sâmbătă, 21 octombrie 2017

Tezaurele barbare și patrioții români


Detaliu de decor cu scenă de mitologie persană de una din cănile de aur din tezaurul de la Sânicolaul Mare
Foarte interesant cum au apărut în anii trecuți și sunt destui și azi care iau atitudine și se indignează patriotic în legătură cu unele tezaure istorice descoperite pe teritoriul Transilvaniei și Banatului înainte de 1918? 

Este de necrezut că au apărut - într-o totală confuzie și neînțelegere -  articole de genul ”Comoara românească de la Viena” (cu referire la cea de la Sânicolaul Mare)? Sau aiureli de genul ”tezaurele dacico-gepidice de la Șimleul Silvaniei, aflate pe nedrept la Budapesta și Viena”. 

Genul ăsta de discurs a fost promovat de revista Formula As, dar nu numai. Tot felul de patrioți sunt indignați că - vezi Doamne - comorile descoperite pe ”sfântul pământ al țării, vremelnic aflat sub călcâiul străinilor de neam” (adică în timpul Imperiului habsburgic), au luat drumul muzeelor din altă parte (pentru cine este familiarizat cu formulările naționaliste românești).


Fibule din al doilea tezaur de la Șimleul Silvaniei, expuse pe manechine în Muzeul Național de Istorie din Budapesta
Ba chiar au existat exaltați ce sprijineau inițiativa cererii de ”retrocedare” a comorilor ”noastre” de la aceste muzee !

Din păcate, aceste atitudini de-un patriotism excesiv, prostesc și complet iresponsabil au fost și sunt încă extrem de răspândite. Și sunt explicabile printr-o neînțelegere profundă a Istoriei.

Este drept că au existat comori arheologice, (care au fost furate direct din muzee sau prin braconaj arheologic) de pe teritoriul unor state care există și azi. Și care state au pretenția să le recupereze; cu bani (mulți) sau fără (cum a fost cazul brațărilor dacice sau a tezaurului roman de argint ”Seuso” în cazul Ungariei). 
Sau a tezaurului getic de argint de la Craiova, cumpărat în 1917 de pe piața de antichități din Craiova, în timpul ocupației germane a României din timul Primului Război Mondial. Ajuns în colecțiile Muzeului de arheologie din Berlin, tezaurul de Craiova a fost înapoiat Românieidupă 1926, în urma tratatelor de după război. Dar acel tezaur fusese găsit pe teritoriul României! 
Alteori este vorba de obiecte de o importantă deosebită pentru istoria națională a unei țări. Țară care este dispusă să plătească prețul corect pentru a cumpăra acel obiect care în decursul istoriei a ajuns în colecții străine. Un exemplu care s-a finalizat cu succes ar fi Cehia care a cumpărat un codex, un manuscris important pentru istoria si cultura lor (imi scapă numele).

Dar asupra tezaurelor de aur gasite în Transilvania și Banat, românii și România nu au nici un drept, nici istoric, nici moral, darămite material. De ce? Fiindcă au fost descoperite pe un teritoriu care nu aparținea României și nici nu aparținuse niciodată vreunui stat românesc înainte de 1918. În primul rând. Nu ar trebui să avem nici măcar pretenții morale căci aceste obiecte de aur nu au nici o legătură cu istoria românilor și nici măcar cu ”mitul național” (acea construcție ideologică care prezintă istoria pură, perfectă și plină de unitate și continuitate a românilor). Din nou, de ce?

Fiindcă tezaurele de la Șimleul Silvaniei (descoperite în 1797 și 1889), practic seturi de vase și podoabe romane făcute pentru gustul barbarilor germanici au fost atribuite cu certitudine gepizilor. Care au avut în Transilvania un regat puternic și întins, atât înainte cât și sub stăpânire avară. Dacă noi, ca istoriografie n-am catadicsit să le studiem istoria mai atent și nici să ii punem (măcar simbolic) între strămoșii nostrii, de ce am avea pretenții la urmele lăsate de ei pe teritoriul devenit azi al României?

Și mai absurdă e pretenția unora asupra tezaurului de la Sânicolaul Mare, din jud Timiș. Descoperit în 1799, sub adiministrație austriacă, el a fost atribuit pe rând ba ungurilor arpadieni, ba avarilor, ba bulgarilor. Cu siguranță nu stră-românilor sau slavilor care la epoca aia nu aveau nici cuțitașe de fier, darămite vase de aur persane. Și, conform ultimelor concluzii, acel set minunat de vase, de proveniență iranian-sasanidă au fost atribuite unui nobil bulgar din timpul primului Țarat Bulgar. Țarat care a stăpânit (”vremelnic”, nu?) și parte din Transilvania și Banat (pe lângă Muntenia și Oltenia). 

Inscripție cu litere runice (specifice popoarelor turanice și implicit ale vechilor bulgari, de origine turcică) pe unul din vasele de aur din tezaurul de la Sânnicolaul Mare. 
Trebuie amintit că autoritățile austriece s-au mobilizat rapid în a salva toate aceste comori și a le pune la adăpost în muzee. 
Vreți să vă reamintesc epopeea singurului tezaur barbar major găsit la noi în secolul al 19-lea? 
Tezaurul de la Pietroasa a fost făcut zob de descoperitori și de negustorii de metal prețios înainte de a fi salvat. Cu acele ocazii a pierdut majoritatea pietrelor și alamandinelor (pietrele roșii semiprețioase cu care obiectele de aur era încrustate). Salvat e un fel de a spune... A fost restaurat și completat cu greu în Germania. Câte altfel de tezaure au fost probabil descoperite de țărani în Muntenia sau Moldova și de care s-a ales praful? Și acum se ridică unii că să ne dea austriecii înapoi (înapoi?) tezaurele furate de Ei de la Noi (furate? ). 

Pereche de fibule din al doilea tezaur de la Șimleul Silvaniei. La fel pentru următoarelor șase fotografii. Azi la Muzeul Național din Budapesta. 













Muzeul național din Budapesta. Eticheta pentru tezaurul de mai sus. 




Medalion cu împărat roman din primul tezaur de la Șimleul Silvaniei. Azi la Kunsthistorische Museum din Viena


Marele colier cu pandantive în formă de unelte din primul tezaur de la Sânicolaul Mare.



Piatra de onix din marele colier cu miniaturi de unelte din primul tezaur de la Șimleul Silvaniei. Azi la Kunsthistorische Museum din Viena



duminică, 15 octombrie 2017

Sfânta Vineri de la Târnovo



Palatul țarilor bulgari din cetatea Țareveț din Târnovo, capitala țaratului bulgaro-vlah. În centru se află biserica (azi ruinată, cea galbenă) în care s-au păstrat o perioadă îndelungată osemintele cuvioasei Paraskeva. Reconstituire de Vladimir Dimitrov (1967-2013).

Cândva, în veacul al 12-lea, în preajma Marii Schisme care a rupt biserica creștină în două (1054) pe malul Mării Marmara, în satul de pescari Epivates, nu departe de Constantinopol, cu ocazia înmormântării unui marinar bătrân (cam păcătos - se spune), oamenii au dezgropat oasele unei femei, dar le-au lăsat acolo. În efervescența profund religioasă a epocii, cumva, s-a dus vestea că au fost găsite oasele unei Sfinte. Probabil că la răspândirea veștii au contribuit și preoții locali care au intuit potențialul. Într-o epocă a Cruciadelor și a negustoriei cu moaște, orice biserică își dorea să devină loc de pelerinaj datorită unor relicve sfinte. Câștigurile erau enorme pentru toată lumea, atât pentru biserică, cât și pentru comunitate. Iar dacă nu aveai niște relicve autentice, provenite de la un om sfânt cunoscut, le inventai. Pur și simplu. Orice os putea deveni ”sfinte moaște” dacă erau însoțite de o poveste frumoasă și eventual de un ”miracol”.

Povestea Cuvioasei Paraskeva are toate aceste ingrediente. Se spune în povestea vieții ei, scrisă secole mai târziu că o femeie tânără (o ”împărătească”) s-ar fi arătat într-un vis miraculos unui localnic ( după altă variantă s-a arătat în visul a două femei) și a cerut să îi fie deshumate oasele de lângă ale bătrânului marinar, un păcătos, și să fie duse în Biserică.

Nimeni nu știa ale cui erau acele oase și cui aparținuseră. Numele i-a fost adăugat mai târziu.

PARASKEVA înseamna ”VINERI” în limba greacă (Παρασκευή). Vineri este o zi sfântă atât în iudaism cât și în creștinism: este ziua de pregătire de dinaintea Sabatului (Paraskevi=pregătire), ziua Răstignirii, cea mai respectată zi de Post săptămânală! Aceasta este Sfânta Vineri de care mai citim în basme. Sfânta Paraschiva sau Sf. Vineri este același lucru.

Inițial, scheletul unei necunoscute fără nume, găsit întâmplător, osemintele Sfintei au fost duse în biserica Sf. Apostoli din Kalikrateia (azi Mimarsinan, cartier al orașului Kücükçekmece din imediata apropiere a Istanbulului), un orășel din apropierea satului Epivates, unde au stat aproximativ 175 de ani.

În acești ani faima sfintei a crescut iar în 1231 mai marii Bisericii de la Constantinopol, au hotărât ca moaștele Sfintei să fie transferate în marele oraș, în Catedrala Patriarhală. Deveniseră mult prea importante pentru o bisericuță provincială!

Din considerente politice și diplomatice, moaștele Cuvioasei au ajuns apoi în capitala Țaratului Bulgar, la Târnovo (azi Veliko Târnovo).

În timpul ocupației latine a Bizanțului, după bătălia de la Klokotnița (martie 1230), țarul Bulgariei Ivan Asan al II-lea i-a învins pe ”franci” (adică armatele Imperiului latin al Constantinopolului) devenind cel mai puternic lider militar din Balcani.

Pentru prestigiul noului Țarat avea nevoie de un sfânt patron al Capitalei (aflată în plină reconstrucție) și al țării, iar conducerea latină de la Constantinopol le era datoare. În 1234 țarul bulgar a cerut moaștele Cuvioasei pe care vroia să le ducă în Târnovo, noua capitală a țaratului (pe care o dorea un mic Constantinopol). Pentru consolidarea relațiilor, împăratul a fost de acord să ofere bulgarilor în dar bulgarilor moaștele Sfintei Vineri.

Țarul Ivan Asan al II-lea și țarina, în diorama figurilor de ceară de la Tânovo

Țarul Bulgariei a luat treaba foarte în serios. În primul rând a organizat moaștelor o primire plină de solemenitate la Târnovo, una demnă de un împărat. Înalte fețe bisericești din Bulgaria în frunte cu patriarhul Vasile al Târnovului și Marcu al Preslavului, familia țarului, aristocrație, popor au participat la festivitățile aducerii moaștelor Sfintei Vineri de la Constantinopol. Pentru ca ele să fie depuse în chiar centrul Puterii politice a Țaratului: în biserica – special construită - din curtea palatului țarilor din Târnovo de pe colina Țareveț (vezi ilustrația). 


Reconstituire a cartierelor fortificate ce formau orașul Târnovo. În cetatea Țareveț se afla palatul țarilor, iar în incinta acestui palat, biserica Sv. Petka. Orașul medieval Veliko Târnovo se întindea pe 2 platouri carstice separate de meandrele rîului Yantra; unul e Țareveț vizitabil și restaurat, altul e Trapezița, sit arheologic, nevizitabil. (vezi ilustrația de la începutul articolului)

Pentru că bulgarii zic zilei de vineri ”petka”, de la ( pet=cinci, a cincea zi), Cuvioasa Paraschiva a ajuns să fie cunoscută în lumea slavă ca Sveta Petka (Света Петка ). 

Datorită lipsei unei descrieri canonice a vieții ei, încă din vremea Țarului Ivan Asan al II-lea, Cuvioasei Parachiva/Petka i-a fost scrisă o variantă oficială a poveștii vieții ei, o ”hagiografie”.

De asta s-a ocupat
Patriarhul Eftimie de Târnovo (1325-1403) care a scris viața Sfintei Petka și a ales serbarea ei la 14 octombrie. ”Viața și peregrinările Sfintei Petka și felul cum a fost adusă în minunatul oraș Târnovo” imaginate de Patriarhul Eftimie a fost o lucrare scrisă cu mult talent și a cunoscut o mare răspândire în Balcani, cu mult dincolo de granițele Bulgariei. Abia acum s-a răspânit o variantă oficială și detailată a faptelor Sfintei. 


Ca sfântă patroană a Bulgariei, asociată cu puterea politică de la Târnovo, Paraskivei i-a crescut enorm prestigiul și faima. Este numită Sf. Paraskeva/ Petka a Bulgariei sau de la Târnovo (Sv. Petka Târnovska)

Moaștele au stat la Târnovo timp de 160 de ani. În 1394, capitala Târnovo, laolaltă cu întreaga țară a căzut sub ocupația otomană. Sfintele moaște ale orașului – Sfinții Petka (Paraschiva), Filoteea și Teofan au fost transferate la Vidin, apoi trimise peste Dunăre lui Mircea cel Bătrân al Țării Românești, unde timp de câteva luni au fost adăpostite, la sugestia lui Sf. Nicodim de la Tismana, undeva în Țara Românească (probabil chiar la Tismana, unde existau condițiile necesare adăpostirii acestora). 


Apoi moaștele s-au întors iar la Vidin, devenit temporar, sub țarul Strațimir, capitala ultimului bastion bulgar neocupat de turci: Țaratul de Vidin. Trei ani mai târziu, când țaratul de Vidin a căzut sub otomani (1396), moaștele au fost din nou salvate și duse la Belgrad. De data aceasta moaștele căzuseră în mâna turcilor, dar s-a implicat țarina Serbiei, doamna Milița, care a negociat cu sultanul Baiazid, cuceritorul Vidinului.


Doamna Milița era văduva faimosului cneaz Lazăr, ucis în bătălia de la Kosovopolie (1389), laolaltă cu dușmanul său, sultanul Murad. După acea bătălie, Milița a devenit țarină și a condus Serbia până când la moartea sa din 1405. Din motive diplomatice a fost nevoită să își mărite fata, pe Mileva Despina cu sultanul Baiazid. Astfel, Milița a devenit soacra lui Baiazid. Cu ocazia negocierilor avute cu Baiazid pentru a-și susține fiul, pe cneazul Ștefan Lazarevic la tronul Serbiei, Milița a cerut moaștele Cuvioasei din Vidinul ocupat de otomani, spre a fi duse la Belgrad. Se spune  că Baiazid ar fi râs că nu înțelegea de ce au atâta valoare pentru ei niște oase. 

O dată recuperate, moaștele au fost depozitate într-o mică capelă (Biserica Sf Petka în imediata apropiere de Biserica Ružica) din cetatea Kalemegdan, unde au rămas timp de alți 125 de ani. Până în 1521, când turcii conduși de Soliman Magnificul au ocupat și cetatea Belgradului. 


Macheta vechii cetăți a Belgradului, cu localizarea bisericii Sf. Petka

Capturate din nou de turci, moaștele Sfintei au fost răscumpărate de patriarhia Bizanțului pentru 12.000 de ducați de aur și aduse înapoi în Constantinopol, în catedrala patriarhală din cartierul Fanar. 

Și astfel, sfintele oseminte au fost readuse după 238 ani înapoi pe malul Bosforului. În Istanbul au fost mai multe biserici care au adăpostit moaștele înainte de a fi transformate în moschei: Theotokos Pammakaristos devenită Fethye Djami, apoi în biserica Blancherne, Sf. Dumitru si apoi în biserica Sf. Gheorghe din Fanar, actuala catedrală patriarhală.

În 1641 domnul Vasile Lupu al Moldovei a donat o importantă sumă patriarhiei Constantinopolului, care acoperea tributul anual impus de otomani patriarhilor din Constantinopol și Ierusalim. Practic Vasile Lupu a plătit datoria Patriarhiei către fiscul otoman. Ca recunoștință, Patriarhul Partenie i-a oferit lui Vasile Lupu moaștele Sf. Paraschiva a Balcanilor spre a fi depuse în noua biserică Trei Ierarhi ridicată la Iași. 

De atunci oasele sfintei se păstrează în capitala Moldovei, Iași. Iar Cuvioasa a devenit, după ce fusese pe rând ocrotitoarea Bulgariei, a Vidinului, a Belgradului și a Constantinopolului, ”ocrotitoarea Moldovei”. Cultul Sfintei Vineri a fost uriaș în Balcani, în Bulgaria, Serbia, Grecia și țările românești, nenumărate biserici din acest spațiu având având acest hram și intrând în folclor, mai mult ca orice altă sfântă.  

Asta este pe scurt povestea adevărată a osemintelor din satul Epivates. Nu am insistat pe povestea Cuvioasei imaginată de preoți, deoarece o pueteți găsi ușor pe orice site ortodox. 



Locurile unde au stat de-a lungul istoriei moaștele Cuv. Paraskeva. 



Bibliografie

Alexandru Madgearu - Asăneștii. Istoria politico-militara a statului dinastiei Asan (1185-1280)- Ed. Cetatea de Scaun

Radoslava Stankova - Viața și faptele (Pre-Eftimie) ale Sv. Petka Târnovska în literatura bulgară și sârbă din secolele XIII-XV 

Ivan Biliarsky - The Cult of St Petka and Constantinopolitan Marial Cult

Jürgen Fuchsbauer - The Thracian and the Constantinopolitan Life of Paraskeva of Epibatai

pr. Gabriel Dinu HEREA - Școala de artă moldovenească. Interacțiuni cu spațiul cultural polono-rutean, în secolele XV-XVI.

Sfânta Paraskeva Epivatska / Petka Tânovska în Enciclopedia Slavica Sanctorum

Elene Tomova - Lucrările hagiografice despre Sf. Petka Tarnovska din Rusia în secolele XV-XVII

Elka Bakalova, Tzvétiléna Krasteva - La vénération des reliques dans le Sud-Est européen

Elisabeta Negrău - Cultul suveranului sud-est european şi cazul Ţării Româneşti: o perspectivă













duminică, 24 septembrie 2017

Eroii din film





Ce am observat? În ultimul timp au tot apărut pe facebook, pagini cu subiect patriotic și naționalist, de zici că-s făcute de Dan Puric combinat cu viziunea unui director al Consiliului Culturii și Educației Socialiste. Gen: Țara noastră - plai de dor, Eroi am fost eroi sunt încă, Noi suntem daci, Identitate Românească, Țară de viteji, Gloria strămoșilor, România - destin măreț etc... Nu le căutați că nu toate se numesc EXACT așa. Am dat niste titluri în stilul celor ce le tot văd ca apărând pe fb .

Aproape toate au în comun idei de extremă dreaptă în amestec cu nostalgii după epoca lui Ceaușescu. Însă nu asta mă neliniștește... Ci faptul că mulți folosesc ca argumente de măreție românească panseuri și scene din filme comuniste. În special ale lui Sergiu.
Vrei tu, mare patriot, să vezi cât de grozavi sunt românii? Ia ascultă ce bine vorbește Decebal, Mihai Viteazul, Mircea, Vlad Țepeș sau Antonescu! Ți se ridică părul pe ceafă de emoție! Ce am fost dom-le și ce am ajuns! Să plângi, nu alta. Unii urlă: să le dea discursurile din film ale lui Antonescu la școală, să învețe copii istorie adevărată dom-le!!!





Da, incredibil, dar adevărat. Pentru mulți ”patrioți” filmul istoric este luat ca izvor de realitate absolută!
ALĂ din film nu e Amza Pellea, ESTE DECEBAL sau MIHAI VITEAZUL. ”Asa erau ei, așa au vorbit marii noștri eroi lăcrămează nostalgic „patrioții” de pe aceste situri si profile, înjurându-i (patriotic, desigur...) în paralel pe americani, arabi, ruși, evrei si unguri!
Nu mai zic că genul ăsta de citate luate din filme sau din literatura de ficțiune (mai rar, căci genul asta de „patrioți” nu prea citesc) sunt aduse ca argumente în polemicile istorico-naționaliste de pe net. E faimos argumentul pe care îl citează tot felul de dacomani ciudați când vor să dovedească că latinii erau urmașii dacilor(?????): Că cică, Traian ar fi spus când a plecat la război în Dacia, că se întoarce în țara strămoșilor lui. De fapt, prostia asta apare într-un roman modest, de ficțiune istorică, scris de un spaniol numit parcă Jose Prado (dacă o fi numele real..) dedicat lui Traian. Și tradus în româneste la o editură obscură.





Concluzia postării este că „patrioții” de carton își iau motivele de mândrie patriotică din filmele propagandistice comuniste, benzile desenate din Cutezătorii sau (foarte rar) din cărtile proaste de ficțiune. Ce e de făcut? Cu starea educației din prezent, cu raritatea carților de popularizare sau cvasi inexistența unor filme istorice corect lucrate, cu nivelul de pregătire al multor profesori și revirimentul naționalismului extremist în multe alte țări, nu cred ca e ceva de facut. Of!

joi, 21 septembrie 2017

Săru mâna cucoane!





Fotografia cu minerul a fost făcută de Dinu Lazăr în iunie 1990. ”Oamenii de bine” serbau venirea minerilor împotriva opozanților regimului lui Ion Iliescu.







Românul a fost întodeauna obedient și umil fata de mai marele lui. Față de autoritate. Față de boier, de primar, de popă. Mai rar de educator sau profesor. Așa era tradiția bizantină, așa ne-a învățat ortodoxia. Demnitate, mândrie? Nici vorbă! Aia e trufie și e păcat, ne spune Biserica!
Omul puterii e un Autocrator (un stăpân absolut) care are drept de viață și moarte asupra mujicului. Pupi mâna boierului sau a popii care te-a bătut de te-a umplut de sânge, ți-a scos doi dinți și nu crâcnești. Pleci capul și pupi mâna boierului că doară el îți permite să trăiești și uneori îți mai aruncă o ciosvârtă sau 50 lei la pensie. Relație de supunere absolută, ca în Asia. Ca la mongoli și turci. Sau ca la ruși. Apărută ”evoluționist” prin selecție naturală: omul demn, cu coloană verticală sau cu bun simț a fugit sau a fost ucis. Doar capul ce s-a plecat a lăsat urmași. De peste 300 de ani tot așa este. Avem o străveche cultură a umilinței, a capului aruncat în țărână a pupatului de mână.

Umilință, supunere fara crâcneală. Nu-l judeci pe boier și popă, nu te revolți. Așa a vrut și a lăsat Dumnezeu. Cine ești tu să te revolți împotriva rânduielilor lui Dumnezeu? Un nimic! Ajungi să crezi cu convingere că ești cu adevărat inferior și crezi în sinea ta că așa e normal? În acel moment te porți ca un om inferior: ”Suntem oameni proști cucoane...Plecăciune”. Tu inferior, el boier, superior. Îl adori. Poate să te fure, să te bată, să te omoare. E ok, așa a lăsat Dumnezeu. CSF, NCSF! Dar ele e bun și te lasă să trăiești, ba îți dă și un blid de mămăligă acră. Boierul e bun!



Un om simplu îi pupă mâna ministrului agriculturii Petre Daea (martie 2018)

Comunismul a adus ceva în plus la acestă tradiție. Disprețul pentru omul învățat. Și posibilitatea ca și cel mai josnic mujic să ajungă – prin politică – la statutul vechiului boier. Acum nu mai pupi mâna boierului ci a politrucului. El reprezintă Puterea. Politrucul îți dă voie să trăiești. De acolo admirația și respectul enorm față de politicienii corupți. Mai țineți minte mitingurile de susținere ”Free Gigi?” sau cele pro Cheresteș sau a primarului din Jilava? Sau Mazăre? Sau respectul față de pumnul lui Palada? Mai nou s-a ajuns la o combinație toxică a boierului și politrucului (care – ca orice parvenit – și-ar fi dorit un ștaif aristocratic). Și așa apărut ”baronul politic”.
Românilor le place să aibă peste ei un baron arogant, sfidător și autoritar care să-i păstorească. Iar lor le place să le fie slugi. Poate le pică și lor ceva sau – ideal – să ajungă și ei în postura de a le fi pupată mâna. Nu-I iubești, dar îi respecți. Le ducu tava până îți vine și ție rândul. Și neapărat îi urăsc pe cei – puțini – ce nu se încadrează în acest tipar. Vai cât îi mai urăști pe cei ce nu-s nici slugă, nici baron ghiolban și autoritar!


Și desigur, nu vei conștientiza că ești o slugă degrabă pupătoare de mâni. Vei acuza pe străini (alții, nu ”ai tăi”) că ne storc Țara, că ne-o fură, că ne-o transformă în colonie de robi. Oricum vei fi de acord cu orice zice baronul. Săru mâna cucoane!







Senatorul PSD Rovana Plumb la un miting PSD la Târgoviște, primăvara 2017. PSDul a adus oameni din satele din zonă cu autobuzele. Screenshoturi din filmul realizat de Adevărul. Vezi și acest link: https://www.aktual24.ro/zeci-de-oameni-in-varsta-au-stat-la-coada-sa-i-pupe-mana-rovanei-plumb-la-mitingul-psd-insa-ea-nu-s-a-dat-jos-de-pe-scena/







Premierul Emil Boc. Cetățean cocoșat de umilință și respect în fața politicianului. Nu am găsit autorul imaginii (îl adaug dacă aflu)



Iată cum ne vedea ca popor un oficial nazist, într-un raport secret din 4 noiembrie 1940, în care se discuta strategia de acțiune a Germaniei în România. Fragment. Sursa: „Politik und Wirtschaft Rumäniens” din 21 februarie 1940. Fondul Microfilme SUA, rola 258, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, tradus de George Damian:


"Naţiunea română" nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea. Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reușit prin apariţia sistemului industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu.”



Atitudinea slugarnică a cetățenilor față de pesediști este caracteristică unei relații de tip feudal, boier versus iobagul umil, care așteptă totul de la boier. Și prin acestă umilință de iobag își așteaptă recompensa: dreptul de a trăi.
Alte explicați oferite de specialiști în acest articol: https://www.ziardecluj.ro/de-ce-poporul-pupa-mana-politicienilor-e-ca-sistemul-mafiot-saruta-mana-pe-care-nu-o-poti-musca












sâmbătă, 9 septembrie 2017

Exercițiu de imaginație...




Am încercat un exercițiu de imaginație. Mi-am închipuit o geografie fantezistă și o Istorie alternativă. 

Se făcea că Transilvania nu există și că în locul ei se află Cehia. Cehia locuită de cehi, vorbitori ai unei limbi slave, cu orașe precum Praga și Brno. Cu provincii istorice precum Moravia și Boemia. Pe scurt Cehia, așa cum o știm. Doar într-o altă geografie. 

Se făcea în fantezia imaginată de mine că Cehia avusese din vremuri străvechi, o importantă comunitate de români. Ba chiar una care depășea un pic ca număr pe cel al cehilor. Doar că românii, de religie greacă, diferită de cea catolică a cehilor, nemților sau austriecilor din țară, cu rânduieli mai apropiate de Orient decăt de Apus, trăitori doar în sate, au rămas economic, social și cultural în urma celorlalți. Iar cu timpul au fost excluși cu desăvârșire din viața politică, socială, militară a țării, rămânând doar mână de lucru la munca câmpului, secole de-a rândul. Regii moravi au preferat să colonizeze germani și austrieci spre a dezvolta țara. De ce românii nu erau ca germanii sau de ce germanii erau la anul 1200 mai buni ca românii, este o întrebare pe care nu ne-o punem...

Istoria s-a consumat în continuare. Praga a devenit un oraș de aur al Europei, multietnic, plin de cehi, nemți, flamanzi, danezi, italieni, ba chiar și cu turci (dar fără români; ce să facă românii la oraș?), plin de meșteșugari, negustori bogați, bancheri, savanți, alchimiști, pictori, sculptori, scriitori. Oraș cu biserici gotice, mândre și înalte, numeroase palate, case etajate, orologii complicate dotate cu mașinării uimitoare și statuete de lemn pictat.
Și tot așa, în timp ce peste locuitorii majoritari ai țării Istoria trecea fără mari schimbari. Tot țărani și păstori amărâți. Însă e drept că mulți dintre țăranii regatului erau și cehi, germani, slovaci, sau polonezi. Și ei erau amărâți, obidiți și nedreptățiți și de aceea deseori se revoltau! Dar românii erau DOAR țărani! Datorită religiei și culturii lor, nu puteau sub nici un chip să-și depășească condiția de țăran obidit.

Se făcea că la un moment dat, așa, pe la 1800, niște români mai umblați la școli înalte (asta doar fiindcă renunțaseră la religia lor greacă!), au zis că situația neamului lor e crudă și nedreaptă, ei fiind cei mai vechi locuitori ai Cehiei, descendenții triburilor de marcomani, barbarii din antichitate. Deci românii, urmașii marcomanilor sunt cei mai vechi locuitori ai acestei țări, nu cehii! Și că vechii slavi, strămoșii cehilor au venit ca năvălitori, au fondat un regat puternic - Moravia Mare, s-au bătut cu hunii, cu avarii, cu germanii, au creștinat țara, au construit biserici de piatră, la început mici, apoi tot mai mari, au construit orașe, întâi din lemn, apoi de piatră, înconjurate cu ziduri și turnuri, au ”aruncat” peste ape poduri, au ridicat castele, au purtat războaie, pe scurt au făcut Istorie ... Și ce dacă? Tot niște năvălitori rămași în minoritate au rămas!! Și care n-au nici un drept istoric asupra acestui pământ! Astfel au grăit acei români umblați la școli.

Și iată că în secolul al 20-lea, roata Istoriei s-a întors. Deși învinsă în Războiul cel Mare, țara vecină, România, a ajuns printre învingători. În urma tratatelor de pace, Cehia a fost anexată regatului României, în virtutea faptului că era locuită majoritar de români. Momentul s-a numit Marea Unire. Ca semn al biruinței, soldații români au legat o pereche de opinci – simbolul statutului de țărani umili – pe vârful Hrad-ului din Praga. O răzbunare istorică împotriva secolelor de suferință!

Astfel, România a ajuns stăpână peste Moravia și Boemia, străvechi provincii românești, vremelnic aflate sub ocârmuirea ticăloasă a cotropitorilor de alt neam. Se reparase o nedreptate istorică! După 1000 de ani de suferințe sub călcâi străin, Cehia revenea la Patria Mumă!

În următorii 100 de ani, Istoria Cehiei a devenit oficial parte din Istoria României. Boemia era țara vechilor marcomani, cei mai demni, viteji și mândrii dintre neamurile antichității!

Pe de altă parte Istoria cehilor a dispărut din cărțile de istorie... Cehii mai erau amintiți în Istoria oficială doar prin cruzimile și nedreptățile comise împotriva țăranilor români. Stemele medievale ale Cehiei au fost sparte și date jos date pe toate monumentele istorice iar statuile regilor moravi topite.

După al doilea război castelele Boemiei au devenit spitale de nebuni sau sedii de CAP-uri. Ulterior abandonate și lăsate în ruină. Românii nu iubeau monumentele ce aminteau de cultura și civilizația cehilor.

Bravul soldat Švejk a dispărut din spațiul public! Iar cimitirul evreiesc din Praga a scăpat la mustață de distrugerea pregătită de grupările fasciste românești din timpul celui de-al doilea război mondial.



Vizitatorii castelului de la Karlstejn află azi de la ghizi că monumentul a fost stâpânit de Mircea cel Bătrân și că dedesupt s-a aflat o fortăreață marcomană. Toți vizitatorii castelului din Praga, Hrad-ul, află că singurul lucru important întâmplat acolo a fost execuția (plină de cruzime) a unui mare răsculat român. Și că dedesupt s-a aflat o fortăreață marcomană.




Cu timpul propaganda și-a făcut efectul. Anual erau reamintite câteva episoade sângeroase când trupe paramilitare cehești au ucis civili români în 1944. Plini de frustrari si resentimente, românii nu-i mai puteau suferii pe cehi, pe care-i vedeau ca pe niște barbari ce n-au ce căuta în România: - Marș înapoi de unde-ați venit! - Ce căutați voi în țara noastră!?





Stațiunea balneară construită de habsburgi, Karlovy Vary, una din bijuteriile vechiului Imperiu a fost vândută – toată! – pe nimic unui mafiot politic român care a lăsat-o în ruine.

Hotelul Franz Josef, ridicat în 1870 și redenumit Unirea, tocmai s-a prăbușit în vara asta. Nu a fost nimeni rănit. 

miercuri, 22 martie 2017

Amintiri din vremea lui Decebal

Explicații, vezi mai jos. Montaj foto de Adrian Pădure

Vorbind mai zilele trecute cu un prieten, am râcâit și discutat un pic despre una din multiplele fațete ale dacomaniei/dacopatiei. 


Este vorba despre legendele despre daci, toponimii legate de daci/geți, cultură moștenită direct de la daci și geți. 
Am studiat un pic subiectul. Dacii au reapărut abia în ultimii 300 de ani în conștiința românilor. Mai întâi prin intermediul elitelor ce au avut acces la cărțile de istorie occidentale* și abia în a doua jumătate a secolului al 19-lea au fost descoperiți de marele public și adoptați ca strămoși și părinți ai neamului românesc alături de romani.
In folclorul si mitologia populară românească dacii dispăruseră de mult. Abia reprezentanții Școlii Ardelene si scrierile unor cărturari patrioți de după 1850 au făcut loc dacilor în conștiința publică. Până atunci, NICI O AMINITIRE, POVESTE, LEGENDĂ SAU DENUMIRE TOPOGRAFICĂ legată de daci nu a supraviețuit în spațiul românesc. 
Este drept că unii boieri mai citiți (precum stolnicul C-tin Cantacuzino), auziseră încă din veacurile 17-18 de războaiele lui Traian din ”Dachia” și de locuitorii ei cei ”varvari, groși și viteji”. La fel, diverși călători străini din secolele 18 și 19 în drum prin Transilvania și Valahia observaseră latinitatea limbii române și bănuiau că românii sunt urmașii coloniștilor lui Traian.
* - Începând cu jumătatea sec. 16 fuseseră publicare Istoriile romane ale lui Cassius Dio


Asemănarea țăranilor actuali (cei din preajma anului 1900) cu dacii este una conjuncturală. În aceleași condiții de trai, spațiu geografic, climă, alimentație, oamenii se îmbracă  își construiesc case și au aceleși mod de viață. În această fotografie, din 1912, fotograful Romulus Vuia i-a pus pe țărani să își pună mantăile cu glugă în așa fel încât să copieze drapajele mantiilor și atitudinile unor daci de pe Columna lui Traian (vezi imaginea de la începutul articolului). Dar mantăile de lână sunt puse nefiresc față de cum erau purtate de țăranii hunedoreni. Fiindcă dacii de pe Columnă aveau mantii prinse cu fibule pe umăr și nu mantăi cu glugă. Practic, Romulus Vuia a creeat o fotografie ”fake”, ce vroia să dovedească identitatea (și continuitatea) dintre daci și țăranii actuali din jud Hunedoara. Într-adevăr, țăranii arată foarte arhaic, iar mantia cu glugă este aproape identică cu paenulla folosită de soldații romani și atestată în mai multe cazuri la ciobanii români din trecut. Însă chiar dacă acceptăm că e vorba de o moștenire antică e vorba de una ..romană și nu dacică. 
Cine se folosește de imaginea asta ca dovată de continuitate daci-români, nu poate decât să dea dovadă de naivitate. Valoarea acestei poze ca document istoric, este tot atât de „mare” ca o scenă din filmul Dacii de Sergiu Nicolaescu



Dar la nivelul poporului, românii habar nu mai aveau de daci. Și nu mai aveau habar de vreo 1500 de ani. Dacii au dispărut cu desăvârșire din amintirea autohtonilor. Nici nu știm cum își ziceau dacii ei înșiși, ci doar cum îi numeau romanii. Ei se numeau - probabil - fiecare după tribul lor, ideea de unitate națională, cu un nume etnic unic, fiind un concept modern, naționlist și fals în realitate. Numele de daci, Dacia îl cunoaștem exclusiv din scrierile romane, care aveau nevoie de etnonim unic (precum cel de sciți, sarmați, celți etc). 

Pe de altă parte, ceea ce este oarecum frustrant pentru ”patrioții” români preocupați exclusiv de dacism, plini de dispreț la adresa ”imperialiștilor” romani, este faptul că amintirea împăratului Traian a supraviețuit vremii. Se numesc troiene fortificațiile liniare antice din valuri de pământ (chiar dacă au sau nu legatura cu romanii) și prin extensie și grămezile de zăpadă viscolite (troiene de zăpadă). ”Bădița” Traian e pomenit cu duioșie în urările de anul nou (S-a sculat mai an, bădița Traian). De Decebal nu mai știa nimeni.

Chestia asta cu ”legendele dacilor” e una din fețele dacomaniei, care încearcă să ne facă să credem că în constiinta profundă a românilor a ramas amintirea dacilor, a lui Decebal sau a comorilor lui. Nimic mai fals! Nu a mai rămas nici o amintire și nici un element cultural dacic din epoca aia. Nici zig-zagurile pe cămeși sau ulcele de lut ars, nici obiceiuri pre-creștine ”de pe vremea dacilor”. 

Ceea ce suntem acum, suntem produsul cultural al ultimlor 4-500 de ani...Zigzagurile de pe ii, ciopliturile din lemn de la casele vechi, doinele, superstițiile și alte păgânisme, basmele, muzica populară, călușarii*, tot, tot au rădăcini doar în moștenirea medievală.

Nici o amintire populară nu coboară mai adânc către începutul evului mediu sau mai demult către epoca migrațiilor. De antichitate nu mai vorbesc. Cînd tu nu mai știi ce făcea tatăl străbunicului, de ce ți-ai aminti ce făceau strămoșii tăi de la anii 1600 sau 1400... 

* - Ca exemplu de cât de complicate pot fi unele lucruri și cum sunt ele simplificate în cheie ”naționalistă”: Călușarii! Toată lumea e convinsă că este un dans arhaic, moștenit - se poate altfel? - de la daci. Dar de ce de la daci? Numai dacii au trăit în vechime pe aceste pământuri? De ce nu ar fi o moștenire de la...cumani sau pecenegi? Aceștia au trăit pe la noi (cumanii în Moldova și Muntenia, pecenegii mai mult în Transilvania) mai bine de 250 de ani, au avut un cult al calului (erau călăreți de stepă) iar Călușul ar putea fi unul de tradiție războinică, precum dansurile căzăcești, georgiene sau cele din Asia Centrală. De ce trebuie ca orice așa zisă moștenire culturală străveche, ”ancestrală” să vină de la daci? Poate avem moșteniri ancestrale de la...avari! Sau de la vechii bulgari care pe 800-900 au stăpânit jumate din țară.

Amintirea dacilor la nivelul poporului a dispărut după cateva generatii de la dispariția numelui de Dacia. Eu zic că dupa 300, maxim 500 de ani, nimeni de pe aici nu mai știa ceva despre daci sau cine fuseseră ei.
Fara o cultura scrisă, locuitorii  nu aveau nici o posibilitate sa isi mai aminteasca ce se petrecuse înaintea străbunicilor. 
Iar momente dramatice, cruzimi, devastări, masacre au tot avut loc de-a lungul a peste 1000 de ani . De ce și-ar aminti localnicii, patriotic, peste secole, doar războaiele lui Decebal? 

De romani și Traian oamenii nu au putut să uite. Ruinele romane, dovezi palpabile, se știa că-s de pe vremea lui Traian. Cu romanii, dunărenii au tot avut contact. Bizantinii erau numiți tot romani. Ținutul Bulgariei de sud era numit „Romania” (Țara Romanilor, tradusă de otomani peste veacuri prin Rumelia). Țarigradul/Constantinopolul, orașul-regină, sediul împăratului creștin și al patriarhului era un oraș roman. 

De fapt, chestia asta nu o simplă dacomanie inocentă, o licență artistică, un subiect de povești pentru copii gen legenda, secretul, comoara, moștenirea dacilor/geților/ a lui Decebal/Dromihete/Dochia*/etc. Este un ”puiuț” al mitului național al CONTINUITĂȚII, care alături de cel de UNITATE sunt parte din fundamentele naționalismului românesc. Continuitatea ne spune că românii și doar românii sunt unicii descendenți ai autohtonilor din Carpați, din paleolitic și până azi, trecând neapărat prin daci. Și desigur, unicii îndreptățiți să existe și să stăpânească pe aceste pământuri (deci ceva ff serios, cu trimitere către geo-politică)... 
* - Dochia vine de la Sf. Evdochia, nu este o ”urmă” dacică)


Apoi toponimiile...Toponimiile geografice (ape, munți, dealuri, stânci, vârfuri) de la noi sunt în majoritatea cazurilor de origine slavă. Restul se împart între românești (gen Florești, Titu, Călărași, Pașcani, Focșani, Câmpulung), turcice (Teleorman, Caraiman, Bucegi), maghiare (Feldioara, Oradea, Suceava, Sighișoara, Saschiz), germană (Năsăud), turcă (Brăila, Megidia) și rarisim din latină (cele cîteva râuri : Olt, Mureș,Timiș etc si Constanța de la Constantiana/Kustenge; numele de Argeș vine din turcicul ”argis” = înălțime, colină  și nu de la un getic Argessos . Alba Iulia este o formă neo-latină, din Renaștere, traducere latină a numelui Gyula (Julia) și Feher=Alb (în evul mediu românii au numit-o Bălgrad iar ungurii Gyulafehervar). Morisena/Cenad este o formă latinizată medievală, nu antică. Comuna Berzovia din Banat, în care se află urmele unui castru roman (Berzovis) este o rebotezare din epoca comunistă (numele vechi, era Jidovin, nume des întâlnit în localitățile cu ruine)... Dar nimic, nimic dacic. 

Vei găsi în România nume gen ”troian” dar nu ”Movila Dacilor”, stânca lui Oroles, muntele Decibalus sau orice altceva de gen...Cele mai arhaice denumiri topografice de la noi provin din slavă.

Fiți foooarte prudenți când auziți despre ”legendele dacilor” din satele din împrejurimile cetăților dacice din Mții Orăștiei: Grădiștea de Munte, Luncani, Târsa ș.a. Gen ”bătrânii care auziseră de la moșii lor despre comoara lui Decebal”... Poate ”legende” moderne, ale traficanților locali de obiecte arheologice, extrem de numeroși în zonă. 
Puțini stiu că acele sate au fost fondate târziu, în sec al 18-lea. Oamenii n-au locuit în acele zone sute și sute de ani...Deci n-au cum să fie descendenții dacilor lui Decebal. Și nici păstrătorii ”secretelor” dacilor. Poate ai romanilor...
Când austriecii scotoceau primii la începutul sec. al 19-lea după aur la Sarmizegetusa, nu era picior de țăran prin zonă care să aibă habar de daci. Nimeni nu stia ce-s acele ruine si ale cui au fost.