Despre nume de cetăți și orașe

Motto:
„–Ce apă e asta, stolnice?

 –E apa Moldovei, Maria Ta! 

– Bine, așa să-i rămână numele”

DIVERTIS

Câte lucruri poți învăța studiind numele cetăților!

În istoriografia mai veche, cercetătorii se străduiau să afle originea numelui Severin, dat cetății de pe malul Dunării (și mai apoi unui întreg ținut/marcă de graniță al...Ungariei – Banatul de Severin). Pe la finele veacului al 19-lea s-a răspândit varianta latinofilă că Severin vine de la numele împăratului Septimiu Sever. De aceea vei vedea ilustrate din anii 1900-1930 pe care scrie (pe ruina cetății Severinului) Turnul lui Sever. Ei bine, naționalismul istoriografiei noastre a evitat timpde decenii să spună că Severin vine de la severnâi=de nord, în slavoneasca vorbită de bulgarii medievali. Si azi, dacă dai translate pentru bulgară sau sârbă obții северната sau северни. Deoarece prima cetate din zonă, donjonul cilindric din colțul castrului roman Drobeta a fost construit de autoritatea bulgară a celui de-al doilea țarat (al Asăneștilor). Ei bine, această informație simplă, dovedită chiar și de săpăturile arheologice (monedă de la Asan al II-lea) nu o găsești spusă clar în nici o carte de istorie de dinainte de 90. Tot așa cum nu găsești nici informații despre marca de graniță a Ungariei devenită Banatul de Severin. 

 Cum nu găsești prea multe nici despre fapțul că termenul Mehedinți vine de la numele cetății ungurești Mehadia. Care nu vinde din falsa etimologie latină AdMediam ci de la o corupere a unui antroponim unguresc, Mihaly. Numele Mihal(d) ar fi după unii istorici un alt nume al regelui Stefan al V-lea al Ungariei (n1239-m1272). Evoluția cuvântului la slavi și români fiind Mihaldîia<Mihăldiia<Mehăudiia<Mehădiia. Nu este exclusă nici o origine combinată, de la Méhed (<”méh”= albină) cu sufixul antroponimic românesc _inți. Nu trebuie uitat că stema Mehedințiului are ca simbol - nu întâmplător - o albină. 

Ar trebui adăugat că Ținutul Mehedințiului  e de fapt rămășița teritorială a Banatului de Severin ca marcă de frontieră* a Ungariei. 

Sursa informațiilor: Ion Toma, 101 nume de locuri (Ed. Humanitas 2015) 

---------------

*Marcă de graniță - în evul mediu, teritoriu tampon, organizat militar, în afara hotarului țării.

Prima stemă a Mehedințiului a fost albina, care în maghiară este méh (stupărit=méhészet)

CETATEA ORAȚIEI

Cetatea Orației de la Podul Dîmboviței a fost o „soră” mai mică a castelului Bran. Căci, deși era pe teritoriul Țării Românești a fost construită de autoritatea regală maghiară. 

Să nu uităm că orașul Câmpulung (primul oraș al Țării Românești), aflat la câțiva km de Podul Dâmboviței,  a fost fondat de coloniști catolici sași. Încă îmi este neclară relația acestui oraș cu regalitatea maghiară și dacă la început, acest oraș a fost controlat de regatul maghiar. 

 Ei bine, această cetate are multe asemănări arhitecturale cu forma inițială a castelului Bran dar și asemănări de nume. Primul nume al castelului Bran a fost Dietrichstein (Stânca lui Dietrich) după numele stâncii pe care a fost ridicat castelul. (Numele BRAN vine din slavonește și însemna Poartă). 

Numele vechi sub care apare numele cetății Orația este Königstein, adică Stânca (Piatra) Regelui. La fel e și în ungureste - Királykő...(király > crai, rege, iar kő > piatră). În românește este vorba de Piatra Craiului. 

Exact!, numele munților e același cu al cetății. Nu îmi e limpede dacă munții se numesc după cetate sau cetatea a primit numele de la masivul muntos. Înclin spre prima variantă, căci o stâncă pe care a fost ridicată o importantă cetate regală a fost mai curând a Craiului, decât un lanț muntos.

În schimb numele de Orația ar putea veni de la Cheile Dâmbivicioarei, aflate în apropiere, fiind un cuvânt care în forma inițială însemna defrișare iar prin extensie și defileu (există în munții noștri mai multe chei și văi înguste numite orații/orății). 

Ar mai trebui adăugată și o altă toponimie din apropiere, cu origine turcikă de data asta (cumană sau pecenegă): Rucăr (germ. Rukkor), care s-ar traduce și el prin „stâncă” sau „piatră”. Vedeți și acest articol

SUCEAVA

Am fost foarte surprins inițial să aflu că și numele Suceavei are origini maghiare. Suceava - Szocsvára (< szocs-cojocar, vár-oraș, cetate). Iată ce zice și Simeon Dacălu (copist al cronicii lui Grigore Ureche):
”așijderea și Suceava scrie că o au descălecat niște cojocari unguréști, ce să chiamă pre limba lor suci, iar Suceava pre limba ungurească să chiamă Cojocărie”.
Asta nu înseamnă neapărat că așezarea a fost fondată de niște cojocari. Însă numele spune ceva despre începuturile orașului și despre meșteșugarii sași și unguri invitați de primii domni ai Moldovei să se stabileasă în unele localități spre a le sprijini dezvoltarea, nu întâmplător - exact cele ce vor deveni orașe.

SIRET

La fel și numele orașului și râului - Siret vine tot de la un cuvânt unguresc Szeret = dragul, iubitul. 

De ce atâtea nume ungurești în atât de româneasca Moldovă? Deoarece, nucleul Țării Moldovei a fost inițial o marcă de graniță ungurească împotriva tătarilor. Binecunoscutul voievod maramureșean, Dragoș-ucigașul de zimbrii, faimosul personaj de legendă, marele descălecător al Moldovei, cel însoțit de o ceată de voinici cu frunți late, a fost omul regelui Ungariei și primul organizator al mărcii ungurești de graniță de pe teritoriul Bucovinei cu capitala la Baia. 

Ruinele bisericii catolice din Baia

BAIA

Baia? De la slavonescul baia, preluat și de unguri bánya = mină. Sașii care au colonizat Baia au tradus numele orașului Moldvár, unde moldau în germana veche=tot mină (dar și ”albie”), iar vár, cum am mai spus, cetate. E drept că în zonă nu a fost descoperită nici o mină, dar e posibil să fi existat minereuri de fier. De aici și până la numirea râului și apoi a țării (inițial doar în spațiul fostei mărci de graniță traversată prin mijloc de râul Moldova) nu a mai fost decât un pas. 

Nu uitați că la noi în țară este cunoscută Moldova Nouă din Banat, pe malul Dunării, a cărei etimologie veche vine tot de la cuvântul medieval german „moldau”. 

Săraca cățelușă Molda, ucisă de zimbru - vorba legendei, pe care au învățat-o toți copiii la școală! 

N-are o legătură cu realitatea. 

Arme elenistice în pictura romană din jurul Vezuviului

Marte și Venus. Zeul războiului poartă un coif corintic bogat împodobit cu panaș din păr de cal și pene.


Preocupat de echipamentul militar antic grecesc clasic și elenistic, am descoperit încă de la prima vizită că ele apar și în frescele romane de la Pompei, Herculanum sau Oplontis.
E binecunoscut că romanii aveau un mare respect pentru cultura elenistică și nu e de mirare că arta romană a fost puternic influențată de aceasta. O dovadă e faimosul mozaic al lui Alexandru descoperit în Casa Faunului de la Pompei, despre care se crede că e o replică în mozaic a unei importante picturi elenistice. Unii atribuie originalul acestei lucrări, pictorului grec Apelles. Mozaicul este o sursă de mare valoare și (printre altele) pentru corecta vizualizare a echipamentului militar, macedonean și persan, specific sec IV ÎCh ( dar care în sec I AD - când a fost făcut mozaicul- era demult Istorie).
În Pompeii, în multe în picturi murale - mai ales cele inspirate din mitologie – apar arme și echipament militar care la epoca romană imperială nu mai făceau demult parte din panoplia războinicilor contemporani. Însă este adevărat că în multe temple sau case aristocrate se mai păstrau relicve/trofee de demult, dedicate zeilor sau moștenite de la strămoși, martori străvechi ale unor bătălii faimoase. Unele vechi si de câte 300 de ani.
De aceea nu e de mirare că în picturile romane apar scuturi de bronz rotunde (aspis sau hoplon), unele cu însemne macedonene (dovadă că amintirea cuceririi Macedoniei de către romani era încă prezentă), coifuri corintice, spade tip xiphos, armuri de bronz „vintage”. Sau chiar tolbe cilindrice pentru săgeți, cu capace conice de bronz.



În prim plan, personajul trage din teacă o spadă greacă tip xiphos, un model extrem de vechi, apărut încă din veacul al 6-lea îCh, dar păstrat în uz și de romani în epoca repoblicană timpurie. În planul 2 se vede interiorul unui scut tip hoplon/aspis



Marte și Venus. În spate, un scut de bronz, elenistic.






Zeul Vulcan lucrează armanentul lui Achile. Scutul de bronz este atât de lustruit încât se reflectă în el chipul zeiței Thetis, mama eroului. În stânga jos, un meșter gravează coiful. În centru o pereche de cnemide decorate cu capete de gorgone pe genunchi și o lorica musculata de bronz.

Că în scuturile de bronz bine șlefuite te puteai oglindii, o dovedește și detaliul din Mozaicul lui Alexandru, în care un războinic persan rănit se reflectă într-un scut rotund. Se pare că faza asta cu reflexia pe o suprafață curbă era o dovadă de măiestrie a pictorilor, la fel cum în pictura renascentistă din Țările de Jos era reflexia în oglinzile semisferice.



Vila imperială de la Oplontis. Arc și tolbă de săgeți de tradiție elenistică, bogat decorată, cu capac de bronz.


Scut rotund bogat decorat și pictat cu un portet cu coif corintic (Marte?). Un scut decorat cu portret apare și într-o frescă descoperită într-un mormant macedonean elenistic. În lateral un războinic persan achemenid în luptă cu un grifon.





Vila imperială de la Oplontis. Scuturi macedonene expuse ca trofee între coloanele unui templu.






De la villa lui Fannius Synistor din Boscoreale provine o frescă cu o reprezentare aproape clișeistică a unui războinic macedonean, cu boneta tipic macedoneană numită kausia și un scot decoarat cu însemnele Macedoniei.

Când am descoperit cetățile sașilor

Biserica-cetate de la Ighișul nou/Eibesdorf, jud. Sibiu. Fotografie făcută pe diapozitiv lat (6/6) în 1992

În 1991 am călătorit prima oară în satele săsești. Descoperisem bisericile medievale fortificate într-un album (mapă) al Iulianei Fabritius Dancu, pictoriță și istoric al culturii medievale săsești. Unul din foarte rarele tipărituri din anii 80 care vorbeau de acest patrimoniu.


În epoca comunistă și mai ales în cea ceaușistă, cultura și patrimoniul „naționalităților conlocuitoare” a devenit un subiect tabu, despre care nu se discuta în spațiul public.

De voie de nevoie, datorită turismului, erau promovate (adică apăreau în afișele ONTului, existau cărți poștale, apăreau articole în reviste gen ”România Pitorească” sau chiar în cărțile de istorie), monumente precum cetatea Râșnovului, castelul Bran, Biserica Neagră, fortificațiile Sighișoarei, Turnul Sfatului din Sibiu. Dar niciodată nu erau puse în conexiune cu sașii. Râșnovul era o cetate „țărănească” ridicată de „râșnoveni”, Branul era ridicat de „brașoveni”, Sibiul de „sibieni”..

Cele 130 de biserici fortificate ale sașilor, plus alte câteva cetăți precum Saschiz, Rupea sau Slimnic (din care azi șase sunt în patrimoniul UNESCO) erau practic necunoscute marelui public din România. Nu erau în nici un circuit turistic, nu exista nici măcar o vedere cu ele. Nimeni nu le vizita fiindcă nu știau că există.

Bunica mea paternă locuia la Mediaș, dar o vizitasem relativ rar în anii 80. Începând cu 1991, am început să o vizitez regulat și să umblu prin satele din împrejurimi. Rămasă văduvă de puțini ani, bunică-mea se bucura enorm să stau la ea. Mă trezeam dimineața la 6 să iau RATA muncitorească din autogară si să merg la Ațel, Buzd, Bratei, Biertan, Dupuș, Ighișul Nou, Valchid, Copșa Mare etc. Am fost copleșit. Practic am avut sentimentul de călătorie în timp. Atmosfera satelor săsești părea neschimbată din veacul 18, iar bisericile te duceau în urmă până în sec 15-16.

Am călătorit apoi de-a lungul anilor 90 și de câte 5 ori pe an, în toate anotimpurile. Visam sa fac un album cu aceste cetăți de basm. Sașii încă nu emigraseră toți și majoritatea mă primeau în gazdă pentru o noapte. Am făcut de-a lungul a 7 ani câteva călătorii extraordinare (cu autobuzul, trenul autostopul, pe jos, iar o dată cu bicicleta, în 1995, cu amicul Filip Georgescu). Cele mai frumoase drumeții au fost cele din Podișul Hârtibaciului unde mergeam din sat în sat, pe jos, peste dealuri, păduri și livezi, Copiii , câți mai rămăseseră, români sau romi, veneau în fugă în jurul meu și-mi cereau rugător: Bitte, kaugummi... Nu-și imaginau că pot fi turist român, nu văzuseră în viața lor unul. Restul țăranilor se uitau suspicios când la întrebarea – cine vă plătește să mergeți, așa? - le spuneam că sunt ...pasionat de bisericile sașilor

Când, întors acasă, arătam pozele prietenilor, toți credeau că sunt făcute în Germania, Austria sau măcar Cehia sau Ungaria. Lumea alterna între uimire și furie că acest patrimoniu fabulos este atât de necunoscut. O dată cu anii 2000, în paralel cu plecarea ultimilor sași, românii au început să afle de ansamblul cetăților săsești. Intrarea câtorva din ele în UNESCO a trezit interesul multora. Apoi a început să vină prințul Charles care a contribuit esențial la promovarea satelor săsești.

Aceiași cetate și același unghi ca și cel din  fotografia mea de mai sus.
Din”Deutsche Burgen 1916, p. 111” Siebenbürgisch-sächsische Kirchenburg in Eibesdorf. 

Minunea apei de la Alba Iulia (Bălgrad)

În Palatul Patriarhal din București (în dealul Mitropoliei) se află un hol pe pereții căreia se află o frumoasă frescă a pictorului Costin Petrescu, realizată în anii 30.
Ansamblul de pictură se concentrează pe intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia și mai ales pe „Minunea Apei” un episod legendar și absolut fantezist, dar foarte interesant. Aproape sigur, alegerea subiectului se datorează inițiativei patriarhului Miron Cristea (patriarh 1925-1939), ardelean, ultranaționalist, șovin și antisemit notoriu.

Despre ce este vorba? Povestea se bazează pe o istorisire a lui Petru Movilă, arhiepiscop și apoi mitropolit al Kievului (mort 1647), fiu al domnitorului moldovean Simion Movilă.
Pe scurt, povestea zice că, Mihai vrând să zidească în cetatea Bălgradului (Alba Iulia) o catedrală pentru ortodocși s-ar fi lovit de opoziția catolicilor din oraș. Domnitorul român le-a zis că NOI (ortodocșii) avem tot dreptul să ridicăm o catedrală aici fiindcă suntem adevărații dreptcredincioși și o să dovedim asta. Și „papistașii” au zis că hai să ne înfruntăm în dispute bisericești și teologice. Iar Mihai a zis, nu, trebuie să apelăm direct la harul lui Dumnezeu să dovedim că El ține cu noi, nu cu voi. Si papistașii au răspuns, păi cum să dovedim altfel decât prin dispute pe marginea Sfintelor Scripturi că legea noastră e cea „corectă”?

” Haideti, zice (Mihai Viteazul), în mijlocul orașului și acolo să ni se aduca apă curată, iar arhiereul meu și preoții săi o vor sfinți în văzul tuturor. Tot așa vor face și ai voștri, deosebit, și, sfințind-o, o vom pune în biserica voastră cea mare, în vase deosebite, pe care le vom astupa și le vom pecetlui cu pecețile noastre, pecetluind și ușa bisericii pentru 40 de zile. Și a cui apă va rămâne nestricată, ca și cum de-abia ar fi fost scoasă din izvor, credința aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credința lui este rea.”
Și așa au făcut. Ba „latinii” vicleni au aruncat și niște sare în apa lor să rămână limpede. Dar, așa cum bănuiți, după împlinirea sorocului, preoții au verificat vasele cu apă. Întâi preotul ortodox, rugându-se cu lacrimi a despecetluit vasul în care era apă mai limpede și curată ca niciodată.

” Iar latinii, rugindu-se și făcând slujba după cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor și, cum l-au destupat, toata biserica s-a umplut de duhoare, ca s-au înspăimântat toți latinii și au strigat cu uimire: „Adevarată este credința grecească pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească, deci, biserica în oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa”. Si astfel, făcuţi de ocară, latinii si cu preoții lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxă.”

Asta e povestea figurată pe pereții holului din palatul patriarhal din București. Această poveste a fost promovată intens în anii 20 de ardeleanul Ioan Lupaș, un naționalist hard-core, academician, profesor de istorie bisericească la Sibiu și apoi de istorie a românilor la Cluj și ministru în cabinetul Goga.

În realitate acest episod este pură fantezie, n-a existat niciodată, nu a fost menționat de nimeni altcineva. El a fost imaginat la zeci de ani după moartea lui Mihai Viteazul, episcopul Kievului având doar 3 ani la momentul descris de el. În realitate, Mihai Viteazul s-a arătat plin de bunăvoință față de catolicii ardeleni, fiind „pornit” doar contra „ereticilor” calvini. Iată ce declara un nunțiul papal, Germanico Malaspina, în 1599, prezent la sosirea lui Mihai la Alba: ”Palatinul (Mihai) a arătat multă bunăvoință față de religia catolică și scârbă față de eretici (calvini).”


O altă sursă, Giovanni Mocenigo zice că valahul (Mihai) se duce cinsprezece zile (pe lună, la slujbă) la biserica latinilor și cincisprezece la cea a grecilor și a dăruit șaizeci de sate de „heretici”(calvini) catolicilor”. Deci Mihai se ducea la slujbă la catedrala catolică, în mod curent.
Nu mai zic că povestea lasă impresia că la Alba și în Ardeal în general, autoritățile non-ortodoxe (subliminal, adică ungurii cei răi) erau toți catolici. În realitate Reforma se instaurase de ani de zile iar Transilvania era un spațiu multiconfesional și o mare parte a nobilimii maghiare era reformată.
Mai sunt de adăugat câteva vorbe legate de alegerea acestui episod spre a fi zugrăvit în sediul Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. În primul rând este vorba de acea împletire toxică dintre Naționalism și Religie, ideologie ce a explodat după Primul Război Mondial și care a dus la nașterea a atâtor rele. Și de care BOR nu a scăpat deloc nici azi, ba dimpotrivă. Apoi, prin acest episod imaginar este scos în evidență și complexul istoric de inferiorioritate/superioritate al românilor față de Biserica catolică, percepută ca mai bogată, civilizată dar arogantă și prea puțin spirituală.

Războinici pe stranele din bisericile săsești

 

Tăblie de strană bisericească din 1534, provenind din biserica evanghelică din Răvășel (germ Rosch) și expusă azi la Muzeul Bisericii Evanghelice (săsești) din Sibiu.
O sursă iconografică valoroasă și rară în spațiul transilvan. Cei doi ostași par a fi mercenari germani, așa numiții ”landsknecht”, cu o costumație specifică. Epoca lor de maximă glorie, este chiar în acele decenii 1510-1540 când au obținut importante victorii pentru Sf Imperiu.
Felul în care folosesc două arme foarte caracteristice lor și acelei epoci (halebarda și spada de două mâini, așa numita Zweihänder) este - de asemenea - foarte interesant.
Artistul sas din micul sat săsesc pierdut între dealurile Hârtibaciului a văzut cu siguranță asemenea luptători în timpul războaielor pentru succesiunea la tronul Ungariei, dintre voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya și împăratul Ferdinand I de Habsburg. Războaie purtate destul de mult pe pământurile Transilvaniei. Și care vor duce într-un final la transformarea Ardealului în principat autonom și la ocuparea de către otomani a unei mari părți a Ungariei.
Evident, era vorba de mercenari în slujba lui Ferdinand. Aici, mai multe informații despre militarii Landsknecht: https://en.wikipedia.org/wiki/Landsknecht



Ceva asemănător se păstrează „in situ” în biserica evanghelică din Richiș (germ Reichesdorf).
Doar că aici sunt reprezentati, într-o împletitură de vrejuri gotice doi cavaleri ce se înfruntă într-un turnir pedestru. Amândoi au scuturi, lănci și coifuri de turnir „great helm” cu panaș. Unul are o armură de veac al 15-lea, însă cel din dreapta este gol pușcă.
Duelul ar putea fi ilustrarea vreunei pilde sau are vreo morală, dar nu o cunosc.

Tezaurul de la Concești/Botoșani

 

Un ofițer roman de grad înalt rămas fără cal, ținând un „labarum”, adică un stindard militar, un vexillum cu semnul cristic chi-ro. Ofițerul are un coif identic cu cel descoperit la Concești. Este o ilustrație pentru coperta unui număr al revistei Desperta Ferro ce a discutat armata romană din secolul al V-lea.

În 1812, în satul Concești din ținutul Botoșani, în perioada războiului ruso-turc din 1806-1812 a fost descoperit un uimitor tezaur antic. Țăranii boierului Ioniță Iamandi au găsit în malul rupt de ploi a pârâului Podriga un cavou de zidărie boltit semicilindric în care se afla un sicriu de lemn în stare avansată de putreziciune. Pe fruntea scheletului uman din sicriu se afla o diademă de aur cu granate, iar pe resturile veșmintelor se găseau cusute numeroase aplici de aur. Lângă sicriu se aflau vase de argint, un scăunel pliant din lemn îmbrăcat în argint și un coif roman placat de asemenea cu argint. În imediata apropiere se afla și un schelet de cal, despre care se spunea că avea harnașamentul împodobit cu aplici de aur.

Comoara (întreagă sau parțială)a fost oferită de boier (nu am înțeles în ce condiții) ofițerului rus care comanda unitatea ce staționa în zonă. După revenirea în Rusia, tezaur ul a fost oferit Muzeului Ermitaj, unde se află și azi. Din păcate mai sărac decât apărea în descriere.

După numeroase discuții, arheologii ruși de la Sankt Petersburg *care au publicat recent o monografie) au ”... dedus din inscripțiile de pe artefacte că acestea aparțineau unui conducător al unui trib germanic din regiunea de la nord de Marea Neagră, care a fost în serviciul roman și a luptat cu hunii și perșii în jurul anilor 360-380 d.Hr.”

Dintre toate obiectele ajunse la Ermitaj, coiful a atras cel mai mult atenția. Este un coif de cavalerie inspirat de căștile sasanide (persane). După secolul al III-lea armata romană a renunțat la coifurile de tradiție celtică și a adoptat modele orientale, formate din mai multe părți. Calota era formată din patru sferturi prinse între ele cu benzi metalice în cruce. Coiful mai avea protecție de gât și două obrăzare late. Modelul Concești este numit de tip ”Berkasovo” după locul de descoperire (în Serbia) a două coifuri de această formă, însă placate cu tablă de aur. 

Coifuri romane târzii de tip Berkasovo