luni, 21 mai 2018

Pohta ce-am pohtit - istoria unui fals celebru






Mi-am propus de mai demult să scriu un articolaș despre una din cele mai rezistente falsuri istorice (unul din numeroasele falsuri istorice) ale istoriografiei românești. Însă m-a hotărât abia acum după vizita la muzeul de istorie din Pitești, unde am fost de Noaptea Muzeelor (mai 2018). Voi explica mai jos de ce.



Este vorba de faimoasele cuvinte scrise de Mihai Viteazul: Și hotaru Ardealului/ Pohta ce-am pohtit/ Moldova/ Țara Românească. Deși marele medievist Constantin Rezachevici a explicat în mai multe articole științifice, ÎNCĂ din 1975(!), povestea acestor cuvinte, contextul și locul unde au fost scrise, ele încă sunt folosite propagandistic și azi în forma falsificată ca dovadă a ”crezului unirii” sau ”testamentul” lui Mihai Viteazul.


Însemnarea autografă a lui Mihai Viteazul a fost publicată de Nicolae Iorga în 1902. Marele istoric nu a reprodus rândurile așa cum apăreau ele pe document ci le-a adunat într-un singur calup pe patru rânduri, lăsând impresia că ele au fost scrise împreună. Acesta a fost începutul. Timp de 100 de ani toată lumea a ȘTIUT că aceste vorbe reprezentau dorința (pohta) și crezul lui Mihai Viteazul de a unii cele trei principate. Sergiu Nicolaescu nu a ratat ocazia a-l pune pe Amza Pellea să rostească aceste vorbe (tot așa cum Mircea ce Bătrân, din filmul Mircea, recită din Scrisoarea III de Eminescu), fapt ce a întărit și mai mult percepția naționalist-eronată a acestor vorbe.


Modul cum au fost reproduse (incorect!) de Nicolae Iorga notițele lui Mihai Viteazul în 1902 (imagine din expunerea Muzeului de Istorie al Argeșului-Pitești). Adică în acest mod:
Și hotaru Ardealului,
Pohta ce-am pohtit,
Moldova,
Țara Românească


Care e realitatea? Însemnarea voievodului a fost totdeauna prezentată separat și scoasă din context. Rezachevici a publicat în premieră imagini ale documentului respectiv, păstrat în arhiva de război de la Viena. În 1968, fuseseră aduse la Arhivele Statului din București microfilme după mai multe documente aflate la Viena. Astfel, Rezachevici a observat că vorbele lui Mihai sunt de fapt niște notițe scrise pe VERSOUL unui document de 4 pagini în limba maghiară. Textul inițial fusese dictat în românește de Mihai și apoi tradus în maghiară. Documentul, foarte important, cuprindea o listă de cereri și discuții pe care Mihai Viteazul, întors din campania din Moldova, trebuia să le aibă cu comisarii imperiali ai împăratului Rudolf lI aflați la Satu Mare.


Iată cum apare, pe față și pe verso, ultima pagină a documentului . Se poate observa că notițele de pe verso corespund unor paragrafe de pe fața foii. Și că ele nu reprezintă o singură idee, unică... 

Deoarece Mihai nu cunoștea limba maghiară, el și-a notat pe spatele ultimei pagini câteva cuvinte spre a știi unde erau scrise acele idei. Unul din subiecte era ”frontiera de vest a Ardealului” (”și hotaru Ardealului” cum zice voievodul). Deoarece el vroia să re-anexeze Transilvaniei teritoriile Partium-ului (Bihorul, Solnoc, Zarandul și Crasna) așa cum fuseseră reglementate de un tratat din 1570 și care fuseseră cucerite și luate de imperiali. Această însemnare cu hotarul apare în partea de sus a versoului documentului. La baza paginii, pe alte două rânduri, apar restul însemnărilor. 


Mihai vroia să îi fie recunoscută oficial de către Rudolf al II-lea și domnia ereditară asupra Moldovei și Țării Românești. Adică să poată lăsa moștenire urmașilor săi acele principate. Când scrie ”pohta ce-am pohtit// Moldova și Țara Românească” (pe 2 rânduri) el nu folosesște cuvântul ”pohtă” cu sensul modern de dorință sau poftă ci cu sensul de cerere (hotărâtă). Tradus, textul ar suna ”cererea ce-am cerut-o cu hotărâre”. Cuvântul apare cu acest sens și în alte documente ale lui Mihai: ”pohta (cererea) ce-am trimes pe Pantazi la păratul (împăratul)” sau ”să pohtească (să ceară) de la păratul”.
Practic, Mihai avea de discutat cu diplomații imperiali - printre altele - 2 probleme majore. Să rectifice frontiera vestică a principatului Transilvaniei încălcat de imperiali și separat, de a i se recunoaște stăpânirea și domnia ereditară asupra Moldovei și Munteniei. În acest scop și-a făcut niște însemnări independente pe versoul ultimei pagini a unui document tradus în ungurește în propria cancelarie. Însă de la Iorga și apoi de-a lungul timpului aceste însemnări au fost alăturate, în mod artificial, spre a rezulta un text fals, prezentat tuturor ca ”testamentul” politic al lui Mihai Viteazul, dovada clară că el dorea demult Unirea și că lupta sa a fost dată doar în acest scop.

Adevărul este că nici un istoric nu a reușit să identifice vreun text de-al lui Mihai Viteazul din care să rezulte că proiectul politic al lui Mihai ar fi fost o unire a celor 3 principate. Acea unire de 4 luni a apărut într-un context politico-militar specific, care nu fusese prevăzut și nu a avut în spate o dorință motivată național sau etnic. 

Cum bine spune istoricul Bogdan Murgescu într-o notă a unei cărți:
De remarcat şi faptul istoricul clujean Ioan Aurel Pop a strâns într-un veritabil dosar toate informaţiile referitoare la manifestări etno-lingvistice (românești) din anii 1599-1600, dar nu a reuşit - în pofida acribiei şi erudiției sale - să găsească nici un text propriu al lui Mihai Viteazul care ateste motivaţia naţional-românească a acţiunii sale (cf Pop 1998). Florin Constantiniu s-a exprimat şi el concludent în această privinţă : "Dacă Mihai a avut dintru început gândul unirii, sursele de care dispunem până acum nu spun nimic. În nici un caz nu poate fi considerată o dovadă a planului domnesc de unire un text din 1600 al voievodului, care ar fi sunat aslfel: (Şi hotaru Ardealului/ pohta ce-am pohtit Moldova şi Ţara Românească". În realitate, aşa cum a arătat C. Rezachevici, este vorba de alăturare a arbitrară a unor notaţii făcute de domn pe dosul unui document în limba maghiară, şi larg spaţiate între ele (deci nu un text unitar), rezumând problemele cuprinse în document: frontierele Transilvanie și revendicările domnului (în vechea limbă românească: (”pohtă„ ); domnia ereditară în ȚaraRomânească și Moldova" (Constantiniu 1999: 131)- notă citată din lucrarea Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștina, Ed. Polirom 2012


 Falsificarea istoriei spre a corespunde unui ”Mit național” cât mai consistent este cu atât mai gravă cu cât a pătruns atât de profund în conștiința oamenilor încât cu greu mai pot fi azi combătute. 

Nu e de mirare că într-un muzeu județean precum cel din Pitești găsești falsuri ”patriotice” de-a dreptul grosolane. Pe o poză sunt prezentate cuvintele lui MV, așa cum le-a reprodus Nicolae Iorga, împreunate, pe 4 rânduri (greșit!) cu explicația: ”Scrisoarea autografă a lui Mihai Viteazul” iar alături facsimilul unei scrisori oarecare a lui Mihai Viteazul cu explicația (totalmente falsă!): Hrisov emis de Mihai Viteazul la 14 aprilie 1597 în Curtea de Argeș unde apare celebra formulă:...”Și hotarul Ardealului, pohta ce-am pohtit, Moldova și Țara Românească”. 

Muzeul Județean Argeș - prezentarea unui document autograf oarecare (în facsimil) de-al lui Mihai Viteazul ca fiind cel în care ar apare formularea lui Mihai Viteazul cu ”pohta ce-am pohtit”. Alăturat (sus stânga) cu cuvintele lui Mihai, așa cum au fost publicate de Nicolae Iorga. În documentul-facsimil nu apare nicăieri textul cu ”pohta..”. Bazându-se pe ignoranța publicului, care - firesc - n-are cunoștiință să citească un document scris în alfabet chirilic, explicațiile puteau să pretindă că în acel document scrie orice.


Explicațiile la cele 2 texte de mai sus.

Nu știu cine a inventat această explicație dar este rușinos ca într-o instituție de cultură să fie perpetuată această minciună la atâția ani după publicarea articolelor lui Constantin Rezachevici.


Bibliografie – Magazin istoric, nr. 10, oct. 1975, revista Apulum, Alba Iulia 1975


miercuri, 9 mai 2018

Summitul NATO de la Madrid 1997- Iulian Fota



Voi discuta aici și în articolul următor două evenimente sau momente din istoria contemporană post 1989 care arată cât de mult rău au făcut României guvernele FSN-PDSR-PSD. Un rău pe termen lung, comparabil cu un război sau a invaziei sovietice post ww2.

În urmă cu câțiva ani am citit un articol în revista Magazin Istoric. Era vorba despre istoria recentă, despre eforturile României de a fi integrată în structurile NATO. Articolul diplomatului Iulian Fota a fost tulburător, deoarece descrie într-un mod limpede situația de colaps, de faliment, de dezastru econonomic și politic la care ajunsese România sub guvernările PDSR a tandemului Iliescu și Văcăroiu. Devalizarea băncilor și a întregii economii, perpetuarea structurilor din servicii ante 1990, profund antioccidentale, lipsa unor reflexe democratice minime din timpul primilor șase ani de guvernare FSN-PDSR-PSD duseseră România într-o zonă atât de întunecată încât nimeni nu îi mai acorda vreo șansă prea curând. Orice fel de șansă...
Câștigarea neașteptată a alegerilor de Convenția Democrată și Emil Constantinescu a reprezentat o schimbare de direcție. Schimbare care a dus România către Europa. Și da, dezastrul economic lăsat de guvernarea Văcăroiu a trebuit plătit de guvernarea CDR (Convenția Democrată din România - alianța politică de centru-dreaptă, câștigătoarea alegerilor din 1996). Lipsurile și austeritatea, obligatorii pentru acoperirea unor găuri enorme, au erodat încrederea în guvernele de dreapta, lăsând până azi în urmă o imensă dezamăgire. Fără ca marea majoritate a oamenilor să înțeleagă importanța benefică pe termen lung a schimbării de curs al Istoriei petrecută ca urmare a acestor ani de guvernare CDR. Care cu toate sincopele, bâlbâielile, rateurile (corupției, desigur...) și dezamăgirile, a fost adevăratul început al democratizării României.

Voi spicui din articolul „Summitul NATO de la Madrid, un succes pentru România” de Dr.Iulian Fota, publicat în Magazin Istoric din iulie 2014. I.Fota a lucrat în M.Ap.N. între 1997-2005. Între 1998-2001 a fost șeful Secțiunii Militare a Misiunii României pe lângă NATO. A fost, în această perioadă martor direct și a interacționat frevent cu înalți oficiali din NATO.




 ...”În virtutea acestei experiențe, doresc să clarific unele aspecte legate de adevăratul început al campaniei de aderare a României la NATO. În primul rând, am să arăt că fără victoria clară a CDR din noiembrie 1996, nu ar fi existat o candidatură puternică a României. (...) Toate aceste contacte cu oficialii occidentali, în special americani, arătau două lucruri. Pe de o parte că, la începutul anului 1997, România nu era deloc luată în calcul pentru o eventuală aderare la NATO. (...)Pe de altă parte, victoria oarecum neașteptată a CDR, câștigarea Președenției și parlamentului, prima schimbare democratică de putere după căderea comunismului, atrăseseră atenția lumii democratice asupra țării noastre. (...) Să nu uităm că din punct de vedere economic, situația țării era disperată. Doar în domeniul bancar găurile lăsate de desele devalizări al băncilor de stat erau de câteva miliarde de dolari!


La începutul anului 1997 România nu era luată în calcul pentru o eventuală aderare, pentru că Occidentul nu avea încredere în regimul Ion Iliescu, iar țara noastră nu trecuse testul democratic. România fusese singura țară din Europa Centrală care semnase un tratat cu URSS, în 1991, chiar înainte de dispariția ei. Se folosise forța brută, într-un mod violent, contra opoziției democratice, exemplul cel mai bun fiind desele veniri ale minerilor la București. Guvernul Văcăroiu guvernase mai mult în favoarea unei elite de partid, fiind susținut de o coaliție PRM-PUNR, formațiuni politice cu clare accente antioccidentale. În serviciile de informații atitudinea era în general ostilă Vestului.(...) 


De altfel, la începul anului 1997 diplomații americani nu aveau voie să călătorească în România decât în interes de serviciu, țara noastră nefiind considerată sigură pentru ei. Mai mulți oficiali occidentali, în discuții cu subsemnatul, au ridicat, la începutul anului 1997, chestiunea atitudinii servicilor românești de informații și nevoia reformării lor. (...)

Dacă la începutul anului 1997 la guvernare nu s-ar fi schimbat nimic, România nu ar fi fost luată în calcul. (...) Dosarul candidaturii noastre nu se afla pe masa Administrație Clinton. (...) 
Argumentele mele au fost legate de schimbarea de putere de la București. România se dovedea democratică, puterea pierzând alegerile și transferând pașnic (deși nu lipsit de probleme) puterea opoziției. Noua guvernare deja dovedise predispoziția sa pentru soluții democratice, europene, invitând reprezentanții UDMR sa facă parte din Guvern, decizie bine primită în SUA și Uniunea Europeană, cimentând reconcilierea româno-maghiară. (...) Vizita la București a presedintelui Clinton după Summitul de la Madrid, demonstrează că americanii recepționaseră corect mesajul românilor.
Și totuși, de ce nu a primit România invitație la NATO în 1997? 


Pentru că timpul scurs de la instalarea noilor autorități a președintelui Emil Constantinescu și premierului Victor Ciorbea a fost insuficient pentru ca țările NATO să fie convinse de ireversibilitatea reformelor și orientării nostre prooccidentale. Americanii se temeau în primul rând de un eventual faliment economic. Anul 1999 urma să fie un an al vârfului de plată al datoriei externe și existau indicii îngrijorătoare că România nu-și va putea onora obligațiile internaționale. De altfel două institute americane de cercetări caracterizau România în rapoartele interne ca petențial „stat falimentar”, lucru deloc neobișnuit în Europa de Est, Bulgaria trecând prin această ipostază în anii 1995-96. Pe acest potențial fond economic falimentar venea cea de-a doua teamă, cea a recrudescenței naționalismului antioccidental, ce ar fi pus în discuție loialitatea României față de valorile NATO.

Astăzi știm că temerile americanilor nu au fost hazardate. Am reușit plata datoriei externe în 1999, dar cu mari sacrificii și printr-o politică curajoasă a guvernelor Ciorbea, Radu Vasile și a guvernatorului Mugur Isărescu. Sacrificiile puse pe seama populației au fost foarte mari și s-au răsfrânt politic asupra CDR, în special asupra PNȚ-ului care nu a mai putut intra în Parlament. dar țara și-a plătit datoriile și și-a apărat onoarea.

Pe de altă parte, recrudescența naționalismului a fost confirmată de ampla dezbatere publică și politică din 1999, anul campaniei NATO împotriva Serbiei lui Miloșevici. Parlamentul român a putut vota sprijinul NATO doar pentru că PDSRul s-a abținut deși inițial a vrut să voteze contra. Recrudescența naționalismului antioccidental a fost demonstrată și de mineriada din 1999, de ascensiunea PRM-ului, ca partid antioccidental și de însăși campania electorală din 2000 când o parte a dreptei a fost nevoită să voteze alături de Ion Iliescu pentru a nu permite lui Corneliu Vadim Tudor câștigarea alegerilor prezidențiale.

Corneliu Vadin Tudor, liderul PRM. Miron Cozma, liderul minerilor în timpul mineriadei din 1999, declanșată în parte la sugestia lui CVTudor
De aceea cred că Summitul de la Madrid a fost un succes, pentru că dintr-o țară care nu era luată în calcul pentru o eventuală aderare, România adevenit un potențial candidat la un nou val. (...)