ISTORIA PRIMULUI ȚARAT BULGAR (secolele VI-XI)

INTRODUCERE 

Mi-am propus  să prezint istoria veche a Bulgariei, deoarece aceasta a avut o importanță covârșitoare și asupra teritoriilor noastre, nord-dunărene. Nicicând, până după anii 1990 (și nici după aceea) , istoria țaratelor bulgare nu a fost discutată limpede în spațiul românesc, inițial, în interbelic din cauza sărăciei informației arheologice (care au început să apară după anii 1950) iar apoi, în comunism din cauza ideologiei.

 
În comunism, relațiile/influențele/dominațiile țaratelor bulgare în spațiul nord-dunărean au fost realmente ocultate cu bună știință, un subiect tabu. Întâi, fiindcă aceste relații erau incompatibile cu teoriile naționaliste românești ale „unității și continuității”, apoi fiindcă se considera că discutarea liberă a conexiunilor medievale prea strânse între cele două spații geografice, ar putea duce la formularea de...pretenții teritoriale. Da, știu, este neobișnuit pentru noi să înțelegem azi, dar nu trebuie uitată Dobrogea, care a făcut parte integrantă din cele două țarate bulgare (Primul Țarat 681-1018, Al Doilea Țarat 1185-1258) și pe teritoriul căreia se află numeroase monumente care vorbesc despre asta. 

Din comunismul românesc sunt înregistrări scrise ale unor ședințe între arheologi și politruci care discutau despre cum să împace descoperirile arheologice cu teoriile legate de etnogeneza românilor, relațiile cu puterile vecine (Bizanțul, Bulgaria, Ungaria) cum ar trebui formulate aceste teorii, atât în lucrarile științifice cât și în zona de popularizare, în așa fel încât să fie conforme cu mitologia istorică națională.

 
Pe de altă parte, nici naționalismul bulgar de epocă comunistă nu a ajutat deloc, ideologia istorică de până în 1989, negând existanța unei populații romanice (vlahi în speță) pe teritoriile țaratelor medievale.

Din cauza lipsei de informații arheologice în spațiul internațional, nici istoricii străini nu puteau lucra altfel decât brodând teorii pe marginea izvoarelor scrise, foarte puține și sărace. Mai ales pentru spațiul țării noastre. Fiindcă din cauza sărăciei de surse scrise – mai ales pentru evul mediu timpuriu-epoca Primului Țarat Bulgar - arheologia era și este singura care poate aduce informații relevante.

 
După deceniul anilor 90, istoriografia ambelor țări a intrat pe făgașuri din ce în ce mai normale, ajungându-se, pe an ce trece, să avem acces la studii de istorie din ce în ce mai bune și mai echilibrate.
Fiindcă postările de facebook nu pot fi lungi, o să încerc să fac un serial, adunând la finele fiecărei postări linkurile episoadelor precedente. Asta e o introducere. Vedeți următoaele postări. 

Imaginea de la început - un călăreț - grafiti din ansamblul monastic medieval timpuriu de la Basarabi-Murfatlar (sec 9-10)

ÎNCEPUTURILE

Războinici de stepă (sec 6-8). Ilustrație de Christa Hook. Osprey Publishing.

Numele vecinilor noștri de la sud a fost moștenit de la o populație turanică, ce vorbea o limbă turcă, asemeni pecenegilor, cumanilor și mai târziu a otomanilor. Istoria protobulgarilor poate fi urmărită în trecut până în veacul al 5-lea când grupurile de nomazi turci făceau parte din confederația hunică.

În veacul al 6-lea triburile bulgare făceau parte din Haganatul Turcesc de Vest (sau confederația celor 10 săgeți), un imperiu de nomazi turcici ce se întindea de la hotarele Chinei până după Marea Caspică la vest. Centrele lor de putere erau pe teritoriile actualor țări Kyrgystan și Uzbekistan.

În veacul al 7-lea, pe teritoriul de azi al Ucrainei, Haganatul de Vest, se învecina la vest cu marele imperiu Avar care se întindea până în marginile Austriei de azi. Numai că puterea politică a ambelor imperii nomade se apropia de sfârșit. Profitând de asta, un han al bulgarilor din familia Dulo, Organa, a devenit șeful tribului proto-bulgar al utigurilor ( pe la anul 610), iar în 617 a reușit să-i unească pe utiguri cu celălalt trib proto-bulgar, kutriguri. Pe la 628, Organa și nepotul său Kubrat s-au răzvrătit împotriva Haganatului Avar.

Am făcut o hartă care acoperă cca 50-60 de ani de istorie. De la formarea statului Bulgaria Mare pe perioada vieții lui hanilor Organa și Kubrat și apoi disoluția lui sub loviturile kazarilor și împrăștierea fiilor lui Kubrat.

 
HANUL KUBRAT

Iar în 632, s-au separat și de sub autoritatea Haganatului turcesc de Vest. În luptele care au urmat cu Haganatul de Vest, Organa a fost ucis iar Kubrat a rămas unicul conducător al unui mare regat care pornea de la malurile Mării Caspice și cuprindea tot sudul de azi al Ucrainei până pe linia fluviului Nipru, la vest. Bizantinii – de la care avem cele mai multe informații despre acest subiect - au numit țara asta Bulgaria Mare, Megálē Voulgaría, sau Patria Onoguria.

Despre hanul Kubrat se crede – conform unei cronici scrise de episcopul copt (etiopian) Ioan de Nikiu, că era creștin. Ioan de Nikiu zice că un anume Ketrades (presupus ca fiind Kubrat) a fost botezat și crescut la Constantinopol „în măruntaiele creștinismului”. Mai târziu, i s-ar fi acordat titlul de patrician de către împăratul bizantin Heraclius I.

O altă cronică bizantină vorbește de o delegație condusă de un anume „suveran al poporului hun” care a sosit la Constantinopol cu ​​cerere către împăratul Heraclie I de a trece la creștinism. Împăratul i-a primit de bunăvoie pe „huni”, botezându-i pe toți. Se crede că acest text poate descrie botezul unchiului lui Kubrat, a hanului Organa, ocazie cu care și nepotul său, Kubrat s-ar fi creștinat.

Această creștinare a avut un rol strict politic, pentru câștigarea bunăvoinței și sprijinului Constantinopolului, hanii bulgari nefiind interesați de a face prozelitism creștin printre ai lor.

Kubrat a purtat lupte violente cu avarii la vest și cu hazarii (kazarii) la nord. Hazarii (tot un trib turcic semi-nomad) își construiseră, pe „ruinele” Haganatului turcesc de Vest un puternic imperiu comercial prin care controlau Drumul Mătăsii. Dar a purtat războaie și cu arabii și persanii (în colaborare cu Bizanțul)
Potrivit lui Theofan Mărturisitorul , înainte de moartea sa, Kubrat și-a sfătuit cei cinci fii, Batbayan, Kotrag, Asparuh, Alcek și Kuber, să nu se despartă pentru a se apăra cu mai mult succes împotriva altor popoare, dar aceștia n-au reușit să-și țină promisiunea dată tatălui lor. Kubrat a murit în jurul anului 665. Fiul său cel mare, Batbayan, a preluat stăpânirea Marii Bulgarii, dar aceasta s-a dezintegrat în cele din urmă, probabil între anii 665-668. În 668, statul condus de Batbayan a căzut sub puterea hazarilor.

COMOARA LUI KUBRAT?

În 1912, în satul Mala Pereșcepina din apropierea Poltavei (Ucraina), niște copii au găsit, sub un mic tumul, o fabuloasă comoară din epoca migrațiilor. Era formată din sute de obiecte din aur și argint cu o greutate totală de peste 50 kg. Tezaurul conținea numeroase vase și obiecte de podoabă și port din diverse epoci și culturi, persane, bizantine, avare etc. Interesantă e și patenă (tavă rotundă pe care se punea pâinea sfințită) de argint, cu o mare monogramă chi-ro, ce aparținuse unui episcop creștin al Tomisului (Constanța) din veacul al 5-lea. În cursul veacului al 7-lea o alianță slavo-avară au devastat atât de cumplit orașele grecesti de pe litoralul pontic, încât viața urbană a dispărut definitiv în Dobrogea. Cumva, 100 de ani mai târziu, un obiect jefuit de la Tomis a fost îngropat în acest mormânt din mijlocul Ucrainei. 

Patena episcopului Paternus al Tomisului, sec. 7, găsită în tezaurul funerar de la Mala Pereșcepina. Muzeul Ermitaj, Sankt Petersburg

Ceea ce a datat și identificat comoara ca fiind - foarte probabil – tezaurul funerar al hanului Kubrat, au fost trei inele de aur cu monograme. Pe unul scrie Kubrat, cu litere grecești (XOBPATOY) iar pe altul scrie ”Kubrat patrician” (XOBPATOY ПATPIKIOY), indicând demnitatea lui, aceea de ”Patrikios” pe care o dobândise în lumea bizantină. Comoara a fost recuperată pațial și se află azi la Muzeul Ermitaj.

Sabie cu mînerul și teaca din aur descoperită în același mormânt din Ucraina. Atribuită, de asemnea lui Kubrat. 

Ce s-a întâmplat cu urmașii lui Kubrat? Despre Batbayan am zis mai sus.
Kotrag, al doilea fiu s-a mutat în nord, în bazinul fluviului Volga, unde a întemeiat un regat numit ”Bulgaria de pe Volga” și a adoptat islamul ca religie de stat. Hanatul a rezistat până în evul mediu târziu, când a fost distrus de Ivan cel Groaznic (în sec 16). Sunt considerați, alături de vechii mongoli, strămoșii tătarilor de pe Volga. Azi, pe acele locuri e Republica Tatarstan (în Federația Rusă) cu capitala la Kazan.

ASPARUH

Asparuh, al treilea fiu i-a condus pe o parte din proto-bulgari, care au antrenat și grupuri mari de slavi, către vest, la gurile Dunării. Va purta lupte cu kazarii, avarii și bizantinii și în final va fonda un stat în Balcani (voi reveni în alt episod).
Kuber a condus alte triburi proto-bulgare în Pannonia avară, dar mai apoi s-a stabilit în Macedonia, pe care a cucerit-o de la bizantini și a fondat un mic regat. Împreună cu slavii și alți localnici a asediat cetatea Salonicului dar nu a reușit să o cucerească . Ulterior, teritoriile lui Kuber au fost anexate de Hanatul Bulgariei.
Fiul cel mic al lui Kubrat, Alcek ar fi ajuns și el în Pannonia avară iar de acolo s-ar fi refugiat cu un mic grup de bulgari în sudul Italiei, în regiunea Beneventum (conform lui Teofan Mărturisitorul).

Războinic de stepă, așa cum este figurat pe unul din vasele de aur din tezaurul avar de la Sânicolaul Mare/jud Arad (descoperit în 1799) și aflat azi la Kunsthistorishe Museum. Imaginea este un izvor iconografic neprețuit cu privire la aspectul și echipamentul unui războinic turanic al stepelor din veacurile 6-7.

După prăbușirea Bulgariei Mari din nordul Mării Negre sub loviturile hazarilor, Asparuh, al treilea fiu al hanului Kubrat, însoțit de grupuri de bulgari onoguri și kutriguri, a trecut Niprul spre vest. Forțat de presiunea hazarilor, și-a continuat drumul spre gurile Dunării, unde cu acordul bizantinilor, a trecut fluviul, cu condiția să se stabilească pe aproape și să fie cuminte. În această perioadă numeroase grupuri de slavi sunt asociați (probabil că și cu forța) grupului de proto-bulgari.

Harta acoperă circa 200 de ani de istorie. (aprox 670-900). Nu toate elementele și evenimentele de pe această hartă sunt contemporane unele cu altele.

TRECEREA DUNĂRII

O sursă de epocă vorbește că bulgarii s-ar fi așezat pe o insulă mare a Dunării (in Deltă, între brațe?), dar arheologia a identificat o mare circumvalație, o fortificație circulară dublă formată dintr-un val de pământ, în jurul localității Niculițel, de lângă Isaccea (al cărui nume antic nu îl cunoaștem), care închidea între meterezele sale câteva sute bune de hectare. Arheologii cred că oamenii lui Asparuh au construit-o și s-au stabilit temporar în interiorul acesteia. Vezi poză

Traseul circumvalației (fortificație circulară) atribuită bulgarilor lui Asparuh,

de la Niculițel, jud Tulcea

Trebuie înțeles că Dobrogea și tot teritoriul Bulgariei de azi era la acel moment parte din Imperiul Bizantin. Hotarul cu „lumea barbară” era pe Dunăre.
Ulterior, forțând înțelegerea cu bizantinii, Asparuh și-a întins controlul până în cel mai îngust loc dintre Dunăre și Mare de pe teritoriul Dobrogei, unde a construit un alt val de pământ, de data asta liniar, de 61 km, menit să împiedice sosirea rapidă a unei eventuale mari armate de cavalerie bizantine (vezi poza).

Traseul celor trei valuri care traversează Dobrogea în zona ei cea mai îngustă. Cel mai vechi, cu roșu, este atribuit epocii lui Asparuh, fiindcă este îndreptat împotriva unui inamic ce ar fi putut veni din sud (bizantinii). Celelalte două valuri sunt atribuite bizantinilor, după prăbușirea Țaratului Bulgar și după ce au preluat controlul Dobrogei. Posibil să aibă legătură cu războiul rus'-bizantin, al lui Sviatoslav de Kiev (968–971)

Stăpân peste mai toată Dobrogea, Asparuh a obligat triburile locale de slavi, dar și pe cele de la nordul Dunării (așa zic documentele, că în Muntenia locuiau cele ”7 triburi slave”) să i se supună, să îi plătească tribut și să îl însoțească în campaniile militare. Cu armatele astfel organizate, și folosind Dobrogea ca bază de atac, Asparuh a început să facă raiduri de pradă în sudul Balcanilor.
Împăratul bizantin Constantin IV Pogonatul (adică Bărbosul), n-a putut întreprinde nimic că era ocupat cu luptele contra arabilor în Anatolia. Iar după ce i-a învins pe arabi, bizantinii n-au prea mai avut energie. Drept care au fost înfrânți crunt de bulgari în Bătălia de la Ongal, dată undeva în nordul Dobrogei, pe lângă Dunăre, poate chiar la Niculițel (680). După acest dezastru pentru bizantini, a fost semnat un tratat prin care Imperiul ceda Dobrogea și provincia Misia (adica tot spațiul dintre Balcani și Dunăre- vezi harta) dar fără orașul Ordessos (Varna) de pe coasta Mării Negre . Restul orașelor (Histria, Tomis-Constantia, Callatis, Ulmetum, Ibida, Halmyris, Dinogetia, Tropeaum și altele) fuseseră oricum definitiv devastate cu ceva decenii în urmă de o alianță slavo-avară și nu prea mai rămăsese mare lucru din ele.
Astfel s-a format nucleul hanatului bulgar din Balcani, din care făceau parte și teritoriile nord dunărene controlate politic de triburile slave, supuse bulgarilor. Adică Muntenia și Oltenia. Vedeți harta de mai sus. 

HANUL TERVEL

După Asparauh a urmat hanul TERVEL care mai lărgit un pic teritoriul hanatului spre sud. Lui Tervel – bănuit a fi fost creștin, precum bunicul lui, Kubrat – i-a fost oferit, de către împăratul bizantin, titlul de Caesar. Titlu care slavizat a dat numele de țar. Dar primul rege bulgar care-și va lua titlul de țar va fi Simeon, vreo 280 de ani mai târziu!
Epocii lui îi este atribuită sculptarea celui mai impresionant monument artistic al hanatului bulgar: Călărețul de la Madara. Un basorelief uriaș, cioplit pe o faleză naturală de gresie, reprezentând un călăreț bulgar ce ucide un leu, urmat de un câine. De jur împrejur e o inscripție în limba greacă ce-l slăvește pe Tervel. Există opinii că la origine ar fi fost o sculptură elenistică a cavalerului trac, transformată în epoca lui Tervel. Nu e sigur dacă a fost așa...Monumentul, aflat în patrimoniul UNESCO apare pe toate monezile bulgărești și e un simbol național.

Desen din anii 1920 al Călărețului de la Madara.

În apropierea călălărețului a fost fondată capitala Pliska. O incintă poligonală uriașă cu val de pământ și șanț ce închide o suprafață de 21 kilometri pătrați, în interiorul căreia s-a dezvoltat o mare așezare. Ceva mai târziu în mijlocul acestei incinte, hanii bulgari au construit - sub influență bizantină - o cetate cu ziduri masive de piatră. În interiorul ”citadelei” de piatră, au fost descoperite palate impresionante, edificii religioase (temple păgâne și biserici – după adoptarea creștinismului în sec al 9-lea), drumuri și piețe pavate, apeducte subterane prin conducte de ceramică. Hanii bulgari au dorit o capitală care să rivalizeze cu Constantinopolul. Va devenii cel mai mare oraș „barbar” din Europa din afara lumii romane (bizantine).

HANUL KRUM

În perioada războinicului han KRUM (800-814) controlul regatului s-a întins mult spre nord, până în Transilvania. Avarii care stăpâneau de mai bine de un secol Pannonia și Transilvania fuseseră învinși de Imperiul Franc (Carolingian). Da, care ajunsese până pe la Tisa. Profitând de situația asta, Krum a organizat o campanie contra avarilor pe care i-a zdrobit definitiv, ocazie cu care a adus sub controlul Bulgariei, Transilvania și valoroasele sale mine de sare.
Probabil asta este epoca când a fost îngropat faimosul tezaur avar de aur descoperit la Sânicolaul Mare și aflat azi la Kunsthistorishe Museum din Viena.

Tezaurul avar cu obiecte de tradiție iraniană, descoperit în 1799 în localitatea Sânnicolaul Mare (Nagyszentmiklós), azi în jud Arad.

În 811, împăratul Nikefor al Bizanțului a pornit o uriașă campanie contra bulgarilor. A cucerit capitala Pliska pe care a devastat-o cumplit, ucigând în același timp toată populația locală. Continuînd campania prin munții Balcani, armata romană a fost surprinsă într-o trecătoare și zdrobită. Împăratul a fost ucis în luptă. Furios pentru masacrele de la Pliska, hanul Krum i-a tăiat capul împăratului Nikefor și după a defilat cu el ridicat într-o sulită, a pus să fie fiert, iar craniul, poleit cu aur a fost transformat într-o cupă de băut. O epică umilire post-mortem! Și un obicei răspândit la popoarele stepei.

Un an mai târziu, în 812, Krum a inițiat el o campanie contra bizantinilor, a devastat sudul Traciei și s-a oprit sub zidurile Constantinopolului în fața cărora a făcut o demonstație de forță, fără însă să încerce vreun asediu. Încercările de a face pace cu bizantinii au dat greș și furios, Krum a ars numeroase biserici și mănăstiri culminând cu asedierea și cucerirea Adrianopolului. A luat de acolo peste 10.000 de prizonieri adrianopolitani și i-a colonizat la nordul Dunării, pe teritoriul Munteniei.

Săpăturile arheologice din jurul Bucovului (marginea Ploieștilor) au descoperit câteva așezări neobișnuite din acea perioadă. Locuitorii acestor sate aveau - conform descoperirilor - un mod de viață superior și oarecum diferit de al celor din alte așezări contemporane. În general arheologii sunt de acord că așezările de la Bucov ar fi putut fi ale deportaților din Adrianopol.

Istoricul și profesorul Florin Curta a mai observat ceva. În mai multe așezări cercetate în câmpia Munteniei, au fost descoperite tuburi ceramice pentru aducțiune de apă, inclusiv multe rebuturi. Identice cu cele folosite în capitala Pliska. Deoarece în satele necăjite din Muntenia nimeni nu folosea acele tuburi pentru așa ceva, a concluzionat că aceste sate produceau tuburi pentru a le exporta la sudul Dunării. Dar ce? - s-ar putea întreba unii – la Pliska nu se puteau produce conducte de ceramică? De ce s-ar exporta peste Dunăre tuburi ceramice din Muntenia, către un oraș aflat la peste 200 km distanță? Profesorul Curta argumentează că asemenea obiecte de ceramică aveau nevoie de arderi la temperaturi de peste 1000 de grade, ceea ce însemna un consum uriaș de lemn. Iar la sudul Dunării lemnul nu era atât de abundent pe cât era necesar. Și era nevoie de o cantitate industrială de tuburi. Posibil – aș adăuga eu – ca și calitatea argilei să fi fost mai bună la nordul Dunării. Puteți citi acest articol aici

Una din intrările în citadela centrală a orașului Pliska. Un obiectiv interesant de vizitat în Bulgaria. Și usor accesibil de pe autostrada catre Varna.

Un alt monument asociat cu stăpânirea bulgară la nordul Dunării se află tot în jud. Prahova, probabil legat tot de drumul sării dinspre Transilvania către Dunăre. La intrarea în trecătoarea Slon-Vama Buzăului, una din cele mai vechi pasuri transcarpatice, a fost ridicată o cetate monumentală (cu 3 faze de construcție). Ultima fază denotă o zidărie de tradiție balcanic-bizantină din blocuri de piatră frumos cioplite ce alternează cu rânduri de cărămida mare, pătrată. Specialiștii s-au întrebat de ce era exploată sarea din Transilvania când existau saline și în sud, chiar în Prahova. Probabil că erau exploatate și salinele din sud, însă nevoile țaratului erau mari, iar în Balcani nu exista sare deloc. Nu trebuie uitat că sarea era o marfă de importanță vitală, numită și „aurul alb”. Puteți citi un articol despre cetatea de la Slon și arheologia legată de această epocă în jud Prahova aici

 SECOLUL 9

După moartea războinicului han Krum (814), cel ce a împins hotarele hanatului, după înfrângerea avarilor, până dincolo de Mureș, în Transilvania, i-a urmat hanul Omurtag.

Ostilitățile cu bizantinii au continuat. În vremea lui Krum, în cursul războiului cu împăratul Nikefor, Pliska fusese devastată cumplit, drept care Omurtag a restaurat și reconstruit temeinic orașul.

Hanul Presian care l-a urmat pe Omurtag a cucerit Macedonia, anexând-o Bulgariei.

Țarul Boris a domnit din 852 până în 889 și din nou pentru scurt timp în 893. În 862 a încercat o negociere cu Biserica romană pentru a adera la creștinism. Dorința lui era să nu accepte creștinismul grecesc pentru ca țara sa să nu devină dependentă în vreun fel de Imperiul Bizantin, inamicul său. Îngrijorați de acest demers, bizantinii, aliați cu Moravia Mare, și cu croații, i-au declarat război lui Boris. În acest război Boris a ieșit înfrânt și a pierdut influența politică de la Dunărea de mijloc în favoarea moravilor (Moravia Mare a câștigat teritorii între Dunăre și Tisa). În paralel Bizanțul a ocupat Bulgaria, dar încep negocierile, sunt semnate tratate de „pace veșnică” , și obligația lui Boris de a adopta creștinismul de rit răsăritean (dar nu și să se supună Bisericii bizantine).

CREȘTINAREA BULGARIEI

La Sinodul IV de la Constantinopol (869 – 870), „problema” bisericească bulgară a fost rezolvată: s-a înființat o eparhie bulgară cu sediul în Pliska, subordonată direct Patriarhiei Constantinopolului. Hanul Boris a fost botezat cu numele de Mihail. Biserica bulgară avea să aibă șapte mitropoliți și să fie organizată după modelul bizantin. La 24 decembrie 879, Sinodul a decretat ca Patriarhia Constantinopolului să nu mai hirotonească în Bulgaria chiar dacă s-ar face o asemenea cerere. În practică, aceasta înseamnă că Biserica bulgară devenea independentă (deși sub supremația Constantinopolului). Ceea ce oricum a fost un uriaș succes diplomatic al lui Boris.

Și totuși creștinarea Bulgariei nu a fost o treabă simplă. O revoltă a unei mari părți a aristocrației bulgare contra convertirii s-a terminat urât. Boris/Mihail a ucis capii răscoalei, pe 52 de boieri împreună cu familiile lor. Urmașii boierilor proto-bulgari au pierdut mult din influență în favoarea nobilimii de origine slavă.

  

Inițial ceremoniile bisericești s-au ținut în greacă, o limbă pe care poporul nu o înțelegea. Dar Boris, temându-se de creșterea influenței bizantine, a adoptat limba slavă ca limbă liturgică, ca o modalitate de păstrare a independenței politice, lucru ce a dus și la omogenizarea limbii slave.

În aceeași linie a înființat două academii bisericești (”școli literare”), la Preslav și Ohrid unde teologia să fie predată (și scrisă) în slavonește. La Ohrid a predat Sf. Clement din Ohrid iar ambele școli literare au fost puternice focare de cultură bisericească slavă. Am citit că în doar 7 ani (886-893) Sf Clement a instruit și predat la peste 3500 de studenți, limba slavonă și alfabetul glagolitic, ceea ce este absolut fabulos pentru acea vreme!

  

Aceasta este epoca lui Chiril și Metodiu (nu voi detalia povestea acestora). Chiril a fost inventatorul unui alfabet original slav, glagolitic. Dovedit prea stufos (deși folosit mai bine de un secol), ucenicii lui Chiril au dezvoltat ulterior alfabetul chirilic, mai simplu, bazat pe literele grecești. Deci nu Chiril a inventat alfabetul chirilic. Până atunci în Bulgaria se foloseau doar două alfabete, strevechile rune turcice și cel grecesc.

Chiril și Metodiu, părinții alfabetului glagolitic, nu chirilic. Numeroși discipoli de-ai lor au scris, creat și propovăduit în Bulgaria, contribuind la efervescența culturală din epoca lui Simeon.

 

În următorii ani s-au construit la Pliska și Preslav biserici monumentale, a căror ruine impresionează și azi. Vezi uriașa basilică de la Pliska .

Macheta marii basilici creștine de la Pliska.

 

După o domnie lungă de 36 de ani, în 889, Boris a abdicat de bunăvoie în favoarea fiului său Vladimir și s-a retras la o mănăstire.

Dar politica fiului său a fost atât de ineptă, încât, furios, Boris a fost nevoit să părăsească mănăstirea si să își detroneze fiul, pe care l-a orbit și l-a aruncat în temniță (fii-su vroia ca țara să revină la religiile păgâne!).

Apoi a anunțat că își înscăunează pe cel de-al doilea fiu, pe Simeon și mută capitala de la Pliska (considerată ca fiind o capitală cu o tradiție prea păgână) la Preslav, orășel aflat în apropiere (893).

Macheta (sus)  și o parte din ruinele orașului Preslav.

 
O perioadă, la sudul Dunării, (unde existase oricum o organizare bisericească romano-bizantină puternică înainte de venirea bulgarilor) creștinismul s-a impus cu greu după câteva zeci de ani, chit a coexistat o vreme cu păgânismul. Dar la nordul Dunării, creștinismul a pătruns mult mai greu. Cu excepția centrului de putere de la Bălgrad/Alba Iulia („Voievodatul de la Bălgrad”) și a celui din Banat, creștinismul nord-dunărean va trebui să mai aștepte până în vremea lui Ștefan I al Ungariei. Iar în exteriorul Carpaților până în veacul al XII-lea.

  

Simeon cel Mare a fost un țar de succes. E primul care și-a schimbat titlul de Mare Han cu cel de Țar. Teritoriul Bulgariei a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din toată istoria sa. Investițiile în educație ale tatălui său au dat roade în epoca lui Simeon, domnia sa fiind o epocă de mare înflorire culturală.

MAGHIARII

Pe la 860 maghiarii se aflau încă în stepele din Nordul Mării Negre, într-un spațiu numit Levendia, undeva între fluviile Don şi Volga sau Nipru. Între 889-894 ungurii au fost alungaţi de pecenegi stabilindu-se mai la vest, în așa numitul ”Etelköz” (”Între râuri”) un teritoriu dintre Nipru și Siret. Ajungând până la Dunărea de Jos, unde s-au învecinat cu Bulgaria. (vezi harta)

Aflați în război cu Simeon, bizantinii le-au solicitat maghiarilor ajutorul, punându-le la dispoziție nave pentru traversarea Dunării. Ajunși pe malul sudic al fluviului, ungurii au invadat Bulgaria, au ucis mii de călăreți bulgari și au jefuit Preslavul, obligându-l pe țarul Simeon să se ascundă în cetatea Dârstorului (Silistra) de unde a negociat pacea prin intermediul unui amiral bizantin (cel ce-i trecuse pe unguri Dunărea). -pe hartă-săgeata albă-

Revanșa lui Simeon contra maghiarilor nu s-a lăsat așteptată. A negociat cu pecenegii care i-au atacat pe ungurii din ”Etelköz”. Presați și cu sălașele distruse de pecenegi, maghiarii au traversat Carpații Păduroși, îndeptându-se spre vest, unde s-au stabilit în câmpia Pannoniei, o stepă care le satisfăcea nevoile pastorale, așa cum se întâmplase și cu nomazii din trecut: hunii și avarii.

O dată stabiliți, după anul 900, maghiarii au declanșat timp de zeci de ani o serie de atacuri pustiitoare în vestul Europei și Italia. Aceste au au durat până în 955 când au fost zdrobiți de o armată germană lângă Augsburg.

Teritoriul în care s-au stabilit maghiarii era aflat în acea perioadă la intersecția intereselor a Bulgariei și a Moraviei Mari. Și acestea sunt statele cu care maghiarii au intrat în conflict pentru a își lărgii teritoriul.

Secolul al X-lea, până la prăbușirea țaratului în primele decenii ale celui de-al XI-lea.

După moartea țarului Simeon (927), mai multe popoare din jurul Bulgariei - spune un izvor din epocă - au hotărât să întreprindă expediţii împo­triva bulgarilor. Maghiarii au încercat cândva, între 940-950 cucerirea Banatului și Transilvaniei, teritorii aflate sub dominația Țaratului Bulgar, intrând în conflict cu guvernatorii locali care controlau exploatarea și comerțul cu sare.

Epoca fiului lui Simeon, Petru a fost una de pace și relativă prosperitate. După 960, după 40 de ani pace între Bulgaria și bizantini, împăratul Nikefor Fokas, îngrijorat de alianțele bulgarilor cu maghiarii (o potențială amenințare pentru Imperiu) a negociat în secret cu prințul rus’-vareg Sviatoslav al Kievului să atace Bulgaria. În 968 Sviatoslav a trecut Dunărea cu o armată uriașă cu care a reușit să cucerească tot nordul Bulgariei. Va fi nevoit să se reîntoarcă la Kiev pentru a își apăra țara de un atac al pecenegilor. Dar în 969 revine în Bulgaria cu intenția declarată de a păstra teritoriile cucerite și de a se stabilii permanent în Dobrogea. În același an țarul Petru a murit și pe tron a ajuns fiul său Boris II. Sviatoslav era pus pe fapte și mai mari: a cucerit Preslavul și l-a obligat pe țarul Boris II să îi jure supunere. Iar după încă un an a trecut Balcanii și a cucerit Filipopolis (Plovdiv), unde a ucis cu cruzime mii de locuitori, trăgându-i în țeapă. Planul împăratului Nikefor Fokas dăduse greș. În speranța că va slabii Bulgaria adusese la Dunăre un inamic redutabil și mult mai greu de învins.

Creștinism dobrogean din vremea țaratului bulgar. În cariera de cretă  de lângă comuna Basarabi/Murfatlar din care s-au extras pietre pentru construirea valului de piatră dobrogean (vezi mai sus harta acestor fortificații) a a înflorit o mică comunitate monastică rupestră. Inscripțiile incizate, păstrate pe pereții ansamblului sunt cu rune nordice, glagolitice și chirilice. Monumentul, deosebit de fragil, a fost lăsat ani de zile cu o protecție minimă în fața agresiunilor naturii dar și a „vandalismului” localnicilor care au distrus inscripții valoroase. Două ilustrații mai vechi de-ale mele legate de cariera-mănăstire de la Murfatlar (Basarabi). 

 

Ajuns pe tronul de la Constantinopol, Ioan Tzimiskes a reușit – cu greu - să rezolve problema cu Sviatoslav. A organizat o ofensivă bizantină puternică contra oștilor ruso-bulgare ( căci bulgarii s-au alăturat și ei oștilor lui Sviatoslav). Învins în două rânduri, cneazul Kievului a negociat retragerea sa din Bulgaria. Pe drumul de întoarcere a fost ucis de pecenegi, iar învingătorul și-a făcut o cupă din craniul său. Iar fostele teritorii bulgărești cucerite de bizantini (inclusiv Preslavul, rebotezat Ioanopolis în cinstea împăratului) au fost anexate Imperiului. Împăratul Ioan s-a întors în triumf la Constantinopol, însoțit de țarul Boris II pe care l-a obligat să își dea jos, în mod public, însemnele regale. Coroana și însemnele puterii (regalia) au fost depuse ca trofee în catedrala Sf. Sofia din Constantinopol. Boris II a rămas la Constantinopol ca un fel de ostatic de lux. Încercând să revină în Bulgaria a fost ucis din greșeală de un ostaș bulgar. Părea că Țaratul bulgarilor se prăbușise.

Reconstituirea portului cetății bizantine descoperită în comuna Nufărul, jud Tulcea. Dezvotată după revenirea stăpânirii bizantine la gurile Dunării, cetatatea a fost un punct important al comerțului între nord și sud. Descoperirile arheologice dovedesc influența culturală a populațiilor nordice, o dovadă în plus a faptului că drumul „de la varegi la greci” trecea și pe aici. Ilustrația a fost realizată (în colaborare cu arheologii implicați în cercetare) pentru o expoziție de arheologie legată de peisajul arheologic dunărean, la MNIR București.

 

Centrul de putere al Bulgariei s-a mutat în Macedonia.

Între 997 și până la 1014 a domnit țarul Samuel. Acesta a atacat în mai multe rânduri Grecia, ajungând până în sud, în Peloponez. A recucerit nord-estul Bulgariei cu Dobrogea și capitala Preslav, deoarece Bizanțul nu reușise să își impună la modul serios autoritatea în teritoriile cucerite. A purtat numeroase războaie contra bizantinilor conduși de împăratul Vasile II din care a ieșit deseori victorios.

În anul 1000, regele Ștefan al Ungariei a trecut la creștinismul roman.

În Banat, regele Stefan al Ungariei l-a trimis pe generalul Csanad contra ducelui Ahtum al Banatului pe care l-a învins (cândva în intervalul 1003-1020).

Punctul culminant al conflictelor cu Vasile II a fost Bătălia de la Kleidion (sau Belașița) din 1014, în urma cărora bulgarii au suferit o amară înfrângere. Un mare număr de soldați bulgari au fost capturați și orbiți la ordinul împăratului. Este avansată cifra de 10 000 de oameni. Pentru a putea fi conduși la casele lor, la fiecare 10 ostași orbiți, unuia i se cruța un ochi. Se spune că la vederea soldaților săi orbiți țarul Samuel ar fi avut un atac de cord în urma căruia a murit.

După moartea prematură a regelui, Bulgaria nu a putut rezista mult timp presiunii militare a bizantinilor. Patru ani mai târziu a venit sfârşitul Primului Regat Bulgar.

BISERICA DIN BĂLGRAD

De epoca lui Simeon sau a urmașului său pare să fie legată construcția celei mai vechi biserici din Transilvania, cea dezgropată (și apoi acoperită fără marcaj) în urmă cu câțiva ani, în fața catedralei romano-catolice de la Alba Iulia. La Alba Iulia (Bălgrad) a fost un puternic centru de putere local (slavo-român?) prin care țaratul bulgar controla valoroasele resurse de sare din Transilvania și comerțul de pe valea Mureșului. Arheologii l-au denumit ”Voievodatul de la Bălgrad”. În cursul veacului al 10-lea, maghiarii au cucerit acest centru de putere. În fruntea lui s-a ridicat o căpetenie militară - un gyula, independent de puterea centrală a maghiarilor din Pannonia. Posibil ca legenda lui Gelou să fie ecoul acestei cuceriri.

Documentele vorbesc de o căpetenie maghiară pe nume Gylas care s-ar fi creștinat în rit bizantin (în mod independent) în preajma anului 953. Acest Gylas să fi fost cuceritorul Bălgradului? Iar numele să fi fost o corupere a funcției militare din organizarea militară – gyula?

Sigur este că peste ani, maghiarii au botezat orașul Bălgrad, ”Cetatea Albă a lui Gyula” (Gyulafehervar). Funcția devenită nume a fost tradusă în documentele latinești ale Renașterii cu numele de Jula, iar mai apoi Iulia. Numele din latineasca medievală a orașului a devenit (cetatea) Alba (a lui) Iulia.Însă românii au păstrat până în veacul al 18-lea numele slav de Bălgrad.

Cele mai apropiate analogii arhitecturale ale bisericuței din veacul al 10-lea se găsesc tocmai în Macedonia însă stilul este învechit și provincial față de alte monumente contemporane balcanice. Dovadă că jupanii/voievozii/ducii locali ce stăpâneau la Bălgrad nu și-au permis ceva mai bun... O mică parte din populația care locuia în în veacul al 10-lea (în frunte cu elitele) devenise cumva creștină (într-o mare de păgânism), după cum o dovedesc o parte din mormintele descoperite. Obiectele găsite în morminte sugerează conexiunile acestor elite de la Bălgrad atât cu sudul bizantino-bulgar cât și cu Moravia Mare și Imperiul Carolingian.

Propunere de reconstituire a bisericuței de sec 10 descoperită la Alba Iulia, în urmă săpăturilor arheologice ale arh. Daniela Marcu Istrate. Reconstituirea este o variantă, soluțiile de reconstituire putând fi mai multe.

 

Unde erau stră-românii? Erau, dar documentele nu vorbesc despre ei. Iar arheologia nu face diferența între români, slavi, bulgari. Cert este că exceptând Bălgradul de pe Mureș și alte mici enclave izolate, populația localnică era în marea ei majoritate păgână. O dovedesc mai toate mormintele localnicilor, care sunt de incinerație. Îar în sudul Moldovei și Muntenia, au intrat pecenegii care s-au impus politic peste populația locală slavo-română. În nordul Moldovei controlul politic pare să fi venit dinspre Rusia Kieveană. De-a lungul Dobrogei trece, începând cu finele acestui veac drumul ”de la varegi la greci”. Bizantinii au construit în Dobrogea două fortificații liniare, Valul Mare de Pământ și Valul Mare de Piatră, dotate cu castre pntru apărători. O carieră de cretă din apropierea actualei comune Murfatlar, din care s-au extras blocuri de cretă naturală folosită la construcția zidului Marelui Val de Piatră a devenit – în acest veac și în următorul – o mănăstire. Monumentul – descoperit în anii 50 - este unul din cele mai interesante din România.

Din amintirile lui Tudor Vladimirescu

Spusă de Nicolae Popescu de la Mușetești, Mehedinți și publicată de Constantin Aricescu în istoria Revoluțiunii lui Tudor Vladimirescu - 1876

Nicolae Popescu își amintește în memoriile lui că în timpul zaverei, la Cotroceni, Tudor Vladimirescu le-a istorisit o întâmplare din trecut:

”Intr-o zi, la Cotroceni, pe când Tudor conversa după masă cu părintele Ilarion si cu Geni despre multe, între alte fapte d'alle lui Tudor din timpul resbellului russo-turc, narră și urmatorult fapt care a remas tiparit în memoria locuitorilor din Mehedinti:
Eram în goana unor hoți, cari aveau de căpitani duoi popi, cari popi savirșiră multe cruzimi în felul turcilor. Poposisem într-un sat; când tocmai plaieșii imi aduseră legati pe cei duoi hoțomani de popi, cari erau tocmai din acel sat.
Începu-i să-i dojenesc, spuindu-le ceea ce trebuia, dar unul din el, obrasnic, imi respunse cu semeție : că pe el are cine sa'l dojenesca; ca Episcopul e stapânul lui; ca numai Episcopul lui îl poate pedepsi; iar eu sa'mi văd de treaba mea; mai bine să'mi stăpânesc pandurii mei, cari sunt mai rei decât tâlharii."
Poruncit atunci la câți-va săteni sa faca o gropă la spatele altarului; cand gropa fu gata, zisei acelui tâlhar de popă:
În acea casa 'a lui Dumnezeu, citit-tu poporanilor Sânta Evanghelie, care zice ca preoții sunt urmașii apostolilor, sunt sarea pământului, sunt lumina norodului, sunt păstorii turmei, cari sufletul își pun pentru ei; iar tu, hoțomanule, dupa faptele tale nelegiuite nu mai
esci vrednicu a fi pastorul turmei; o sa te îngrop la spatele altarului, ca popii ce o vedea gropa ta să nu mai facă ca tine."
După ce îl impușcă, poruncii de bătu rău pe celaltu popă până îl omorî si p'acella ; și i-am aruncat p'aminduoi în groapă.
Apoi poruncii de 'mi facu o ciorbă de iepure; ș'am mancat cu asa poftă, că cât oiu trăi n'oi uita acea ciorba!”

Armanele de la Seimeni

Mai acum vreo 10 ani, pe câteva situri și forumuri de dacomani hardcore, care tocmai descoperiseră „arheologia aeriană” pe GoogleMaps, apăruseră texte despre „structurile megalitice” sau temple getice ultra-străvechi și misterioase de la Seimeni, jud Constanța. M-am uitat și eu atunci și chiar am discutat cu prieteni. Pe dealul de deasupra satului Seimeni, din apropierea Cernavodei, se vedeau foarte clar în pozele din satelit, din cauza ierbii de altă culoare, o grămadă de cercuri cu diametrul de maxim 20m. Ulterior, când le-am vizitat în 2019, mi-am dat seama că erau și adâncite în sol, ca niște farfurii. Nu-mi dădeam deloc seama ce erau, dar era clar că aveau legătura cu industria agricolă locală și nu cu urmele arheologice lăsate de extraterestrii. In anii trecuți am mai văzut și în alte locuri din Dobrogea, ba chiar și în Bulgaria. Niciodată în restul țării. Deci ceva legat de o tradiție locală, poate de tradiție turcească...

Dar tot nu am înțeles ce erau. Azi am găsit un text al unui profestor și filolog ieșean, Eugen Munteanu, care scrie la gazetă articole (bune) de cultură. Omul e născut în Seimeni.

Și în sfârșit explică ce e cu cercurile din satul său. Las și linkul să citiți tot articolul.
Arman, din turcescul harman=treierat.

”(...)Nu rezist tentaţiei de a da un exemplu de asemenea neghiobie, fabulă senzaţionalistă, sau, ca să zic aşa, mai blând, „mit ştiinţific”. Povestea mă amuză şi ar trebui să mă încânte, căci este vorba chiar despre satul meu natal. Câţiva arheologi amatori, ingineri de profesie cărora, culmea!, li s‑au asociat şi persoane care par serioase, afirmă în scris, în mod repetat, că în satul Seimeni de pe malul dobrogean al Dunării ar exista nişte construcţii misterioase, atestând evenimente epocale, care ţin de începuturile istoriei şi civilizaţiei umane. Aceşti erudiţi de ocazie cred că au dat acolo, privind imaginile din satelit, peste semne clare ale intervenţiei unor forţe supraterestre! Pe scurt, concluzia ar fi „Seimeni este locul unde începe istoria umană”. O fantezie „pioasă” de acelaşi fel este cea cuprinsă în povestea despre cum „pământul românesc este grădina Maicii Domnului”, împărtăşită de destui prostovani!
Cât ar trebui să fiu de fericit că în satul meu natal, Seimeni, a început istoria! Despre ce e vorba, de fapt? Din satelit se văd nişte cercuri foarte interesante, mari, egale între ele şi grupate într-o anumită ordine geometrică. Aceste cercuri, afirmă „nevinovaţii” noştri impostori, nu puteau fi făcute decât de nişte forţe extraterestre ş.a.m.d. În realitate, ca om al locului, cunosc bine acele mari ligheane de pământ acoperite cu iarbă, căci ele se află pe dealul de deasupra satului, la câţiva metri de casa părinţilor şi acolo mi‑am petrecut copilăria. 

Ele, aceste adâncituri ideale pentru joacă, se numesc armane. Bunicii noştri, acum o sută de ani, secerau grâul, orzul sau secara cu mâna, făceau snopi, pe care îi cărau cu căruţele de pe câmp şi îi treierau apoi în aceste arii. Un arman era deci un fel de lighean în pământ, cam de vreo 15-20 metri în diametru, în mijlocul căruia bunicii noştri înfigeau un stâlp de care legau căpăstrul cailor, pentru a‑i face să alerge circular. Caii trăgeau peste spice un dispozitiv simplu, o piatră cilindrică, iar acesta era treieratul, desprinderea boabelor de paie. De ce armanele erau plasate pe dealurile din jurul satului şi nu direct în câmp? Simplu, căci acolo, pe deal, deasupra Dunării, vântul sufla mai puternic şi cam tot timpul anului, inclusiv vara, uşurând vânturatul boabelor, adică separarea lor de pleavă. Ceea ce este realmente fascinant în sine e faptul că pietrele acelea pe care le trăgeau caii după ei prin armane, erau, multe dintre ele, segmente de coloane antice, romane sau greceşti, luate de-a dreptul din ruinele cetăţilor romane de la Dunăre, Axiopolis, Capidava, Noviodunum...”
Aici, sursa

Treierat în arman. Fotografie istorică dintr-un sat dobrogean din 1934. Sursa foto aici

Despre spada lui Ștefan de la Istanbul

Câteva gânduri în jurul spadelor „lui Ștefan cel Mare” de la Istanbul, după ce am răsfoit cartea dlui Andrei Adrian Rusu , ”Ștefan cel Mare și moldovenii din vremea sa”. Dar și câteva păreri personale, sedimentate în timp.
Armele folosite de moldoveni în veacul al 15-lea, erau în proporție covârșitoare importate. Marea majoritate din orașele săsești, Brașov, Sibiu, Bistrița. Pentru aceste orașe exportul de arme către Moldova era una din principalele surse de venit . Anumite arme mai deosebite erau însă aduse și mai departe, din Germania sau Italia.
Și nu doar armele.
Studiul descoperirilor arheologice sugerează că toate cuțitașele sau briciurile de bărbierit descoperite în săpăturile arheologice din Moldova sunt de import. Se estimează că peste 50% din armamentul de orice fel era importat, mai ales cel performant care implica tehnologie sau oțeluri speciale. De asemenea, mare parte din arcuri și săgeți erau importate din orașele săsești. Puținii meșteri din Moldova de care avem știre, erau tot străini, precum făuritorul de arcuri din Suceava , un sas (I s-a păstrat piatra de mormânt).

Dar nu doar armele ci și majoritatea uneltelor erau mai toate aduse din Ardeal: sfredele, fierăstraie, topoare, bărzi, apoi lacăte, chei, balamale etc. Moldova nu avea fier. Cine să fi făcut în Moldova arme performante? Arbalete, spade din oțel bun...Nu mai zic de cămăși de zale. Moldova nu avea orașe precum cele din Ardeal sau Polonia în care să existe bresle producătoare de obiecte din metal, o industrie metalurgică care să necesite cunoștințe înalte tehnologice. Și bresle care să califice la standarde înalte meșteri.

O altă sursă importantă de arme erau războaiele. Multe alte arme erau obținute ca prăzi de pe urma luptelor, păstrate în arsenalul domnului și oferite ulterior „vitejilor”.
Foarte probabil însă, să fi existat în Moldova numeroase ateliere de reparații.

Spadele și săbiile erau arme la care nu avea acces oricine. Erau arme scumpe și (deși aparent simple) erau greu de produs. Oțelul trebuia să fie de calitate. Raritatea spadelor și săbiilor din Moldova medievală este susținuta atât de izvoare cât și de descoperirile arheologice . Iar mai toate cele câteva descoperite sunt dinaintea epocii lui Ștefan, sunt spade de final de secol al 14-lea inceput de 15.

Spadele de la Istanbul sunt de origine germană. Există un inventar otoman al spadelor jefuite de la Suceava de către Soliman Magnificul care le denumește ff clar: ”săbii germane, săbii înguste, cu vârf ascuțit” (traducere aprox din turcă). Specialiști occidentali, neimplicați emoțional și patriotic (precum istoricul militar britanic David Nicolle) au opinat că toate spadele de la Istanbul provin din aceeași sursă (ca producție) și fac parte dintr-un tip caracteristic german și doar butoanele a două din ele, unul fiind cel cu inscripție,sunt produse locale, adăugate în Moldova. David Nicolle e primul care a sugerat că armele au putut fi importate pe bucăți (lama separat, garda separat etc) și au fost asamblate într-un atelier local. Firul de argint de pe mânerul spadei cu butonul cu inscripție a fost adăugat tot local.

Butonul (pommel-ul) spadei voievodului Ștefan, față și verso. În stânga, pornind în sens orar din dreapta crucii centrale citim (literele din paranteză nu sunt în inscripție, sunt completate):
+ Ioanŭ Stefanŭ Voe(vo)da G... și la dreapta pe verso ...ospodarŭ Zemli Molda(v)ksi. Unde Ioan, prescurat deseori Io, este un supranume primit de toți domnii români (și de țarii bulgari) după ungerea lor, însemnând ”Din Mila lui Dumnezeu” (asta este și traducerea numelui original ebraic). Am găsit în mai multe articole informația că în mijlocul butonului este reprodus capul de bour al Moldovei. Oricât am încercat să mă uit cu atenție, pe butonul acestei spade nu se poate recunoaște nici o imagine. Nu am găsit o fotografie suficient de bună să îmi dau seama dacă centrul butonului avea vreo decorație care s-a oxidat sau a dispărut. În schimb există o altă spadă (vezi mai jos) care are cap de bour pe buton, dar care nu trebuie confundată cu spada lui ”Ștefan”, cea cu inscripție. 

Toate spadele de la Istanbul (sunt 3) au aceeași lungime, ceea ce sugerează că au aprținut aceleiași persoane. Un principe nu avea „o spadă” ci cel mai probabil un grup de arme identice. Când comandai, nu comandai una, ci 10. Cele trei arme erau, ca model, unul învechit pentru epoca lui Ștefan. E drept că pe butonul cu inscripție slavonă este menționat un Ștefan, gospodarul (domnul) Moldovei”. Dar înaintea lui Ștefan cel Mare au mai existat doi „gospodari” cu numele Ștefan, care ar fi putut fi mai curând cei la care face referire inscripția de pe buton.
Ștefan I (1394-1399) și Ștefan al II-lea (1433-1435/1442-1447). Ștefan cel Mare este Ștefan al III-lea.
Spadele au fost jefuite laolaltă cu întreg tezaurul domnesc din Cetatea Sucevei de Soliman Magnificul în timpul campaniei de pedepsire a lui Petru Rareș (1538).

Adrian Andrei Rusu sugerează că izvoarele ce menționează arme „moldovenești” sau ”valahe” se referă la mâna celui ce folosea arma, nu la meșterul ce a făurit-o.

Pe scurt. În Moldova nu se făureau spade. Puteau exista ateliere care să le adapteze, completeze, repare. De la Brașov sunt atestați meșteri specializați ce veneau în Moldova să „ascută” arme. Deci până și ascuțitorii de arme erau „importați”.
Spadele de la Istanbul sunt produse într-un atelier german, cândva la începutul veacului al 15-lea. Cel mai probabil au aparținut unuia din cei doi domni Ștefan ce l-au precedat pe „cel Mare”

O a doua spadă aflată la Topkapi, în Istanbul, considerată ca fiind din același grup cu cea a  ”Gospodarului” Ștefan. Din păcate această spadă nu este expusă în expoziția permanentă a colecției de la Istanbul.
Aceasta are două însemne heraldice pe buton (pommel), pe o parte un cap de bour, pe cealaltă un scut împărțit median în două, cu trei fascii în dreapta și o cruce și o semilună în stânga. Când o să strâng mai multe informații despre ce s-a scris vis a vis de această spadă voi completa.

Butonul unei copii aflate în Muzeul Național de Istorie din Chișinău. Spada este o copie incorectă, deoarece combină inscripția spadei lui Ștefan cu heraldica altei spade (vezi mai sus). 

Notă: Trebuie să repet câteva informații. În limba română s-a încetățenit un cuvânt unic pentru toate armele vechi, lungi, de tăiere: sabie. În trecut aceste arme erau mult mai clar definite. Deoarece pe teritoriul României moderne în ultimii 300 de ani s-au folosit exclusiv săbii, acesta este cuvântul care a rămas în vocabular pentru toată familia de arme albe lungi de tăiere. 

Armele moldovenești de la Istanbul nu sunt însă „săbii” ci spade. Nu e tot aia. Spadele au o caracteristică: au tăișuri pe ambele părți. Săbiile sunt precum cuțitele de bucătărie: au un singur tăiș. Săbiile pot fi curbe sau nu. Epoca de glorie al spadelor este evul mediu timpuriu și clasic. Spatha romană, spadele vikinge sau ale cruciaților sunt cele mai cunoscute. Popoarele orientale, persanii, otomanii, tătarii aduc moda săbiilor. Începând cu mijlocul veacului al 15-lea în estul Europei creștine încep să fie folosite săbiile iar spadele devin niște arme „vintage” sau foarte specializate (precum spadele uriașe de 2 mâni folosite în anumite situații de luptă, în sec 16).
Nota 2: Spada lui Ștefan e SPADĂ, nu paloș. Paloșul (nume de orig maghiară „pallos”) e tot o spadă mare, de o mână și jumătate folosită de cavalerie.

O cronică necunoscută din vremea lui Mihai Viteazul - Recenzie

 

O cronică necunoscută din vremea lui Mihai Viteazul. Nurenberg – 1603 de Hieronimum Ortelium Ausgustanum, tipărită de Johan Lanszenberger, în tipografia lui Johann Sihmachers, ed. pr. prof. dr. Vasile Oltean, traducere de prof. Hans Butmăloiu, Sibiu, Editura Andreiana 2019

Recenzie

În urmă cu câțiva ani presa tabloidă titra despre descoperirea uluitoare a unui manuscris medieval unic, de o mare valoare, despre „prima cronică a lui Mihai Viteazul”. Iată câteva asemnea titluri:

- Arhive „de aur”, descoperite de un om cu har. Preot cu sclipire de geniu salvează istoria neamului

- O cronică germană a lui Mihai Viteazul, necunoscută până acum în România, a intrat recent în posesia Muzeului ”Primei școli românești” din Scheii Brașovului.

- Cunoscut drept „preotul cu sclipire de geniu”, Vasile Oltean a rămas surprins când a descoperit modul în care era perceput Mihai Viteazul de oamenii din jurul său și de meticulozitatea cronicarilor.

- Una dintre descoperirile sale de răsunet este Cronica germană a lui Mihai Viteazul, scrisă în timpul vieții domnitorului. ”Cronica lui Mihai Viteazul de la Nuremberg este prima cronică scrisă despre domnitorul român al Unirii, tipărită la 1603, adică la un an și jumătate după mortea lui Mihai. Evident, lucrarea a fost concepută în timpul vieții lui Mihai Viteazul” ne- a declarat Vasile Oltean.

-„Atitudinea față de Mihai Viteazul (n.r. – l-a surprins cel mai mult). E scrisă de nemți. Nemții scriu cu pozitivitate față de Mihai Viteazul, sunt corecți și cinstiți. Nu-l critică, nu-l acuză, spun toate întâmplările. Eu cred că cei doi cronicari nemți erau din echipajul de luptă al lui Mihai Viteazul, erau foarte intimi. Cred că erau mercenari”, a mai împărtășit părintele Oltean.

Preotul-muzeograf-profesor Vasile Oltean este directorul micului muzeu Prima Școală Românească din curtea bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului. Domnia sa este o persoană bine cunoscută, care se bucură de o bună apreciere în rândul publicului. I-au fost dedicate numeroase articole în presă și e apreciat ca un mare patriot, un mare luptător aflat în slujba culturii românești, descoperitor de cărți și documente vechi, scriitor și editor de lucrări științifice. În realitate sfinția sa este un adevărat impostor în ale istoriei, un entuziast semidoct și iubitor de glorie și faimă, ce nu respectă nici o regulă științifică, atât în ceea ce privește muzeografia cât și scrierea și publicarea textelor, fiind în realitate un desăvârșit pseudo-istoric protocronist și ultra-naționalist. Păcatele părintelui muzeograf  sunt mai multe trebuind să mai enumăr și lipsa de modestie (față de cercetarea științifică), mândria, aroganța și suficiența. Lucrările scrise de dumnealui nu se ridică deasupra gândirii unora ca Dan Puric, Ion Coja, Daniel Roxin, generalii Dogaru sau Chelaru. Părintele Oltean este foarte sensibil la publicitate, reușind să lase presei și vizitatorilor imaginea unui cărturar fin, ce scoate de sub ”colbul timpului” neprețuite cărți și tipărituri de valoare inestimabile legate de istoria neamului, valori pe care se străduiește neostenit să le aducă sub ochii publicului iubitor de istorie. 

Cea mai gogonată poveste s-a petrecut după ce omul a descoperit în colecția Bisericii Sf. Nicolae o carte tipărită în 1603 la Nürnberg.

În realitate Cronica de la Nürnberg e cunoscută tuturor istoricilor români. Pasajele privitoare la Mihai Viteazul și la evenimentele în care a fost implicat - au fost editate şi traduse în limba română, în urmă cu 36 de ani. Ele se regăsesc în volumul editat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului şi Biblioteca Centrală de Stat, Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. II. Cronicari şi istorici străini. Secolele XVI-XVIII. Texte alese, Bucureşti, 1983, p. 44-69.

Apoi figura lui Mihai Viteazul este, în contextul lucrarii, puțin vizibilă. Autorul cronicii trateaza mai bine de 200 de ani de istorie a luptelor cu turcii. Mihai Viteazul e un personaj secundar în carte. Unul printre mulți alții. Lucrarea nu a stârnit foarte mult interesul istoricilor români deoarece este o compilație din alte lucrări, fiind astfel un izvor secundar. Istoricii au preferat să se aplece asupra izvoarelor primare. Practic tot ce declară părintele Oltean e impostură și ingnoranță. Cum poți spune: ”O cronică germană a lui Mihai Viteazul, necunoscută până acum în România”? Nu este nici a lui Mihai Viteazul și nici necunoscută. Din sutele de pagini ale lucrării, Mihai Viteazul abia este pomenit în câteva, ca participant la Războiul cel Lung.

Paragraf unde este menționat Mihai Voievod

Lucrarea nu este nici o mare raritate, mai multe exemplare originale găsindu-se în bibliotecile din România. Pe plan internațional, se găsesc numeroase exemplare, (în biblioteci sau chiar pe piața de carte veche). Câteva biblioteci oferă gratis, online, pdf-ul originalului scanat pagină cu pagină. In urmă cu câțiva ani, o editură germană a publicat cartea în facsimil, în ediție de lux. Deci nici vorbă de ” prima cronică scrisă despre domnitorul român al Unirii” sau ” cea mai veche monografie a lui Mihai Viteazul din lume”.

Lucrarea lui Ortelius a fost reprintată în facsimil, fiind disponibilă pentru 26 euro, ediția cu coperți normale sau 189 euro cu coperți de piele 

Cartea despre care vorbim este o tipăritură (nicidecum un „manuscris” cum au titrat tabloidele românești). Autorul, notar la curtea imperială habsburgică, este Hieronimus Oertl (latinizat Ortelius) nascut la Augsburg (1543-1614) de unde și supranumele de Augustanus.

El a fost încurajat să scrie la sugestia cumnatul său, Johannes Sibmacher, un faimos artist (gravor pe cupru) din Nürnberg, cel ce semnează și numeroasele ilustrații cu portrete, scene de bătălii și asedii. În legătură cu gravurile din carte, istoricii români s-au aplecat cu mai mult interes deoarece prezintă lupte și vedute de cetăți aflate pe teritoriul României. De exemplu, cea mai veche panoramă (în mare parte fantezistă) a Timișoarei, apare aici.

Prima imagine a Timișoarei (în mare parte fantezistă deoarece creștinii nu aveau acces în orașul aflat sub ocupația otomană), așa cum a ilustrat-o Johannes Sibmacher

Cartea purta titlul: „Cronologia sau descrierea istorică a tuturor luptelor și asediilor localităților și cetăților, de asemenea confruntările și războaiele, din Ungaria de Sus și Jos și Transilvania, cu turcii, din Anul 1395 până în prezent”. Titlul prescurtat al lucrării apare și pe colofonul paginilor de început: Kronica des Ungerischen. Kriegwesens

Ortelius narează luptele dintre Regatul Ungariei si Imperiul Otoman in secolele XIV-XVI, (și apoi a Habsburgilor, care „apar în poveste” dupa 1526, când au preluat "de jure" Coroana Sfantului Stefan). Lucrarea  vorbește despre luptele acestora cu turcii începând cu Bătălia de la Nicopole (1396) și până la Războiul cel Lung (1593-1606), război în care se încadrează și acțiunile lui Mihai Viteazul. Cartea a fost in succes în epocă, de aceea a fost reeditată de mai multe ori, cu adaosuri. La început, Ortelius s-a ocupat doar de perioada de până la 1592. În 1602 au apărut 2 ediții. Apoi s-au adăugat continuări în edițiile din 1603, 1604, 1607, 1613. Ultima ediție completată a fost publicată în 1665 de Martin Meyer la Nürnberg. (sursă biografică )

Lucrarea este una de compilație, multe evenimente contemporane lui fiind preluate din ziarele epocii, acele foi tipărite numite aviso, care prezentau pe scurt evenimentele politice din epoca. Preotul Vasile Oltean nu are habar de edițiile mai vechi ale cărții și își imaginează că autorul german și-a adunat informațiile trăind în anturajul lui Mihai Viteazul.

După ce pr. Oltean s-a plâns în presă că – ”România nu găsește 16.000 de lei pentru a tipări o carte excepțională: Cronica necunoscută a lui Mihai Viteazul” cumva, s-au găsit niște mii de euro care au dus publicarea unei ediţii „neştiinţifice, plină de stăngăcii şi amatorisme, cuprinzând o traducere greoaie, cu destule carenţe şi o ediţie facsimilată mai mult decât îndoielnică. (...) Fără să fie o ediţie ştiinţifică pentru specialişti sau o lectură uşoară pentru pasionaţii de istorie, publicarea lucrării de faţă a transformat o cantitate imensă de hârtie în simplă maculatură.”(Liviu Câmpeanu)

Fiindcă cartea editată de preotul din Scheii Brașovului este un monument de incompetență din toate punctele de vedere. Medievistul sibian Liviu Cîmpeanu, care a făcut cărții o recenzie dură, (publicată în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu, 2019) adună câteva din nenumărate gafe și greșeli. Nu voi relua decât câteva din observațiile adunate de dl. Cîmpeanu. Astfel aflăm că e vorba de o cronică „în limba germană gotică”. Editorii find atât de inculți încât confundă fontul de literă folosit (gotic) cu limba. „Dialectul în care a fost scris textul este Frühneuhochdeutsch, folosit în spaţiul german la vorbit şi scris, între 1350-1650.” (Liviu Cîmpeanu). Limba gotică nu mai era vorbită de pe mai bine de 1000 de ani.

Una din paginile de început ale ediției din 1603 (sursa)

Traducerile prof. Hans Butmăloiu sunt deseori incoerente. Liviu Cîmpeanu, bun cunoscător al germanei medievale dând câteva exemple. ”Traducere Butmăloiu: „Însă după ce Împăratul tucesc Solyman voievodului alungat se învoi ca cu ajutor să se înfăţişeze, voievodul atât de îndelung şi mult mişcă pe Solyman, încât cu război se hotărî personal să-l investească înapoi” (p. 48). 

Traducerea pasajului de mai sus este însă următoarea: „Dar după ce împăratul turcesc Suleyman i-a promis voievodului alungat [Ioan Zapolya] să-i acorde ajutor, voievodul a stăruit atâta timp pe lângă Suleyman, până când acesta s-a decis să-l investească şi să-l reinstaureze în domnie personal, cu puterea oştii” (traducere Liviu Cîmpeanu).”

Autorii au lipsuri istorice grave, confundând cele trei Cetăți Albe din Europa Centrală și de est: Griechisch Weissenburg (=Nandorfehérvár=Belgrad/Cetatea Albă Grecească adică ortodoxă) și Stulweissenburg (=Székesfehérvár=Alba Regală/Cetatea Albă de Scaun) imaginându-și în ambele situații că e vorba de Alba Iulia (=Gyulafehérvár = Bălgrad/ Cetatea Albă a lui Gyula). 

Nu poți scoate masive cărți de izvoare istorice făcând gafe de asemenea gen.

Cartea este o maculatură după chipul și asemănarea preotului Vasile Oltean, un diletant cu veleități de mare savant patriot.