor state care există și azi. Și care state au pretenția să le recupereze; cu bani (mulți) sau fără (cum a fost cazul brațărilor dacice sau a tezaurului roman de argint ”Seuso” în cazul Ungariei). 
Sau a tezaurului getic de argint de la Craiova, cumpărat în 1917 de pe piața de antichități din Craiova, în timpul ocupației germane a României din timul Primului Război Mondial. Ajuns în colecțiile Muzeului de arheologie din Berlin, tezaurul de Craiova a fost înapoiat Românieidupă 1926, în urma tratatelor de după război. Dar acel tezaur fusese găsit pe teritoriul României! 
Alteori este vorba de obiecte de o importantă deosebită pentru istoria națională a unei țări. Țară care este dispusă să plătească prețul corect pentru a cumpăra acel obiect care în decursul istoriei a ajuns în colecții străine. Un exemplu care s-a finalizat cu succes ar fi Cehia care a cumpărat un codex, un manuscris important pentru istoria si cultura lor (imi scapă numele).

Dar asupra tezaurelor de aur gasite în Transilvania și Banat, românii și România nu au nici un drept, nici istoric, nici moral, darămite material. De ce? Fiindcă au fost descoperite pe un teritoriu care nu aparținea României și nici nu aparținuse niciodată vreunui stat românesc înainte de 1918. În primul rând. Nu ar trebui să avem nici măcar pretenții morale căci aceste obiecte de aur nu au nici o legătură cu istoria românilor și nici măcar cu ”mitul național” (acea construcție ideologică care prezintă istoria pură, perfectă și plină de unitate și continuitate a românilor). Din nou, de ce?

Fiindcă tezaurele de la Șimleul Silvaniei (descoperite în 1797 și 1889), practic seturi de vase și podoabe romane făcute pentru gustul barbarilor germanici au fost atribuite cu certitudine gepizilor. Care au avut în Transilvania un regat puternic și întins, atât înainte cât și sub stăpânire avară. Dacă noi, ca istoriografie n-am catadicsit să le studiem istoria mai atent și nici să ii punem (măcar simbolic) între strămoșii nostrii, de ce am avea pretenții la urmele lăsate de ei pe teritoriul devenit azi al României?

Și mai absurdă e pretenția unora asupra tezaurului de la Sânicolaul Mare, din jud Timiș. Descoperit în 1799, sub adiministrație austriacă, el a fost atribuit pe rând ba ungurilor arpadieni, ba avarilor, ba bulgarilor. Cu siguranță nu stră-românilor sau slavilor care la epoca aia nu aveau nici cuțitașe de fier, darămite vase de aur persane. Și, conform ultimelor concluzii, acel set minunat de vase, de proveniență iranian-sasanidă au fost atribuite unui nobil bulgar din timpul primului Țarat Bulgar. Țarat care a stăpânit (”vremelnic”, nu?) și parte din Transilvania și Banat (pe lângă Muntenia și Oltenia). 

Inscripție cu litere runice (specifice popoarelor turanice și implicit ale vechilor bulgari, de origine turcică) pe unul din vasele de aur din tezaurul de la Sânnicolaul Mare. 

Trebuie amintit că autoritățile austriece s-au mobilizat rapid în a salva toate aceste comori și a le pune la adăpost în muzee. 
Vreți să vă reamintesc epopeea singurului tezaur barbar major găsit la noi în secolul al 19-lea? 
Tezaurul de la Pietroasa a fost făcut zob de descoperitori și de negustorii de metal prețios înainte de a fi salvat. Cu acele ocazii a pierdut majoritatea pietrelor și alamandinelor (pietrele roșii semiprețioase cu care obiectele de aur era încrustate). Salvat e un fel de a spune... A fost restaurat și completat cu greu în Germania. Câte altfel de tezaure au fost probabil descoperite de țărani în Muntenia sau Moldova și de care s-a ales praful? Și acum se ridică unii că să ne dea austriecii înapoi (înapoi?) tezaurele furate de Ei de la Noi (furate? ). 

Pereche de fibule din al doilea tezaur de la Șimleul Silvaniei. La fel pentru următoarelor șase fotografii. Azi la Muzeul Național din Budapesta. 

Muzeul național din Budapesta. Eticheta pentru tezaurul de mai sus. 

Medalion cu împărat roman din primul tezaur de la Șimleul Silvaniei. Azi la Kunsthistorische Museum din Viena

Marele colier cu pandantive în formă de unelte din primul tezaur de la Sânicolaul Mare.

Piatra de onix din marele colier cu miniaturi de unelte din primul tezaur de la Șimleul Silvaniei. Azi la Kunsthistorische Museum din Viena

Sfânta Vineri de la Târnovo

Palatul țarilor bulgari din cetatea Țareveț din Târnovo, capitala țaratului bulgaro-vlah. În centru se află biserica (azi ruinată, cea galbenă) în care s-au păstrat o perioadă îndelungată osemintele cuvioasei Paraskeva. Reconstituire de Vladimir Dimitrov (1967-2013).

Cândva, în veacul al 12-lea, în preajma Marii Schisme care a rupt biserica creștină în două (1054) pe malul Mării Marmara, în satul de pescari Epivates, nu departe de Constantinopol, cu ocazia înmormântării unui marinar bătrân (cam păcătos - se spune), oamenii au dezgropat oasele unei femei, dar le-au lăsat acolo. În efervescența profund religioasă a epocii, cumva, s-a dus vestea că au fost găsite oasele unei Sfinte. Probabil că la răspândirea veștii au contribuit și preoții locali care au intuit potențialul. Într-o epocă a Cruciadelor și a negustoriei cu moaște, orice biserică își dorea să devină loc de pelerinaj datorită unor relicve sfinte. Câștigurile erau enorme pentru toată lumea, atât pentru biserică, cât și pentru comunitate. Iar dacă nu aveai niște relicve autentice, provenite de la un om sfânt cunoscut, le inventai. Pur și simplu. Orice os putea deveni ”sfinte moaște” dacă erau însoțite de o poveste frumoasă și eventual de un ”miracol”.

Povestea Cuvioasei Paraskeva are toate aceste ingrediente. Se spune în povestea vieții ei, scrisă secole mai târziu că o femeie tânără (o ”împărătească”) s-ar fi arătat într-un vis miraculos unui localnic ( după altă variantă s-a arătat în visul a două femei) și a cerut să îi fie deshumate oasele de lângă ale bătrânului marinar, un păcătos, și să fie duse în Biserică.

Nimeni nu știa ale cui erau acele oase și cui aparținuseră. Numele i-a fost adăugat mai târziu.

PARASKEVA înseamna ”VINERI” în limba greacă (Παρασκευή). Vineri este o zi sfântă atât în iudaism cât și în creștinism: este ziua de pregătire de dinaintea Sabatului (Paraskevi=pregătire), ziua Răstignirii, cea mai respectată zi de Post săptămânală! Aceasta este Sfânta Vineri de care mai citim în basme. Sfânta Paraschiva sau Sf. Vineri este același lucru.

Inițial, scheletul unei necunoscute fără nume, găsit întâmplător, osemintele Sfintei au fost duse în biserica Sf. Apostoli din Kalikrateia (azi Mimarsinan, cartier al orașului Kücükçekmece din imediata apropiere a Istanbulului), un orășel din apropierea satului Epivates, unde au stat aproximativ 175 de ani.

În acești ani faima sfintei a crescut iar în 1231 mai marii Bisericii de la Constantinopol, au hotărât ca moaștele Sfintei să fie transferate în marele oraș, în Catedrala Patriarhală. Deveniseră mult prea importante pentru o bisericuță provincială!

Din considerente politice și diplomatice, moaștele Cuvioasei au ajuns apoi în capitala Țaratului Bulgar, la Târnovo (azi Veliko Târnovo).

În timpul ocupației latine a Bizanțului, după bătălia de la Klokotnița (martie 1230), țarul Bulgariei Ivan Asan al II-lea i-a învins pe ”franci” (adică armatele Imperiului latin al Constantinopolului) devenind cel mai puternic lider militar din Balcani.

Pentru prestigiul noului Țarat avea nevoie de un sfânt patron al Capitalei (aflată în plină reconstrucție) și al țării, iar conducerea latină de la Constantinopol le era datoare. În 1234 țarul bulgar a cerut moaștele Cuvioasei pe care vroia să le ducă în Târnovo, noua capitală a țaratului (pe care o dorea un mic Constantinopol). Pentru consolidarea relațiilor, împăratul a fost de acord să ofere bulgarilor în dar bulgarilor moaștele Sfintei Vineri.

Țarul Ivan Asan al II-lea și țarina, în diorama figurilor de ceară de la Tânovo

Țarul Bulgariei a luat treaba foarte în serios. În primul rând a organizat moaștelor o primire plină de solemenitate la Târnovo, una demnă de un împărat. Înalte fețe bisericești din Bulgaria în frunte cu patriarhul Vasile al Târnovului și Marcu al Preslavului, familia țarului, aristocrație, popor au participat la festivitățile aducerii moaștelor Sfintei Vineri de la Constantinopol. Pentru ca ele să fie depuse în chiar centrul Puterii politice a Țaratului: în biserica – special construită - din curtea palatului țarilor din Târnovo de pe colina Țareveț (vezi ilustrația). 

Reconstituire a cartierelor fortificate ce formau orașul Târnovo. În cetatea Țareveț se afla palatul țarilor, iar în incinta acestui palat, biserica Sv. Petka. Orașul medieval Veliko Târnovo se întindea pe 2 platouri carstice separate de meandrele rîului Yantra; unul e Țareveț vizitabil și restaurat, altul e Trapezița, sit arheologic, nevizitabil. (vezi ilustrația de la începutul articolului)

Pentru că bulgarii zic zilei de vineri ”petka”, de la ( pet=cinci, a cincea zi), Cuvioasa Paraschiva a ajuns să fie cunoscută în lumea slavă ca Sveta Petka (Света Петка ). 

Datorită lipsei unei descrieri canonice a vieții ei, încă din vremea Țarului Ivan Asan al II-lea, Cuvioasei Parachiva/Petka i-a fost scrisă o variantă oficială a poveștii vieții ei, o ”hagiografie”.

De asta s-a ocupat Patriarhul Eftimie de Târnovo (1325-1403) care a scris viața Sfintei Petka și a ales serbarea ei la 14 octombrie. ”Viața și peregrinările Sfintei Petka și felul cum a fost adusă în minunatul oraș Târnovo” imaginate de Patriarhul Eftimie a fost o lucrare scrisă cu mult talent și a cunoscut o mare răspândire în Balcani, cu mult dincolo de granițele Bulgariei. Abia acum s-a răspânit o variantă oficială și detailată a faptelor Sfintei. 

Ca sfântă patroană a Bulgariei, asociată cu puterea politică de la Târnovo, Paraskivei i-a crescut enorm prestigiul și faima. Este numită Sf. Paraskeva/ Petka a Bulgariei sau de la Târnovo (Sv. Petka Târnovska)

Moaștele au stat la Târnovo timp de 160 de ani. În 1394, capitala Târnovo, laolaltă cu întreaga țară a căzut sub ocupația otomană. Sfintele moaște ale orașului – Sfinții Petka (Paraschiva), Filoteea și Teofan au fost transferate la Vidin, apoi trimise peste Dunăre lui Mircea cel Bătrân al Țării Românești, unde timp de câteva luni au fost adăpostite, la sugestia lui Sf. Nicodim de la Tismana, undeva în Țara Românească (probabil chiar la Tismana, unde existau condițiile necesare adăpostirii acestora). 

Apoi moaștele s-au întors iar la Vidin, devenit temporar, sub țarul Strațimir, capitala ultimului bastion bulgar neocupat de turci: Țaratul de Vidin. Trei ani mai târziu, când țaratul de Vidin a căzut sub otomani (1396), moaștele au fost din nou salvate și duse la Belgrad. De data aceasta moaștele căzuseră în mâna turcilor, dar s-a implicat țarina Serbiei, doamna Milița, care a negociat cu sultanul Baiazid, cuceritorul Vidinului.

Doamna Milița era văduva faimosului cneaz Lazăr, ucis în bătălia de la Kosovopolie (1389), laolaltă cu dușmanul său, sultanul Murad. După acea bătălie, Milița a devenit țarină și a condus Serbia până când la moartea sa din 1405. Din motive diplomatice a fost nevoită să își mărite fata, pe Mileva Despina cu sultanul Baiazid. Astfel, Milița a devenit soacra lui Baiazid. Cu ocazia negocierilor avute cu Baiazid pentru a-și susține fiul, pe cneazul Ștefan Lazarevic la tronul Serbiei, Milița a cerut moaștele Cuvioasei din Vidinul ocupat de otomani, spre a fi duse la Belgrad. Se spune  că Baiazid ar fi râs că nu înțelegea de ce au atâta valoare pentru ei niște oase. 

O dată recuperate, moaștele au fost depozitate într-o mică capelă (Biserica Sf Petka în imediata apropiere de Biserica Ružica) din cetatea Kalemegdan, unde au rămas timp de alți 125 de ani. Până în 1521, când turcii conduși de Soliman Magnificul au ocupat și cetatea Belgradului. 

Macheta vechii cetăți a Belgradului, cu localizarea bisericii Sf. Petka

Capturate din nou de turci, moaștele Sfintei au fost răscumpărate de patriarhia Bizanțului pentru 12.000 de ducați de aur și aduse înapoi în Constantinopol, în catedrala patriarhală din cartierul Fanar. 

Și astfel, sfintele oseminte au fost readuse după 238 ani înapoi pe malul Bosforului. În Istanbul au fost mai multe biserici care au adăpostit moaștele înainte de a fi transformate în moschei: Theotokos Pammakaristos devenită Fethye Djami, apoi în biserica Blancherne, Sf. Dumitru si apoi în biserica Sf. Gheorghe din Fanar, actuala catedrală patriarhală.

În 1641 domnul Vasile Lupu al Moldovei a donat o importantă sumă patriarhiei Constantinopolului, care acoperea tributul anual impus de otomani patriarhilor din Constantinopol și Ierusalim. Practic Vasile Lupu a plătit datoria Patriarhiei către fiscul otoman. Ca recunoștință, Patriarhul Partenie i-a oferit lui Vasile Lupu moaștele Sf. Paraschiva a Balcanilor spre a fi depuse în noua biserică Trei Ierarhi ridicată la Iași. 

De atunci oasele sfintei se păstrează în capitala Moldovei, Iași. Iar Cuvioasa a devenit, după ce fusese pe rând ocrotitoarea Bulgariei, a Vidinului, a Belgradului și a Constantinopolului, ”ocrotitoarea Moldovei”. Cultul Sfintei Vineri a fost uriaș în Balcani, în Bulgaria, Serbia, Grecia și țările românești, nenumărate biserici din acest spațiu având având acest hram și intrând în folclor, mai mult ca orice altă sfântă.  

Asta este pe scurt povestea adevărată a osemintelor din satul Epivates. Nu am insistat pe povestea Cuvioasei imaginată de preoți, deoarece o pueteți găsi ușor pe orice site ortodox. 

Locurile unde au stat de-a lungul istoriei moaștele Cuv. Paraskeva. 

Bibliografie

Alexandru Madgearu - Asăneștii. Istoria politico-militara a statului dinastiei Asan (1185-1280)- Ed. Cetatea de Scaun

Radoslava Stankova - Viața și faptele (Pre-Eftimie) ale Sv. Petka Târnovska în literatura bulgară și sârbă din secolele XIII-XV 

Ivan Biliarsky - The Cult of St Petka and Constantinopolitan Marial Cult

Jürgen Fuchsbauer - The Thracian and the Constantinopolitan Life of Paraskeva of Epibatai

pr. Gabriel Dinu HEREA - Școala de artă moldovenească. Interacțiuni cu spațiul cultural polono-rutean, în secolele XV-XVI.

Sfânta Paraskeva Epivatska / Petka Tânovska în Enciclopedia Slavica Sanctorum

Elene Tomova - Lucrările hagiografice despre Sf. Petka Tarnovska din Rusia în secolele XV-XVII

Elka Bakalova, Tzvétiléna Krasteva - La vénération des reliques dans le Sud-Est européen

Elisabeta Negrău - Cultul suveranului sud-est european şi cazul Ţării Româneşti: o perspectivă

Amintiri din vremea lui Decebal

Explicații, vezi mai jos. Montaj foto de Adrian Pădure

Vorbind mai zilele trecute cu un prieten, am râcâit și discutat un pic despre una din multiplele fațete ale dacomaniei/dacopatiei. 

Este vorba despre legendele despre daci, toponimii legate de daci/geți, cultură moștenită direct de la daci și geți. 

Am studiat un pic subiectul. Dacii au reapărut abia în ultimii 300 de ani în conștiința românilor. Mai întâi prin intermediul elitelor ce au avut acces la cărțile de istorie occidentale* și abia în a doua jumătate a secolului al 19-lea au fost descoperiți de marele public și adoptați ca strămoși și părinți ai neamului românesc alături de romani.
In folclorul si mitologia populară românească dacii dispăruseră de mult. Abia reprezentanții Școlii Ardelene si scrierile unor cărturari patrioți de după 1850 au făcut loc dacilor în conștiința publică. Până atunci, NICI O AMINITIRE, POVESTE, LEGENDĂ SAU DENUMIRE TOPOGRAFICĂ legată de daci nu a supraviețuit în spațiul românesc. 

Este drept că unii boieri mai citiți (precum stolnicul C-tin Cantacuzino), auziseră încă din veacurile 17-18 de războaiele lui Traian din ”Dachia” și de locuitorii ei cei ”varvari, groși și viteji”. La fel, diverși călători străini din secolele 18 și 19 în drum prin Transilvania și Valahia observaseră latinitatea limbii române și bănuiau că românii sunt urmașii coloniștilor lui Traian.
* - Începând cu jumătatea sec. 16 fuseseră publicare Istoriile romane ale lui Cassius Dio

Asemănarea țăranilor actuali (cei din preajma anului 1900) cu dacii este una conjuncturală. În aceleași condiții de trai, spațiu geografic, climă, alimentație, oamenii se îmbracă  își construiesc case și au aceleși mod de viață. În această fotografie, din 1912, fotograful Romulus Vuia i-a pus pe țărani să își pună mantăile cu glugă în așa fel încât să copieze drapajele mantiilor și atitudinile unor daci de pe Columna lui Traian (vezi imaginea de la începutul articolului). Dar mantăile de lână sunt puse nefiresc față de cum erau purtate de țăranii hunedoreni. Fiindcă dacii de pe Columnă aveau mantii prinse cu fibule pe umăr și nu mantăi cu glugă. Practic, Romulus Vuia a creeat o fotografie ”fake”, ce vroia să dovedească identitatea (și continuitatea) dintre daci și țăranii actuali din jud Hunedoara. Într-adevăr, țăranii arată foarte arhaic, iar mantia cu glugă este aproape identică cu paenulla folosită de soldații romani și atestată în mai multe cazuri la ciobanii români din trecut. Însă chiar dacă acceptăm că e vorba de o moștenire antică e vorba de una ..romană și nu dacică. 

Cine se folosește de imaginea asta ca dovată de continuitate daci-români, nu poate decât să dea dovadă de naivitate. Valoarea acestei poze ca document istoric, este tot atât de „mare” ca o scenă din filmul Dacii de Sergiu Nicolaescu

Dar la nivelul poporului, românii habar nu mai aveau de daci. Și nu mai aveau habar de vreo 1500 de ani. Dacii au dispărut cu desăvârșire din amintirea autohtonilor. Nici nu știm cum își ziceau dacii ei înșiși, ci doar cum îi numeau romanii. Ei se numeau - probabil - fiecare după tribul lor, ideea de unitate națională, cu un nume etnic unic, fiind un concept modern, naționlist și fals în realitate. Numele de daci, Dacia îl cunoaștem exclusiv din scrierile romane, care aveau nevoie de etnonim unic (precum cel de sciți, sarmați, celți etc). 

Pe de altă parte, ceea ce este oarecum frustrant pentru ”patrioții” români preocupați exclusiv de dacism, plini de dispreț la adresa ”imperialiștilor” romani, este faptul că amintirea împăratului Traian a supraviețuit vremii. Se numesc troiene fortificațiile liniare antice din valuri de pământ (chiar dacă au sau nu legatura cu romanii) și prin extensie și grămezile de zăpadă viscolite (troiene de zăpadă). ”Bădița” Traian e pomenit cu duioșie în urările de anul nou (S-a sculat mai an, bădița Traian). De Decebal nu mai știa nimeni.

Chestia asta cu ”legendele dacilor” e una din fețele dacomaniei, care încearcă să ne facă să credem că în constiinta profundă a românilor a ramas amintirea dacilor, a lui Decebal sau a comorilor lui. Nimic mai fals! Nu a mai rămas nici o amintire și nici un element cultural dacic din epoca aia. Nici zig-zagurile pe cămeși sau ulcele de lut ars, nici obiceiuri pre-creștine ”de pe vremea dacilor”. 

Ceea ce suntem acum, suntem produsul cultural al ultimlor 4-500 de ani...Zigzagurile de pe ii, ciopliturile din lemn de la casele vechi, doinele, superstițiile și alte păgânisme, basmele, muzica populară, călușarii*, tot, tot au rădăcini doar în moștenirea medievală.

Nici o amintire populară nu coboară mai adânc către începutul evului mediu sau mai demult către epoca migrațiilor. De antichitate nu mai vorbesc. Cînd tu nu mai știi ce făcea tatăl străbunicului, de ce ți-ai aminti ce făceau strămoșii tăi de la anii 1600 sau 1400... 

* - Ca exemplu de cât de complicate pot fi unele lucruri și cum sunt ele simplificate în cheie ”naționalistă”: Călușarii! Toată lumea e convinsă că este un dans arhaic, moștenit - se poate altfel? - de la daci. Dar de ce de la daci? Numai dacii au trăit în vechime pe aceste pământuri? De ce nu ar fi o moștenire de la...cumani sau pecenegi? Aceștia au trăit pe la noi (cumanii în Moldova și Muntenia, pecenegii mai mult în Transilvania) mai bine de 250 de ani, au avut un cult al calului (erau călăreți de stepă) iar Călușul ar putea fi unul de tradiție războinică, precum dansurile căzăcești, georgiene sau cele din Asia Centrală. De ce trebuie ca orice așa zisă moștenire culturală străveche, ”ancestrală” să vină de la daci? Poate avem moșteniri ancestrale de la...avari! Sau de la vechii bulgari care pe 800-900 au stăpânit jumate din țară.

Amintirea dacilor la nivelul poporului a dispărut după cateva generatii de la dispariția numelui de Dacia. Eu zic că dupa 300, maxim 500 de ani, nimeni de pe aici nu mai știa ceva despre daci sau cine fuseseră ei.
Fara o cultura scrisă, locuitorii  nu aveau nici o posibilitate sa isi mai aminteasca ce se petrecuse înaintea străbunicilor. 
Iar momente dramatice, cruzimi, devastări, masacre au tot avut loc de-a lungul a peste 1000 de ani . De ce și-ar aminti localnicii, patriotic, peste secole, doar războaiele lui Decebal? 

De romani și Traian oamenii nu au putut să uite. Ruinele romane, dovezi palpabile, se știa că-s de pe vremea lui Traian. Cu romanii, dunărenii au tot avut contact. Bizantinii erau numiți tot romani. Ținutul Bulgariei de sud era numit „Romania” (Țara Romanilor, tradusă de otomani peste veacuri prin Rumelia). Țarigradul/Constantinopolul, orașul-regină, sediul împăratului creștin și al patriarhului era un oraș roman. 

De fapt, chestia asta nu o simplă dacomanie inocentă, o licență artistică, un subiect de povești pentru copii gen legenda, secretul, comoara, moștenirea dacilor/geților/ a lui Decebal/Dromihete/Dochia*/etc. Este un ”puiuț” al mitului național al CONTINUITĂȚII, care alături de cel de UNITATE sunt parte din fundamentele naționalismului românesc. Continuitatea ne spune că românii și doar românii sunt unicii descendenți ai autohtonilor din Carpați, din paleolitic și până azi, trecând neapărat prin daci. Și desigur, unicii îndreptățiți să existe și să stăpânească pe aceste pământuri (deci ceva ff serios, cu trimitere către geo-politică)... 

* - Dochia vine de la Sf. Evdochia, nu este o ”urmă” dacică)

Apoi toponimiile...Toponimiile geografice (ape, munți, dealuri, stânci, vârfuri) de la noi sunt în majoritatea cazurilor de origine slavă. Restul se împart între românești (gen Florești, Titu, Călărași, Pașcani, Focșani, Câmpulung), turcice (Teleorman, Caraiman, Bucegi), maghiare (Feldioara, Oradea, Suceava, Sighișoara, Saschiz), germană (Năsăud), turcă (Brăila, Megidia) și rarisim din latină (cele cîteva râuri : Olt, Mureș,Timiș etc si Constanța de la Constantiana/Kustenge; numele de Argeș vine din turcicul ”argis” = înălțime, colină  și nu de la un getic Argessos . Alba Iulia este o formă neo-latină, din Renaștere, traducere latină a numelui Gyula (Julia) și Feher=Alb (în evul mediu românii au numit-o Bălgrad iar ungurii Gyulafehervar). Morisena/Cenad este o formă latinizată medievală, nu antică. Comuna Berzovia din Banat, în care se află urmele unui castru roman (Berzovis) este o rebotezare din epoca comunistă (numele vechi, era Jidovin, nume des întâlnit în localitățile cu ruine)... Dar nimic, nimic dacic. 

Vei găsi în România nume gen ”troian” dar nu ”Movila Dacilor”, stânca lui Oroles, muntele Decibalus sau orice altceva de gen...Cele mai arhaice denumiri topografice de la noi provin din slavă.

Fiți foooarte prudenți când auziți despre ”legendele dacilor” din satele din împrejurimile cetăților dacice din Mții Orăștiei: Grădiștea de Munte, Luncani, Târsa ș.a. Gen ”bătrânii care auziseră de la moșii lor despre comoara lui Decebal”... Poate ”legende” moderne, ale traficanților locali de obiecte arheologice, extrem de numeroși în zonă. 

Puțini stiu că acele sate au fost fondate târziu, în sec al 18-lea. Oamenii n-au locuit în acele zone sute și sute de ani...Deci n-au cum să fie descendenții dacilor lui Decebal. Și nici păstrătorii ”secretelor” dacilor. Poate ai romanilor...

Când austriecii scotoceau primii la începutul sec. al 19-lea după aur la Sarmizegetusa, nu era picior de țăran prin zonă care să aibă habar de daci. Nimeni nu stia ce-s acele ruine si ale cui au fost.