 |
| Biserica-cetate de la Ighișul nou/Eibesdorf, jud. Sibiu. Fotografie făcută pe diapozitiv lat (6/6) în 1992 |
În 1991 am călătorit prima oară în satele săsești. Descoperisem bisericile medievale fortificate într-un album (mapă) al Iulianei Fabritius Dancu, pictoriță și istoric al culturii medievale săsești. Unul din foarte rarele tipărituri din anii 80 care vorbeau de acest patrimoniu.
În epoca comunistă și mai ales în cea ceaușistă, cultura și patrimoniul „naționalităților conlocuitoare” a devenit un subiect tabu, despre care nu se discuta în spațiul public.
De voie de nevoie, datorită turismului, erau promovate (adică apăreau în afișele ONTului, existau cărți poștale, apăreau articole în reviste gen ”România Pitorească” sau chiar în cărțile de istorie), monumente precum cetatea Râșnovului, castelul Bran, Biserica Neagră, fortificațiile Sighișoarei, Turnul Sfatului din Sibiu. Dar niciodată nu erau puse în conexiune cu sașii. Râșnovul era o cetate „țărănească” ridicată de „râșnoveni”, Branul era ridicat de „brașoveni”, Sibiul de „sibieni”..
Cele 130 de biserici fortificate ale sașilor, plus alte câteva cetăți precum Saschiz, Rupea sau Slimnic (din care azi șase sunt în patrimoniul UNESCO) erau practic necunoscute marelui public din România. Nu erau în nici un circuit turistic, nu exista nici măcar o vedere cu ele. Nimeni nu le vizita fiindcă nu știau că există.
Bunica mea paternă locuia la Mediaș, dar o vizitasem relativ rar în anii 80. Începând cu 1991, am început să o vizitez regulat și să umblu prin satele din împrejurimi. Rămasă văduvă de puțini ani, bunică-mea se bucura enorm să stau la ea. Mă trezeam dimineața la 6 să iau RATA muncitorească din autogară si să merg la Ațel, Buzd, Bratei, Biertan, Dupuș, Ighișul Nou, Valchid, Copșa Mare etc. Am fost copleșit. Practic am avut sentimentul de călătorie în timp. Atmosfera satelor săsești părea neschimbată din veacul 18, iar bisericile te duceau în urmă până în sec 15-16.
Am călătorit apoi de-a lungul anilor 90 și de câte 5 ori pe an, în toate anotimpurile. Visam sa fac un album cu aceste cetăți de basm. Sașii încă nu emigraseră toți și majoritatea mă primeau în gazdă pentru o noapte. Am făcut de-a lungul a 7 ani câteva călătorii extraordinare (cu autobuzul, trenul autostopul, pe jos, iar o dată cu bicicleta, în 1995, cu amicul Filip Georgescu). Cele mai frumoase drumeții au fost cele din Podișul Hârtibaciului unde mergeam din sat în sat, pe jos, peste dealuri, păduri și livezi, Copiii , câți mai rămăseseră, români sau romi, veneau în fugă în jurul meu și-mi cereau rugător: Bitte, kaugummi... Nu-și imaginau că pot fi turist român, nu văzuseră în viața lor unul. Restul țăranilor se uitau suspicios când la întrebarea – cine vă plătește să mergeți, așa? - le spuneam că sunt ...pasionat de bisericile sașilor
Când, întors acasă, arătam pozele prietenilor, toți credeau că sunt făcute în Germania, Austria sau măcar Cehia sau Ungaria. Lumea alterna între uimire și furie că acest patrimoniu fabulos este atât de necunoscut. O dată cu anii 2000, în paralel cu plecarea ultimilor sași, românii au început să afle de ansamblul cetăților săsești. Intrarea câtorva din ele în UNESCO a trezit interesul multora. Apoi a început să vină prințul Charles care a contribuit esențial la promovarea satelor săsești.
În epoca comunistă și mai ales în cea ceaușistă, cultura și patrimoniul „naționalităților conlocuitoare” a devenit un subiect tabu, despre care nu se discuta în spațiul public.
De voie de nevoie, datorită turismului, erau promovate (adică apăreau în afișele ONTului, existau cărți poștale, apăreau articole în reviste gen ”România Pitorească” sau chiar în cărțile de istorie), monumente precum cetatea Râșnovului, castelul Bran, Biserica Neagră, fortificațiile Sighișoarei, Turnul Sfatului din Sibiu. Dar niciodată nu erau puse în conexiune cu sașii. Râșnovul era o cetate „țărănească” ridicată de „râșnoveni”, Branul era ridicat de „brașoveni”, Sibiul de „sibieni”..
Cele 130 de biserici fortificate ale sașilor, plus alte câteva cetăți precum Saschiz, Rupea sau Slimnic (din care azi șase sunt în patrimoniul UNESCO) erau practic necunoscute marelui public din România. Nu erau în nici un circuit turistic, nu exista nici măcar o vedere cu ele. Nimeni nu le vizita fiindcă nu știau că există.
Bunica mea paternă locuia la Mediaș, dar o vizitasem relativ rar în anii 80. Începând cu 1991, am început să o vizitez regulat și să umblu prin satele din împrejurimi. Rămasă văduvă de puțini ani, bunică-mea se bucura enorm să stau la ea. Mă trezeam dimineața la 6 să iau RATA muncitorească din autogară si să merg la Ațel, Buzd, Bratei, Biertan, Dupuș, Ighișul Nou, Valchid, Copșa Mare etc. Am fost copleșit. Practic am avut sentimentul de călătorie în timp. Atmosfera satelor săsești părea neschimbată din veacul 18, iar bisericile te duceau în urmă până în sec 15-16.
Am călătorit apoi de-a lungul anilor 90 și de câte 5 ori pe an, în toate anotimpurile. Visam sa fac un album cu aceste cetăți de basm. Sașii încă nu emigraseră toți și majoritatea mă primeau în gazdă pentru o noapte. Am făcut de-a lungul a 7 ani câteva călătorii extraordinare (cu autobuzul, trenul autostopul, pe jos, iar o dată cu bicicleta, în 1995, cu amicul Filip Georgescu). Cele mai frumoase drumeții au fost cele din Podișul Hârtibaciului unde mergeam din sat în sat, pe jos, peste dealuri, păduri și livezi, Copiii , câți mai rămăseseră, români sau romi, veneau în fugă în jurul meu și-mi cereau rugător: Bitte, kaugummi... Nu-și imaginau că pot fi turist român, nu văzuseră în viața lor unul. Restul țăranilor se uitau suspicios când la întrebarea – cine vă plătește să mergeți, așa? - le spuneam că sunt ...pasionat de bisericile sașilor
Când, întors acasă, arătam pozele prietenilor, toți credeau că sunt făcute în Germania, Austria sau măcar Cehia sau Ungaria. Lumea alterna între uimire și furie că acest patrimoniu fabulos este atât de necunoscut. O dată cu anii 2000, în paralel cu plecarea ultimilor sași, românii au început să afle de ansamblul cetăților săsești. Intrarea câtorva din ele în UNESCO a trezit interesul multora. Apoi a început să vină prințul Charles care a contribuit esențial la promovarea satelor săsești.
 |
| Aceiași cetate și același unghi ca și cel din fotografia mea de mai sus. Din”Deutsche Burgen 1916, p. 111” Siebenbürgisch-sächsische Kirchenburg in Eibesdorf. |
