miercuri, 26 septembrie 2018

Chestii din istorie puțin cunoscute I


Cunoașteți faimoasa Bătălie de la Posada în care voievodul Basarab I l-a bătut de l-a zăpăcit pe regele maghiar de origine franceză Carol Robert.
Ei bine, în nici o cronică de epocă nu apare cuvântul Posada sau orice alt toponim. În Cronica Pictată de la Viena și în alte surse se vorbește doar de bătălia lui Basarab cu Carol Robert din noiembrie 1330. Cel ce a numit-o ”de la Posada” a fost marele istoric Nicolae Iorga, tatăl Istoriei naționaliste, printr-o analogie cu o altă bătălie de mai târziu. Și așa i-a rămas numele. Basarab sau Carol Robert habar n-au avut că ei s-au bătut în vreun loc numit Posada.



Și încă una. Până în veacul al 18-lea numele de Oltenia sau Bucovina nu au existat. Ceea ce numim azi Oltenia a fost până pe la 1360 Banatul de Severin, teritoriu controlat de Regatul Maghiar, apoi s-a mai numit Banatul de Mehedinți și mai târziu Banatul de Craiova. O Oltenie a existat însă, dar în Ardeal. Făgărașul era numit Țara Oltului, iar locuitorii români erau numiți olteni (de acolo sunt strămoșii mei). După pacea dintre austrieci și turci de la Pasarowitz din 1718, Banatul de Craiova a fost numită Valahia Mică și Oltenia. Și așa i-a rămas numele.



La fel a fost și după Războiul Austro-Ruso-Turc din 1768–1774, purtat în mare parte pe teritoriul Moldovei. La final, habsurgii, anexează, fiindcă pot și fiindcă aveau nevoie de un culoar de trecere între Galiția și Transilvania, un teritoriu important din nordul Moldovei (ținuturile Sucevei și Cernei) . Pe care tot ei l-au botezat Bukovina, adică Țara pădurilor de fag (bukov=fag în slavă).


luni, 21 mai 2018

Pohta ce-am pohtit - istoria unui fals celebru






Mi-am propus de mai demult să scriu un articolaș despre una din cele mai rezistente falsuri istorice (unul din numeroasele falsuri istorice) ale istoriografiei românești. Însă m-a hotărât abia acum după vizita la muzeul de istorie din Pitești, unde am fost de Noaptea Muzeelor (mai 2018). Voi explica mai jos de ce.



Este vorba de faimoasele cuvinte scrise de Mihai Viteazul: Și hotaru Ardealului/ Pohta ce-am pohtit/ Moldova/ Țara Românească. Deși marele medievist Constantin Rezachevici a explicat în mai multe articole științifice, ÎNCĂ din 1975(!), povestea acestor cuvinte, contextul și locul unde au fost scrise, ele încă sunt folosite propagandistic și azi în forma falsificată ca dovadă a ”crezului unirii” sau ”testamentul” lui Mihai Viteazul.


Însemnarea autografă a lui Mihai Viteazul a fost publicată de Nicolae Iorga în 1902. Marele istoric nu a reprodus rândurile așa cum apăreau ele pe document ci le-a adunat într-un singur calup pe patru rânduri, lăsând impresia că ele au fost scrise împreună. Acesta a fost începutul. Timp de 100 de ani toată lumea a ȘTIUT că aceste vorbe reprezentau dorința (pohta) și crezul lui Mihai Viteazul de a unii cele trei principate. Sergiu Nicolaescu nu a ratat ocazia a-l pune pe Amza Pellea să rostească aceste vorbe (tot așa cum Mircea ce Bătrân, din filmul Mircea, recită din Scrisoarea III de Eminescu), fapt ce a întărit și mai mult percepția naționalist-eronată a acestor vorbe.


Modul cum au fost reproduse (incorect!) de Nicolae Iorga notițele lui Mihai Viteazul în 1902 (imagine din expunerea Muzeului de Istorie al Argeșului-Pitești). Adică în acest mod:
Și hotaru Ardealului,
Pohta ce-am pohtit,
Moldova,
Țara Românească


Care e realitatea? Însemnarea voievodului a fost totdeauna prezentată separat și scoasă din context. Rezachevici a publicat în premieră imagini ale documentului respectiv, păstrat în arhiva de război de la Viena. În 1968, fuseseră aduse la Arhivele Statului din București microfilme după mai multe documente aflate la Viena. Astfel, Rezachevici a observat că vorbele lui Mihai sunt de fapt niște notițe scrise pe VERSOUL unui document de 4 pagini în limba maghiară. Textul inițial fusese dictat în românește de Mihai și apoi tradus în maghiară. Documentul, foarte important, cuprindea o listă de cereri și discuții pe care Mihai Viteazul, întors din campania din Moldova, trebuia să le aibă cu comisarii imperiali ai împăratului Rudolf lI aflați la Satu Mare.


Iată cum apare, pe față și pe verso, ultima pagină a documentului . Se poate observa că notițele de pe verso corespund unor paragrafe de pe fața foii. Și că ele nu reprezintă o singură idee, unică... 

Deoarece Mihai nu cunoștea limba maghiară, el și-a notat pe spatele ultimei pagini câteva cuvinte spre a știi unde erau scrise acele idei. Unul din subiecte era ”frontiera de vest a Ardealului” (”și hotaru Ardealului” cum zice voievodul). Deoarece el vroia să re-anexeze Transilvaniei teritoriile Partium-ului (Bihorul, Solnoc, Zarandul și Crasna) așa cum fuseseră reglementate de un tratat din 1570 și care fuseseră cucerite și luate de imperiali. Această însemnare cu hotarul apare în partea de sus a versoului documentului. La baza paginii, pe alte două rânduri, apar restul însemnărilor. 


Mihai vroia să îi fie recunoscută oficial de către Rudolf al II-lea și domnia ereditară asupra Moldovei și Țării Românești. Adică să poată lăsa moștenire urmașilor săi acele principate. Când scrie ”pohta ce-am pohtit// Moldova și Țara Românească” (pe 2 rânduri) el nu folosesște cuvântul ”pohtă” cu sensul modern de dorință sau poftă ci cu sensul de cerere (hotărâtă). Tradus, textul ar suna ”cererea ce-am cerut-o cu hotărâre”. Cuvântul apare cu acest sens și în alte documente ale lui Mihai: ”pohta (cererea) ce-am trimes pe Pantazi la păratul (împăratul)” sau ”să pohtească (să ceară) de la păratul”.
Practic, Mihai avea de discutat cu diplomații imperiali - printre altele - 2 probleme majore. Să rectifice frontiera vestică a principatului Transilvaniei încălcat de imperiali și separat, de a i se recunoaște stăpânirea și domnia ereditară asupra Moldovei și Munteniei. În acest scop și-a făcut niște însemnări independente pe versoul ultimei pagini a unui document tradus în ungurește în propria cancelarie. Însă de la Iorga și apoi de-a lungul timpului aceste însemnări au fost alăturate, în mod artificial, spre a rezulta un text fals, prezentat tuturor ca ”testamentul” politic al lui Mihai Viteazul, dovada clară că el dorea demult Unirea și că lupta sa a fost dată doar în acest scop.

Adevărul este că nici un istoric nu a reușit să identifice vreun text de-al lui Mihai Viteazul din care să rezulte că proiectul politic al lui Mihai ar fi fost o unire a celor 3 principate. Acea unire de 4 luni a apărut într-un context politico-militar specific, care nu fusese prevăzut și nu a avut în spate o dorință motivată național sau etnic. 

Cum bine spune istoricul Bogdan Murgescu într-o notă a unei cărți:
De remarcat şi faptul istoricul clujean Ioan Aurel Pop a strâns într-un veritabil dosar toate informaţiile referitoare la manifestări etno-lingvistice (românești) din anii 1599-1600, dar nu a reuşit - în pofida acribiei şi erudiției sale - să găsească nici un text propriu al lui Mihai Viteazul care ateste motivaţia naţional-românească a acţiunii sale (cf Pop 1998). Florin Constantiniu s-a exprimat şi el concludent în această privinţă : "Dacă Mihai a avut dintru început gândul unirii, sursele de care dispunem până acum nu spun nimic. În nici un caz nu poate fi considerată o dovadă a planului domnesc de unire un text din 1600 al voievodului, care ar fi sunat aslfel: (Şi hotaru Ardealului/ pohta ce-am pohtit Moldova şi Ţara Românească". În realitate, aşa cum a arătat C. Rezachevici, este vorba de alăturare a arbitrară a unor notaţii făcute de domn pe dosul unui document în limba maghiară, şi larg spaţiate între ele (deci nu un text unitar), rezumând problemele cuprinse în document: frontierele Transilvanie și revendicările domnului (în vechea limbă românească: (”pohtă„ ); domnia ereditară în ȚaraRomânească și Moldova" (Constantiniu 1999: 131)- notă citată din lucrarea Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștina, Ed. Polirom 2012


 Falsificarea istoriei spre a corespunde unui ”Mit național” cât mai consistent este cu atât mai gravă cu cât a pătruns atât de profund în conștiința oamenilor încât cu greu mai pot fi azi combătute. 

Nu e de mirare că într-un muzeu județean precum cel din Pitești găsești falsuri ”patriotice” de-a dreptul grosolane. Pe o poză sunt prezentate cuvintele lui MV, așa cum le-a reprodus Nicolae Iorga, împreunate, pe 4 rânduri (greșit!) cu explicația: ”Scrisoarea autografă a lui Mihai Viteazul” iar alături facsimilul unei scrisori oarecare a lui Mihai Viteazul cu explicația (totalmente falsă!): Hrisov emis de Mihai Viteazul la 14 aprilie 1597 în Curtea de Argeș unde apare celebra formulă:...”Și hotarul Ardealului, pohta ce-am pohtit, Moldova și Țara Românească”. 

Muzeul Județean Argeș - prezentarea unui document autograf oarecare (în facsimil) de-al lui Mihai Viteazul ca fiind cel în care ar apare formularea lui Mihai Viteazul cu ”pohta ce-am pohtit”. Alăturat (sus stânga) cu cuvintele lui Mihai, așa cum au fost publicate de Nicolae Iorga. În documentul-facsimil nu apare nicăieri textul cu ”pohta..”. Bazându-se pe ignoranța publicului, care - firesc - n-are cunoștiință să citească un document scris în alfabet chirilic, explicațiile puteau să pretindă că în acel document scrie orice.


Explicațiile la cele 2 texte de mai sus.

Nu știu cine a inventat această explicație dar este rușinos ca într-o instituție de cultură să fie perpetuată această minciună la atâția ani după publicarea articolelor lui Constantin Rezachevici.


Bibliografie – Magazin istoric, nr. 10, oct. 1975, revista Apulum, Alba Iulia 1975


miercuri, 9 mai 2018

Summitul NATO de la Madrid 1997- Iulian Fota



Voi discuta aici și în articolul următor două evenimente sau momente din istoria contemporană post 1989 care arată cât de mult rău au făcut României guvernele FSN-PDSR-PSD. Un rău pe termen lung, comparabil cu un război sau a invaziei sovietice post ww2.

În urmă cu câțiva ani am citit un articol în revista Magazin Istoric. Era vorba despre istoria recentă, despre eforturile României de a fi integrată în structurile NATO. Articolul diplomatului Iulian Fota a fost tulburător, deoarece descrie într-un mod limpede situația de colaps, de faliment, de dezastru econonomic și politic la care ajunsese România sub guvernările PDSR a tandemului Iliescu și Văcăroiu. Devalizarea băncilor și a întregii economii, perpetuarea structurilor din servicii ante 1990, profund antioccidentale, lipsa unor reflexe democratice minime din timpul primilor șase ani de guvernare FSN-PDSR-PSD duseseră România într-o zonă atât de întunecată încât nimeni nu îi mai acorda vreo șansă prea curând. Orice fel de șansă...
Câștigarea neașteptată a alegerilor de Convenția Democrată și Emil Constantinescu a reprezentat o schimbare de direcție. Schimbare care a dus România către Europa. Și da, dezastrul economic lăsat de guvernarea Văcăroiu a trebuit plătit de guvernarea CDR (Convenția Democrată din România - alianța politică de centru-dreaptă, câștigătoarea alegerilor din 1996). Lipsurile și austeritatea, obligatorii pentru acoperirea unor găuri enorme, au erodat încrederea în guvernele de dreapta, lăsând până azi în urmă o imensă dezamăgire. Fără ca marea majoritate a oamenilor să înțeleagă importanța benefică pe termen lung a schimbării de curs al Istoriei petrecută ca urmare a acestor ani de guvernare CDR. Care cu toate sincopele, bâlbâielile, rateurile (corupției, desigur...) și dezamăgirile, a fost adevăratul început al democratizării României.

Voi spicui din articolul „Summitul NATO de la Madrid, un succes pentru România” de Dr.Iulian Fota, publicat în Magazin Istoric din iulie 2014. I.Fota a lucrat în M.Ap.N. între 1997-2005. Între 1998-2001 a fost șeful Secțiunii Militare a Misiunii României pe lângă NATO. A fost, în această perioadă martor direct și a interacționat frevent cu înalți oficiali din NATO.




 ...”În virtutea acestei experiențe, doresc să clarific unele aspecte legate de adevăratul început al campaniei de aderare a României la NATO. În primul rând, am să arăt că fără victoria clară a CDR din noiembrie 1996, nu ar fi existat o candidatură puternică a României. (...) Toate aceste contacte cu oficialii occidentali, în special americani, arătau două lucruri. Pe de o parte că, la începutul anului 1997, România nu era deloc luată în calcul pentru o eventuală aderare la NATO. (...)Pe de altă parte, victoria oarecum neașteptată a CDR, câștigarea Președenției și parlamentului, prima schimbare democratică de putere după căderea comunismului, atrăseseră atenția lumii democratice asupra țării noastre. (...) Să nu uităm că din punct de vedere economic, situația țării era disperată. Doar în domeniul bancar găurile lăsate de desele devalizări al băncilor de stat erau de câteva miliarde de dolari!


La începutul anului 1997 România nu era luată în calcul pentru o eventuală aderare, pentru că Occidentul nu avea încredere în regimul Ion Iliescu, iar țara noastră nu trecuse testul democratic. România fusese singura țară din Europa Centrală care semnase un tratat cu URSS, în 1991, chiar înainte de dispariția ei. Se folosise forța brută, într-un mod violent, contra opoziției democratice, exemplul cel mai bun fiind desele veniri ale minerilor la București. Guvernul Văcăroiu guvernase mai mult în favoarea unei elite de partid, fiind susținut de o coaliție PRM-PUNR, formațiuni politice cu clare accente antioccidentale. În serviciile de informații atitudinea era în general ostilă Vestului.(...) 


De altfel, la începul anului 1997 diplomații americani nu aveau voie să călătorească în România decât în interes de serviciu, țara noastră nefiind considerată sigură pentru ei. Mai mulți oficiali occidentali, în discuții cu subsemnatul, au ridicat, la începutul anului 1997, chestiunea atitudinii servicilor românești de informații și nevoia reformării lor. (...)

Dacă la începutul anului 1997 la guvernare nu s-ar fi schimbat nimic, România nu ar fi fost luată în calcul. (...) Dosarul candidaturii noastre nu se afla pe masa Administrație Clinton. (...) 
Argumentele mele au fost legate de schimbarea de putere de la București. România se dovedea democratică, puterea pierzând alegerile și transferând pașnic (deși nu lipsit de probleme) puterea opoziției. Noua guvernare deja dovedise predispoziția sa pentru soluții democratice, europene, invitând reprezentanții UDMR sa facă parte din Guvern, decizie bine primită în SUA și Uniunea Europeană, cimentând reconcilierea româno-maghiară. (...) Vizita la București a presedintelui Clinton după Summitul de la Madrid, demonstrează că americanii recepționaseră corect mesajul românilor.
Și totuși, de ce nu a primit România invitație la NATO în 1997? 


Pentru că timpul scurs de la instalarea noilor autorități a președintelui Emil Constantinescu și premierului Victor Ciorbea a fost insuficient pentru ca țările NATO să fie convinse de ireversibilitatea reformelor și orientării nostre prooccidentale. Americanii se temeau în primul rând de un eventual faliment economic. Anul 1999 urma să fie un an al vârfului de plată al datoriei externe și existau indicii îngrijorătoare că România nu-și va putea onora obligațiile internaționale. De altfel două institute americane de cercetări caracterizau România în rapoartele interne ca petențial „stat falimentar”, lucru deloc neobișnuit în Europa de Est, Bulgaria trecând prin această ipostază în anii 1995-96. Pe acest potențial fond economic falimentar venea cea de-a doua teamă, cea a recrudescenței naționalismului antioccidental, ce ar fi pus în discuție loialitatea României față de valorile NATO.

Astăzi știm că temerile americanilor nu au fost hazardate. Am reușit plata datoriei externe în 1999, dar cu mari sacrificii și printr-o politică curajoasă a guvernelor Ciorbea, Radu Vasile și a guvernatorului Mugur Isărescu. Sacrificiile puse pe seama populației au fost foarte mari și s-au răsfrânt politic asupra CDR, în special asupra PNȚ-ului care nu a mai putut intra în Parlament. dar țara și-a plătit datoriile și și-a apărat onoarea.

Pe de altă parte, recrudescența naționalismului a fost confirmată de ampla dezbatere publică și politică din 1999, anul campaniei NATO împotriva Serbiei lui Miloșevici. Parlamentul român a putut vota sprijinul NATO doar pentru că PDSRul s-a abținut deși inițial a vrut să voteze contra. Recrudescența naționalismului antioccidental a fost demonstrată și de mineriada din 1999, de ascensiunea PRM-ului, ca partid antioccidental și de însăși campania electorală din 2000 când o parte a dreptei a fost nevoită să voteze alături de Ion Iliescu pentru a nu permite lui Corneliu Vadim Tudor câștigarea alegerilor prezidențiale.

Corneliu Vadin Tudor, liderul PRM. Miron Cozma, liderul minerilor în timpul mineriadei din 1999, declanșată în parte la sugestia lui CVTudor
De aceea cred că Summitul de la Madrid a fost un succes, pentru că dintr-o țară care nu era luată în calcul pentru o eventuală aderare, România adevenit un potențial candidat la un nou val. (...)

joi, 12 aprilie 2018

Pavăza de husar



În Muzeul Militar Național din București, la secția de Ev Mediu, se află o pavăză ungurească de husar, din a două jumătate a veacului al 16-lea.

Dicționar
Pavăza de husar este un scut specific cavaleriei, curb, cu partea superioară tăiată oblic spre a apăra umărul și spatele dar a lăsa loc privirii. A fost folosit în estul Europei începând cu primul sfert al veacului al 16 –lea și apare în uz de-a lungul a mai bine de 100 de ani. A fost folosit atât de otomani, cât și de polonezi, români, croați, austrieci, dar mai ales de husarii unguri cu care a rămas asociat. Peste tot în muzee și cărți, azi, acest scut e numit pavăză ungurească.
Pavăză de husar ungurească. Muzeul de artă medievală din Paris.
Echipamentul complet al unui husar de la mijlocul sec al 16-lea. Muzeul militar din Viena.
Husarii sunt un tip de cavalerie ușoară apărută în Europa centrală la sârbi și unguri ca urmare a contactului cu armatele otomane. Spre finele domniei lui Matia Corvinul au fost organizate unități speciale de husari. Ulterior, husarii au devenit cavaleria ușoară cea mai caracteristică a armatelor maghiare din veacul al 16-17-lea. Arma lor principală era o lance lungă cu un steguleț în vârf (util pentru a identifica rapid vârful lăcii în fuga calului).

Husar ungur din timpul ”Războiului cel Lung” (Der lange turkenkrieg-1593-1606). Reconstituire de Bruno Mangai.

Husar ungur de la mijlocul sec. al 16-lea. Reconstituire de Somogyi Győző


Pavăza din Muzeul Militar din București provine din colecția arsenalului Primăriei din Sibiu. Colecția de arme din Sibiu este un caz unic în Transilvania, asemănător cu cel de la Graz, Austria. Primăria din Sibiu a păstrat un număr neobișnuit de arme din secolele 16-19. Acest arsenal a stat la baza remarcabilei colecții de arme a secției de istorie a muzeului Brukenthal din Sibiu. Printre armele păstrate la Sibiu au fost și circa 25 de paveze de husar din perioada (aprox) 1540-1620 (la un loc cu lăncile aferente). Ele apar în niste fotografii foarte interesante de pe la 1900 când respectiva Sală a Armelor se afla în Turnul Sfatului. 

Sala armelor din Turnul Sfatului în amenajarea de la începutul secolului al 20-lea.


Cele mai multe paveze (cca 21) sunt decorate cu benzi alb-roșii. Nu am reușit să găsesc o legătură heraldică între benzile alb-roșii de pe paveze și stindardul medieval al Ungariei (dar nu este exclus să existe). Mai ales că pavezele sunt din epoca Principatului, una din cele trei entități politice rămase după distrugerea regatului Ungariei de către turci, după Mohacs. Azi mai sunt expuse în muzeu doar două din cele pictate cu benzi alb-roșu.

Două din pavezele de husar cu benzi roșu-alb expuse la Muzeul de Istorie din Sibiu

La un moment dat (probabil după reorganizarea muzeului de după al ii-lea război), la Muzeul Militar din București a fost adusă de la Sibiu această pavăză. Istoria militară a românilor a fost întotdeauna prost scrisă și poluată cu propagandă glorios-naționalistă (iar istoria armamentului vechi a fost tratat cu totală superficialitate). În Muzeul Militar s-a conservat destul de bine spiritul naționalist exagerat. Nu rareori găsești informații eronate, compensate doar de excesul de patriotism, uneori la limita penibilului. Te-ai aștepta ca tocmai la Muzeul Militar să nu găsești erori legate de istoria armelor. 

Ei bine, pe eticheta pavezei sibiene scrie „pavăză de luptă de la sfârșitul secolului al XV-lea, folosită de oștirile din Transilvania”.



Informația este scrisă în limbajul de lemn specific anilor 70-80, simplist și ridicol. ”Pavăză de luptă”?? Există și paveze de joacă, de utilizare civilă, împotriva ploii? Nu specifică că este de husar, sau măcar de cavalerie. Datorită acestor lipsuri am văzut deseori (chiar și eu am căzut în plasa asta) reconstituiri în care acest tip de scut era purtat de infanteriști, de pedestrași, ceea ce o greșeală. Evident că nu putea fi adăugat cuvântul husar căci s-ar fi făcut o trimitere către maghiari, ceea ce este inacceptabil în acest templu al vitejiei exclusiv românești care este Muzeul Militar NAȚIONAL. (Deși și românii au avut husari. Armatele lui Petru Rareș au avut husari.)
Pavăza de la Muzeul Militar Național Regele Ferdinand I, din București. Starea scutului este destul de proastă dar ornamentele sunt încă vizibile

Asemănarea până la identitate între pavăza de la Muzeul Militar de la București și unul din cele două expuse la Sibiu (vezi și poza de mai sus) indică fără urmă de tăgadă că a cele două piese sunt ”surori”. Vezi și țintele piramidale pentru prinderea mânerelor interioare. 

Apoi datarea... De unde sfârșit de secol 15??? Când acest tip de scut este atât de bine datat spre finele sec al 16-lea?? Nu mai zic de formularea dubios de neutră ”oștirile transilvănene” (oștirile, nu ”armatele”). Care erau în marea lor majoritate formate din secui și o mică parte din sași, plus mercenari diverși. N-ar fi stricat să fie amintită și proveniența: Arsenalul din Sibiu.

Armată ungurescă de husari cu paveze (unele împodobite cu pene și aripi), așa cum au fost sculptate pe sarcofagului principelui Transilvaniei Ioan Sigismund Zapolya (1540-1570) din catedrala catolică din Alba Iulia.

luni, 23 octombrie 2017

Expoziția ”Războiul celor de acasă”




Vineri, 27 octombrie, de la ora 19, la galeria Fotocabinet (Lipscani 41) are loc vernisajul expoziţiei eveniment "Războiul celor de acasă", expoziţie prilejuită de Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri. 

Expoziţia este o rememorare a perioadei 1914-1919 dintr-o perspectivă umană şi emoţională, şi aduce în atenţie trăirile celor care au participat pe viu la ceea ce atunci era cea mai teribilă tragedie pe care o văzuse omenirea. Soldaţi, mame, surori, soţii - şi-au scris mesaje pline de tandreţe, au compus versuri pentru a-şi exprima durerile, au iubit, au suferit, au sperat, si au înregistrat memoria lor, într-un mod foarte intim şi personal – în scrisori, în fotografii (de studio, de familie, de pe front), în cântece populare. Pe lângă colaje de texte şi imagini, vor fi expuse şi multe obiecte care vor completa atmosfera – rochii, pălării, costume tradiţionale, accesorii din perioada evocată. Această expoziţie este deci una despre oameni obişnuiţi, nu despre personalităţi marcante; despre grijă iubitoare mai mult decât despre lupte şi front, şi îşi propune să aducă emoţie şi detalii inedite, conectând vizitatorul contemporan cu generaţia care a trăit Războiul cel Mare. Oare putem privi, astăzi, prin ochii celor care au trăit acum 100 de ani? Putem înţelege ce a fost atunci, prin mesajele lor? Putem simţi măcar un pic din ceea ce au simţit ei?

Cu aceste intrebări în minte vă invităm în ambianţa fermecătoare de la Fotocabinet - un spaţiu superb decorat, în spiritul începutului de secol XX. Expoziţia va tine 10 zile, între 26 octombrie şi 6 noiembrie.



La evenimentul de deschidere va vorbi Ştefania Dinu (istoric, director general adjunct al Muzeului Naţional Cotroceni), urmată de un concert de cântece tradiţionale din timpul războiului – de o mare sensibilitate şi emoţie, cântece interpretate de Lorena Oltean şi Mihai Hrincescu. Materialele prezentate în această expoziţie fac parte din colecţiile particulare Valentin şi Raluca Partenie, Iulia Gorneanu şi Daniel Mladin. Mai multe detalii despre expoziţie găsiţi pe www.razboiulcelordeacasa.ro, şi pe evenimentul de Facebook “Razboiul celor de acasa” (https://www.facebook.com/events/135847017060146/) 


Proiect cultural organizat de Asociaţia Kinofest şi finanţat de Ministerul Culturii şi Identitătii Naţionale.

Parteneri: Fotocabinet, Radio România Cultural, Modernism, Urby App, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Clubul Presei Transatlantice, Art Historia 

Adăugați o legendă






sâmbătă, 21 octombrie 2017

Tezaurele barbare și patrioții români


Detaliu de decor cu scenă de mitologie persană de una din cănile de aur din tezaurul de la Sânicolaul Mare
Foarte interesant cum au apărut în anii trecuți și sunt destui și azi c iau atitudine și se indignează patriotic în legătură cu unele tezaure istorice descoperite pe teritoriul Transilvaniei și Banatului înainte de 1918? 

Este de necrezut că au apărut - într-o totală confuzie și neînțelegere -  articole de genul ”Comoara românească de la Viena” (cu referire la cea de la Sânicolaul Mare)? Sau aiureli de genul ”tezaurele dacico-gepidice de la Șimleul Silvaniei, aflate pe nedrept la Budapesta și Viena”. Genul ăsta de discurs a fost promovat de revista Formula As, dar nu numai. Tot felul de patrioți sunt indignați că - vezi Doamne - comorile descoperite pe ”sfântul pământ al țării, vremelnic aflat sub călcâiul străinilor de neam” (adică în timpul Imperiului habsburgic), au luat drumul muzeelor din altă parte. (Pentru cine este familiarizat cu formulările naționaliste românești.)



Fibule din al doilea tezaur de la Șimleul Silvaniei, expuse pe manechine în Muzeul Național de Istorie din Budapesta
Ba chiar au existat exaltați ce sprijineau inițiativa cererii de ”retrocedare” a comorilor ”noastre” de la aceste muzee hapsâne!

Din păcate, aceste atitudini de-un patriotism excesiv, prostesc și complet iresponsabil au fost și sunt încă extrem de răspândite. Și sunt explicabile printr-o neînțelegere profundă a Istoriei.

Este drept că au existat comori arheologice, (care au fost furate direct din muzee sau prin braconaj arheologic) de pe teritoriul unor state care există și azi. Și care state au pretenția să le recupereze; cu bani (mulți) sau fără (cum a fost cazul brațărilor dacice sau a tezaurului roman de argint ”Seuso” în cazul Ungariei). Alteori este vorba de obiecte de o importantă deosebită pentru istoria națională a unei țări. Țară care este dispusă să plătească prețul corect pentru a cumpăra acel obiect care în decursul istoriei a ajuns în colecții străine. Un exemplu care s-a finalizat cu succes ar fi Cehia care a cumpărat un codex, un manuscris important pentru istoria si cultura lor (imi scapă numele).

Dar asupra tezaurelor de aur gasite în Transilvania și Banat, românii și România nu au nici un drept, nici istoric, nici moral, darămite material. De ce? Fiindcă au fost descoperite pe un teritoriu care nu aparținea României și nici nu aparținuse niciodată vreunui stat românesc. În primul rând. Nu ar trebui să avem nici măcar pretenții morale căci aceste obiecte de aur nu au nici o legătură cu istoria românilor și nici măcar cu ”mitul național” (acea construcție ideologică care prezintă istoria pură, perfectă și plină de unitate și continuitate a românilor). Din nou, de ce?

Fiindcă tezaurele de la Șimleul Silvaniei (descoperite în 1797 și 1889), practic seturi de vase și podoabe romane făcute pentru gustul barbarilor germanici au fost cu atribuite cu certitudine gepizilor. Care au avut în Transilvania un regat puternic și întins, atât înainte cât și sub stăpânire avară. Dacă noi, ca istoriografie n-am catadicsit să le studiem istoria mai atent și nici să ii punem între strămoșii nostrii, de ce am avea pretenții la urmele lăsate de ei pe teritoriul devenit azi al României?

Și mai absurdă e pretenția unora asupra tezaurului de la Sânicolaul Mare, din jud Timiș. Descoperit în 1799, sub adiministrație austriacă, el a fost atribuit pe rând ba ungurilor arpadieni, ba avarilor, ba bulgarilor. Cu siguranță nu stră-românilor sau slavilor care la epoca aia nu aveau nici cuțitașe de fier, darămite vase de aur persane. Și, conform ultimelor concluzii, acel set minunat de vase, de proveniență iranian-sasanidă au fost atribuite unui nobil bulgar din timpul primului Țarat Bulgar. Țarat care a stăpânit (”vremelnic”, nu?) și parte din Transilvania și Banat (pe lângă Muntenia și Oltenia). 

Inscripție cu litere runice (specifice popoarelor turanice și implicit ale vechilor bulgari, de origine turcică) pe unul din vasele de aur din tezaurul de la Sânnicolaul Mare. 
Trebuie amintit că austriecii s-au mobilizat rapid în a salva toate aceste comori și a le pune la adăpost în muzee. 
Vreți să vă reamintesc epopeea singurului tezaur barbar major găsit la noi în secolul al 19-lea? 
Tezaurul de la Pietroasa a fost făcut zob de descoperitori și de negustori înainte de a fi salvat. Cu acele ocazii a pierdut majoritatea pietrelor și alamandinelor cu care aurul era încrustat. Salvat e un fel de a spune... A fost restaurat și completat cu greu în Germania. Câte altfel de tezaure au fost probabil descoperite de țărani în Muntenia sau Moldova și de care s-a ales praful? Și acum se ridică unii că să ne dea austriecii înapoi (înapoi???) tezaurele furate de ei de la noi (furate??? de ei de la NOI?).

Pereche de fibule din al doilea tezaur de la Șimleul Silvaniei. La fel pentru următoarelor șase fotografii. Azi la Muzeul Național din Budapesta. 













Muzeul național din Budapesta. Eticheta pentru tezaurul de mai sus. 




Medalion cu împărat roman din primul tezaur de la Șimleul Silvaniei. Azi la Kunsthistorische Museum din Viena


Marele colier cu pandantive în formă de unelte din primul tezaur de la Sânicolaul Mare.



Piatra de onix din marele colier cu miniaturi de unelte din primul tezaur de la Șimleul Silvaniei. Azi la Kunsthistorische Museum din Viena



duminică, 15 octombrie 2017

Sfânta Vineri de la Târnovo



Moștele Sf. Paraschiva au avut o istorie incredibil de zbuciumată și interesantă înainte de a ajunge în biserica Trei Ierarhi din Iași, aduse de domnitorul moldovean Vasile Lupu de la Constantinopol? Nu o să găsiți mare lucruri pe siturile religioase românești. Iar pe cele ne-religioase nici atât (vezi Wikipedia care e foarte superficială si săracă). Doar platitudini despre ”viața curată și plină de credință” a sfintei , a căror oase au au fost descoperite întâmplător ”printr-un vis”... 

Dar sfânta nu ca om în viață a fost interesantă ci ca moaște. Ajunse lângă Constantinopol în biserica Sf Apostoli din Epivata/Kallikrateia (azi Selimpașa) . Și după aceea...
Povestea moaștelor începe prin descoperirea unor oseminte  în afara unui cimitir. În jurul cărora s-a creeat rapid o legendă. Este epoca în care cultul și negustoria cu moaște atinsese apogeul. În scurt timp oasele ajung să fie venerate și sunt atribuite unei sfânte. Ulterior moaștelor li se construiește și o poveste. 


În timpul ocupației latine a Bizanțului, după bătălia de la Klokotnița (martie 1230), 
țarul Bulgariei Ivan Asan al II-lea i-a învins pe ”franci” (adică armatele Imperiului latin al Constantinopolului) și a câștigat hegemonia militară și politică în Balcani. În 1234 țarul bulgar a cerut moaștele sfintei de de la Constantinopol pe care vroia să le ducă în Târnovo, noua capitală pe care o dorea un mic Constantinopol. 
Moaștele au fost obținute  gratuit (în schimbul unor concesii diplomatice și economice) și aduse triumfal în Târnovo (1238) unde au fost depuse într-o biserică special construită (Sf. Petka) din cetatea Țareveț (orașul medieval Veliko Târnovo se întindea pe 2 platouri carstice separate de meandrele rîului Yantra; unul e Țareveț vizitabil și restaurat, altul e Trapezița, sit arheologic, nevizitabil). La festivități a fost prezent patriarhul Marcu din Preslav. 


Datorită lipsei unei descrieri canonice a vieții ei, încă din vremea Țarului Ivan Asan al II-lea, Sf. Parachiva/Petka i-a fost scrisă o variantă oficială a poveștii vieții ei.
 Ulterior, Patriarhul Eftimie de Târnovo (1325-1403) a scris ”Viața și peregrinările Sfintei Petka și felul cum a fost adusă în minunatul oraș Târnovo”. Această lucrare scrisă cu mult talent a cunoscut o mare răspândire în Balcani, chiar dincolo de granițele Bulgariei.  De când a fost adusă la Târnovo, Sfânta a devenit patroana Bulgariei, fiind cea mai respectata sfântă bulgară din secolele 13-14. În istoriografia internatională, mai ales slavă este deseori numită Sveta Petka Bulgarska (a Bulgariei) sau Turnovska (de la Târnovo). Datorită creștinării pe filieră bulgară a românilor din Valahia și Moldova, cultul Sf Paraschiva/Petka a penetrat și la nordul Dunării. 

Numele grecesc al sfintei era ”paraskevi” (Παρασκευή) adică ”vineri”. De aceea în Balcani și țările române, sfânta a penetrat în cultura populară ca Sfânta Vineri. Numele bulgăresc (vechi slav) al sfintei  -  Petka, înseamnă același lucru (vineri=петък, petăk, de la pet=cinci, a cincea zi). Deci, balcanicii și grecii o numesc chiar Sfânta Vineri. Numai românii o numesc cu numele grecesc, fără să facă legătură cu buna Sf. Vineri atât de des prezentă în basme. Cel puțin, până acum, nu am observat ca în cultura populară română contemporană, oamenii să știe că Sf.Paraschiva este aceeași cu Sf. Vineri, deși există nenumărate biserici cu hranul  Sf. paraschiva care sunt numite Sf. Vineri


Istoria moaștelor continuă spectaculos și dramatic. În secolul al 14-lea, cand Târnovo a fost în pericol de a fi ocupat de otomani, moaștele au fost mutate la Vidin capitala unui mic țarat bulgăresc, condus la acel moment de țarul Strațimir. Dar în următorii ani turcii s-au apropiat și de Vidin. În 1393, osemintele ei au fost transferate la Belgrad, în Biserica Ružica, din  interiorul faimoasei cetăți Kalemegdan. Chiar sultanul Baiazid I a oferit moaștele despotului sârb Ștefan Lazarevic. Însă în 1521, moaștele au fost luate din Belgrad la cererea patriarhului din Constantinopol, care le-a cerut sultanului.  Și astfel, sfintele oseminte au fost readuse după 238 ani înapoi pe malul Bosforului. În Istanbul au fost mai multe biserici care au adăpostit moaștele înainte de a fi transformate în moschei:  Theotokos Pammakaristos devenită Fethye Djami, apoi în biserica Blancherne, Sf. Dumitru si apoi în bis. Sf Gheorghe din Fanar, actuala catedrală patriarhală.
De aici la au fost luate și aduse la Iași în urma negocierilor dintre patriarhia de la Constantinopol și Vasile Lupu. In 1641. Mai sunt însă multe detalii de spus despre istoria bisericilor care au adăpostit aceste moaște de-a lungul timpului. În Bulgaria și Serbia sunt ff numeroase bisericile cu acest hram... În sfârșit...

Biserica ortodoxă românească trece foarte rapid peste faptul că Sveta Petka – cum e numită în Balcani - a fost sfânta patron și protector al celui de-al doilea Țarat Bulgar, încercând să o românizeze cât mai mult pe sfânta grecoaică de lângă Constantinopol. Nu cred că există mulți pelerini care să cunoască importanța cultului acestei sfinte în evul mediu din Balcani. Clerul român pare să facă eforturi ca în mintea românilor sfânta să fie asimilată în totalitate românismului. Așa cum a făcut și cu alți sfinți, precum Sfinții martiri de la Niculițel care din Philipos, Attalos, Zoticos, Kamasos, sfinți greci 100%, dintr-un teritoriu bizantin (Dobrogea)  au devenit prin românizare forțată Zotic, Atal, Camasie și Filip. 

În toate textele ortodoxe românești găsite pe net se trece ff ușor peste faptul că moaștele ei au trecut si pe la Târnovo, Vidin sau Belgrad și care a fost rostul lor pe acolo... Istoriografia sfintei în lb. română e subțire și superficială. Grosul bibliografiei despre acest subiect e in limba bulgară, franceză, sârbă. 

luni, 25 septembrie 2017

Dușmanii nației





Nicicând în Istorie, românii nu și-au tăiat mai abitir craca de sub picioare.
Nu mai poți, oricât ar încerca politrucii PSD, să mai învinovățești pe NIMENI.
Nu mai sunt nici romani, huni, avari, cumani, pecenegi, tătari, unguri, iar tătari, unguri, turci, unguri, turci, austrieci, ruși, unguri șiaustrieci, ruși, turci, evrei, nemți, sovietici, comuniști. Nici sistemul, iobăgia, jaful, fanarioții, condițiile geografice, războaiele, bolșevismul, clima, dictaturile, greaua moștenire nule mai poți face vinovate.
Nici că nu avem democrație, drepturi sau libertăți. Că avem! Clar avem! Nu mai poți invoca nici faptul că suntem ținuți în sărăcie de Apus, că nu ne primesc în Nato sau UE. Ne-au primit!
Nici pe Soroș, nici Vaticanul, masonii, rușii (mai nou), evreii (tot pe nou), Cioloș, Oculta, ungurii și Orban, Big-Pharma nu mai poți da vina că PSD-ALDE , Tăriceanu și Dragnea duc țara de râpă cu accelerație.

Pur și simplu NOI ca popor suntem degenerați. Iar cei mai vinovați nu-s neapărat mujicii din Teleorman, Vaslui sau de aiurea, care abia știu în ce țară trăiesc și oricum nu au nici o așteptare de la viață. Ci de la ”fițoșii” din orașe care refuză să voteze ”răul mai mic”, așteptându-l, aroganți, pe ”Binele cel Mare”, pe Liderul Suprem, cel ce va aduce prosperitatea și fericirea
Pe scurt. Totdeauna în Istorie românii au avut o scuză că ne-a mers rău. Totdeauna au găsit un vinovat extern. Acum e iarăși rău de tot. După vreo 17 ani de mers înainte ( e drept, lent, dar înainte) acum brusc, ne-am întors cu 20 de ani în urmă, cea mai rapidă retrogradare din Istoria României din ultimii 27 de ani. 

Totul arăta bine, totul începea timid să funcționeze, iar
acum nu mai poți găsi un vinovat precum cei de mai sus! Nicicând în Istoria românilor nu eram mai pe calea cea bună ca acum un an (în 2016).




PS-Sursa

imaginii de titlu, cea cu Soros provine de pe situl lui Daniel Roxin, un conspiraționist-naționalist mistic.