Unde sunt țâșnitorile și cișmelele din București?

Unde sunt țâșnitorile și cișmelele din București?

Preocuparea pentru aprovizionarea cu apă potabilă a Bucureștilor este veche. Domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni a încercat ceva când a construit la Șosea o casă a apelor ce se umplea prin apeducte subterane de la un izvor captat în afara orașului spre a aproviziona mai apoi câteva cișmele din oraș. Nu întâplător, biserica construită de acesta în apropierea cisternei cu apă are hramul Izvorul Tămăduirii. 

Conductele ce transportau apa erau din ceramică (un soi de olane) protejate de cărămizi. Aici, un segment de apeduct subteran apărut în Piața Universității, cu ocazia săpăturilor pentru construirea parcării subterane. Se observă că tuburile de ceramică erau smălțuite în interior. 

 Însă mult timp, aprovizionarea cu apă a bucureștenilor o făceau sacagii, care aduceau în butoaie pe roți, trase de cai, apă din Dâmbovița. Încă nu mi-a explicat nimeni de ce bucureștenii preferau să ia apă murdară de la sacagii și nu își săpau fântâni mai multe sau mai adânci.

Sacale în fața Teatrului Național, pe Podul Mogoșoaiei. Detaliu dintr-o fotografie de M.B.Baer, cca 1870...

Însă din a doua jumătate a sec al 19-lea cișmelele s-au înmulțit substanțial, fără să fie însă niciodată suficiente. 

Cișmea faimoasă la vremea ei (în preajma anilor 1890-1900) , în fața bisericii Sf. Gheorghe Nou

Cișmeaua de la Sf Gheorghe, într-o carte poștală din epocă

Cișmea veche lipită de Biserica cu Sfinți de pe Calea Moșilor. Azi dispărută fără urmă!

Calea Moșilor în dreptul Bisericii cu Sfinți (sau cu Sibile). Locul cișmelei e marcat de grupul de oameni din dreapta.

Unele cișmele erau adevărate monumente precum fântâna Lahovary de la Operetă (fosta sală de scrimă și tir, unde a fost ucis în duel E. Lahovary), ridicată în 1906, demontată prin 1982-85 în timpul marilor demolări din zonă și reamplasată în fața blocului Gioconda anii trecuți, după aproape 30 de ani, fără a mai fi reconectată la vreo sursă de apă... Eu am prins-o funcționând în anii 70...De remarcat în fotografia de mai sus, țâșnitoarea din prim plan care o dublează pe cea monumentală. 

În anii interbelici Primăria Bucureștilor a montat zeci și zeci (poate sute?) de țâșnitori de fontă, cu un design specific, cu adăpătoare pentru animale, în partea de jos. Ele erau deconectate în fiecare toamnă și robinetele închise pentru a nu îngheța și remontate din nou în fiecare primăvară. Solide și practice, aceste țâșnitori au rezistat fără nici o modificare timp peste 70 de ani. Toți bucureștenii însetați în zilele caniculare de vară cunoșteau locația unora din aceste țâșnitori din centru. Deseori se făceau cozi, la care oamenii așteptau nerăbdatori. 

Țâșnitoare la Universitate, în 1956, pe locul viitorului ceas..Sursa Deutsche Fototek.

Altă fotografie din 1956 cu țâșnitoare pe bulevard, azi dispărută. Sursa Deutsche Fototek. Comentarii despre setul de 40 de poze  realizate de  fotografi DDR-iști aici, pe Rezistența.net

Deseori, dacă nu fusese furat sau distrus, țuțuroiul era protejat de un fel de con de alamă de care părinții nu-i lăsau pe copii sa-și atingă fața ("E murdar, toți pun gura pe el!"). Fotografie interbelică de Nicolae Ionescu.

Fără să înțeleg detaliile interne, epoca cișmelelor a apus încet-încet după 1990. Verile erau la fel de caniculare, betoanele s-au înmulțit peste tot, poluarea asemenea. Verdeața compactă a devenit o raritate în centru. La fel și cișmelele. Foarte probabil să fi existat un lobby al producătorilor de apă îmbuteliată. Chiar nu pot să nu mă gândesc la presiuni către Primărie sau chiar să bănuiesc fapte de corupție din partea acestora. Prea au dispărut țâșnitorile exact în perioada de explozie a apei îmbuteliate!! Și prea toate încercările de a se implanta țâșnitori noi s-au terminat dezamăgitor! Nu m-aș mira să aflu că vechile țâșmnitori să fi trezit interesul unor negustori de fier vechi și să fi fost vândute în masă. Doar pentru a fi cumpărate din străinătate altele și altele. Toate ajungând în scurt timp nefuncționale!

 În oraș găsești multe "cadavre" de țâșnitori uscate, uneori pline cu gunoaie. Nimic nu e mai trist decât o cișmea uscată.

În acest context am descoperit cu bucurie  inițiativa a unor ONGuri bucureștene, publicată în situl România Curată: "S-a lansat Operațiunea Cişmele pentru Bucureşti. “Ar reduce poluarea, ar aduce importante economii la bugetul local” în care "Asociația Miliția Spirituală, alături de 12 organizații din București, a lansat campania  „Cișmele pentru București”, care are ca scop promovarea în rândul autorităților locale (Primăria Generală a Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București) a revitalizării sistemului de țâșnitori și cișmele publice ale Capitalei."

Țâșnitoare ce funcționează uneori, pe str Matei Basarab, lângă fosta Primărie a sect 3

O să repostez întreg articolul deoarece îmi pare foarte interesant și demn de luat în seamă, în condițiile în care lipsa cișmelelor într-un oraș ca Bucureștii este o problemă reală  la fel ca și poluarea foarte mare produsă de vânzarea apei îmbuteliatp la PET. Fotografiile sunt facute de mine în ultimii 4 ani...

Țâșnitoare nefuncțională la intrarea în Parcul Herăstrău. Recent am văzut-o funcționând...

Iată :

Motivarea integrală a inițiatorilor

Bucureștiul are, la ora actuală, un număr insuficient de cișmele și tâșnitori publice pentru a satisface setea bucureștenilor într-o zi obișnuită de vară (mai ales în zonele aglomerate). Este vorba despre 42 de cișmele și tâșnitori la un total de 1.883.425 de locuitori, pe când, în Roma, capitala Italiei, există 2500 de cișmele la 2.923.000 persoane.

Țâșnitoare din zona străzii Academiei, azi dispărută după reabilitarea spațiului din jurul statuilor de la Universitate. Cea de vis a vis, de lângă trecerea de pietoni, de unde se aprovizionau cu apă și unii țigani florari a fost de asemenea desființată

Una câte una, vechile țâșnitori, adevăarte monumente de mobilier urban interbelic, au dispărut una câte una, supraviețuind uneori în curțile unor instituții care le-au îngrijit sau care măcar nu le-au scos.

Țâșnitori în curtea unei școli 

Țâșnitoare din zona Ateneului Român, azi dispărută

Consumul de apă îmbuteliată, care, conform studiilor făcute de Institutul Pacific, este în cea mai mare parte apă de la robinet, antrenează o serie de costuri atât pentru mediu, cât și pentru bugetul local. Accesul la apă este un drept garantat de Organizaţia Naţiunilor Unite. Lipsa cişmelelor publice îl obligă pe fiecare dintre locuitorii capitalei să cumpere apă îmbuteliată ori de câte ori îi este sete. Aceasta se traduce printr-un volum impresionant de PET-uri pe care capitala îl produce.

Potrivit statisticilor naţionale, în toată ţara se produc peste 133.000 de tone de deşeuri provenite din PET-uri, doar 25%-26% fiind colectate. Locuitorii capitalei suportă costuri de salubrizare de circa 100 milioane de lei anual, pentru fiecare sector din Bucureşti. Dezvoltarea sistemului de cişmele publice ar putea reduce cu cel puţin 30% volumul de deşeuri şi costurile de salubritate, dacă urmărim exemplul altor oraşe.

Conform autorităților din Manly (Sydney, Australia), prin instalarea a şase cişmele, se estimează că s-a redus cu 150.000 de litri cantitatea de apă cumparată, ceea ce înseamnă un număr de 25.000 de PET-uri. Rezultatele sunt cu atât mai spectaculoase cu cât volumul de deşeuri colectate de la containerele de reciclare din apropierea cişmelelor a scăzut cu 30%-40% (se estimează că 50% dintre acestea ar fi reprezentat sticle din plastic).

Apa îmbuteliată reprezintă o industrie uriaşă, care a pornit de la crearea unei cereri artificiale şi care are costuri inimaginabile pentru natură. Pentru producerea unui PET de 1 litru de apă, se folosesc 3 litri de apă. La aceasta, se adaugă consumul de carburant şi emisiile de gaze cu efect de seră care rezultă din transport și răcire.

Conform datelor Eurostat, Bucureștiul este printre cele mai poluate capitale europene, nivelul de poluare fiind de cinci ori peste normele europene. Ca răspuns, Capitala are printre cele mai slab dezvoltate politici de mediu, în vreme ce sunt deja municipalităţi care au interzis vânzarea sticlelor de apă îmbuteliată, precum Bundanoon (Australia), San Francisco și Seattle în timp ce Chicago a introdus o taxă de 5 cenți pentru fiecare recipient.

În condițiile în care Primăria Capitalei se ocupă în fiecare vară de instalarea corturilor în care locuitorii capitalei pot primi apă gratis, credem că există interes din partea autorităților pentru a rezolva această problemă. Revitalizarea sistemului de cişmele al Bucureştiului este o investiţie în mediu şi în calitatea vieţii, care ar putea să reducă cu cel puţin 30% cheltuielile capitalei pentru salubritate”.

Organizațiile membre ale campaniei inițiate de Miliția Spirituală sunt: Centrul de Resurse pentru Participare Publică – CeRe, Funky Citizens, Ecopolis, ActiveWatch, Parcul Natural Vacăresti, Estuar, Terra Mileniul III, Komunitas, Carusel, Optar, Salvați Bucureștiul, Grupul pentru Democrație Participativă – Plenum.


Vezi și această pagină de Facebook ” Cișmele pentru București” 

In Bruges 2

Muzeul Groeningen

Postarea asta e o continuare a celor precedente, practic un mic jurnal cultural al călătoriei mele prin Belgia. Am ajuns aici pentru a participa în calitate de infanterist francez din 1815 la reconstituirea bătăliei de la Waterloo.  Ulterior am ajuns la orașul muzeu Bruges. Vezi postarea precedentă In Bruges. 

Continui călătoria prin cel de-al doilea muzeu important din Bruges. Nu voi ține un curs de istoria artei. Nici nu voi posta reproduceri clasice a unor tablouri. Dacă vreți mai mult căutați pe Wikipedia (am mai dat eu unele linkuri). Am postat doar unele detalii incredibile ale unor tablouri faimoase sau interesante.

Nu întâmplător am botezat aceste două postări cu numele unui film , o comedie negră pe care o recomand cu căldură. Film pe care l-am văzut și înainte de a pleca în Belgia, dar şi imediat după ce m-am întors. 

Într-unul din tablourile care apar în film  este pictată o scenă șocantă de jupuire la care eroul principal, în vizită la muzeul Groeningen din Bruges, complet dezinteresat de arta, istoria și cultura orașului, îl privește fascinat pentru câteva secunde. 

De fapt tabloul respectiv atrage privirea tuturor vizitatorilor! Este vorba de un diptic pictat de Gerard David, în 1488, la comanda primăriei din Bruges. Cele două tablouri (diptic!) ilustrează o întâmplare povestită de Herodot. În secolul al 6-lea îen, regele persan Cambyses al II-lea l-a acuzat pe marele judecător Sisamnes că este corupt și că ia mită spre a da verdicte strâmbe. Acuzația fiind cât se poate de adevărată, regele persan îl condamnă pe judecător la o moarte cumplită și anume să fie jupuit. Cu pielea lui Sisasmes a fost tapițat jilțul de judecător al regelui spre a fi de pildă celor ce vor mai primi mită. Iar primul care a l-a urmat în funcție pe cel executat atât de brutal și care a stat pe scaunul de judecător a fost chiar fiul acestuia.  Dipticul a fost comandat de primăria orașului și expus în sala de judecată a orașului ca atenţionare la ideea de judecată dreaptă. 

În sala următoare am văzut tabloul vedetă al muzeului Groeningen, Fecioara cu pruncul a lui celui mai faimos pictor "primitiv" flamand, Jan van Eyck. Tabloul, ulei pe lemn, a fost comandat de un cleric bogat din Bruges, canonicul Joris  van der Paele, care şi apare, îngenuncheat, în dreapta, în mână cu o pereche de ochelari şi o cărticică cu rugăciuni, ornată cu miniaturi. Fotografia am postat-o pentru înţelegerea mărimii tabloului.

Tabloul uimeşte prin varietatea texturilor, culorile strălucitoare şi fineţea incredibilă a detaliilor, tratate pe întreaga suprafaţă a tabloului cu aceeaşi atenţie. Dacă vreți să vedeți lucrarea întreagă, sunt destule reproduceri pe net. Detaliile sunt însă mult mai rare...

Pruncul Isus are un bucheţel de flori şi un papagal verde în mână, subiect de numeroase discuţii savante ale istoricilor de artă. Nu detailez aici. 

În stânga şi la dreapta tabloului se află doua personaje sfinte, în picioare. În dreapta un cavaler într-o armură deosebit de luxoasă, cu păr lung şi creţ, cu zâmbet uşor forţat şi un chip oarecum nătâng. Cu toate acestea respectivul cavaler își scoate respectuos coiful în faţa Fecioarei. Este Sf Gheorghe, sfântul onomastic al lui van der Paele. Probabil că reprezintă chipul unuia din rudele comanditarului (fiul?). În partea stângă este Sf Donatius din Reims, sfântul patron al oraşului Bruges. Textura mantiei de catifea (brocart?) albastră cu ornamente de aur, bordată cu o bandă cu icoane şi perle m-a fascinat în mod special. Artistul a lucrat 2 ani la acest tablou

Spaţiul sacru în care stă Fecioara este decorat cu scultpuri de lemn inspirate din Vechiul Testament. In spate geamurile, din ochiuri rotunde prinse în plumb sunt deoesebit de atent lucrate, prin ele ghicindu-se cerul şi solul (oraşul). 

Samson cu leul. Pandant cu acesta etse pictat Sacrificiul lui Abraham. 

Sfântul Gheorghe pictat monocrom (tehnica numită grisaille) pe spatele unuia din panourile tripticului Moreel, a lui Hans Memling, din 1484

Peter Breughel cel Tânăr- Avocatul de la ţară sau Colectorul de taxe. De remarcat cum vin ţăranii cu ploconul, cum omul din colţul din dreapta sus îi dă şpagă avocatului, dezordinea în general.

Faimoasa macara din portul medieval al oraşului. Prezentă în numeroase picturi

Om mascat în vulpe într-un tablou a lui Bosch

Mâinile Sf. ev. Luca, patronul pictorilor, pictând-o pe Fecioara Maria. Detaliu dintr-un tablou copie (a unui artist anonim) după tabloul lui Rogier van der Weyden  aflat azi la muzeul de arta din Boston. Lucrarea originală a lui Weiden a fost influenţată un alt tablou faimos: Madonna cancelarului Rolin aflata la Louvre. 

Lucrarea originală a lui Rogier van der Weyden aflată la muzeul de arte din Boston .

Madona cancelarului Rolin, o altă faimoasă pictură a lui Jan van Eyck, expusă la muzeul Louvre, sursă de inspirație pentru tabloul de mai sus. De remarcat, din nou, detaliile extreme, în special peisajul urban, ale marelui pictor flamand. 

Alt detaliu al tabloului de mai sus. 

Bruges, în tabloul cu Sf Luca. 

Detaliu al portretului soției  lui van Eyck

Fără nici o legătură cu muzeul și tablourule de mai sus, postez în final poate cea mai veche sculptură romanică din Bruges, Botezul. În basilica Sfântului Sânge.

PS- Toate fotografiile îmi aparțin. Dacă le repostați undeva spuneți-mi și mie sau macar puneți sursa.

In Bruges

După ce am fost înfrânți la Waterloo (vezi postarea precedentă), ne-am continuat călătoria culturală prin Belgia. Desigur, nu putea să lipsească Bruges, orașul bijuterie-medievală flamandă, plin de case din secolele 15-16-lea, de catedrale, de restaurante scumpe pline de bătrânei bogați. Și cu enervant de multe clădiri restaurate în  tradiția secolului al 19-lea. Adică dat jos orice sculptură sau ornament gotic/renascentist original și înlocuit cu o replică modernă. Practic din această cauză, orașul pare un decor fără prea multe clădiri autentice.
Prea multe clădiri neo-gotice ce cu greu pot fi deosebite de mult prea restauratele clădiri originale. Și totuși Bruges este într-adevăr extrem de pitoresc. Ficare colt de stradă e o potențială carte poștală de succes.  În plus, orașul are două muzee cu comori inestimabile de artă flamandă, muzee unde din fericire fotografiatul este permis (fără blitz, desigur). Am putut vedea de aproape lucrări de excepție ale lui Jan van Eyck și Hans Memling. O să pun aici câteva detalii care m-au impresionat, valoroase atât ca tehnică, lucrătură, măiestrie, talent cât și ca documente istorice de arhitectură, arme și costume de epocă.

Interiorul spitalului Sf Ioan, așa cum arăta în sec al 17-lea

Primul muzeu pe care l-am vizitat în Bruges este cel al fostului spital Sfântul Ioan, fondat cândva în secolul al 12-lea. Are un aspect foarte medieval, atât pe exterior cât și pe interior. Am citit pe undeva că este unul din cele mai vechi spitale din Europa! Cele mai valoroase și mai cunoscute lucrări sunt pictate de marele Hans Memling, elev al lui Rogier van de Weyden, unul din cei mai mari pictori timpurii flamanzi (deși de origine german), asa numiții primitivii flamanzi. Primitivi nu din cauza vreunei naivități în arta lor ci din cauză că au fost primii mari pictori în ulei din Țările de jos, reprezentanți ai Renașterii flamande. Din cauza acestor lucrări, muzeul mai este numit, neoficial și muzeul Memling.

Astăzi, exact în acest spațiu se află muzeul

Craniu într-o nișă, ”Memento mori”.  Spatele unei duble picturi  pe lemn (diptic, Christos purtându-și crucea și călugăr franciscan) de Jan Provoost, unul din marii pictori din Bruges, în veacul al 16-lea.

Caligrafie renascentistă

Topografi flamanzi din sec al 17-lea?? Detaliu de pe un manuscris...

Carte de medicină cu o gravură inspirată de lucrarea lui Vesalius. De citit panseurile de lângă schelet

Luptă între doi cavaleri în costum de turnir. Detaliu mic dintr-un tablou pe care nu îl mai țin minte...

Hans Memling - fecioara Maria pictată pe unul din altarele mici.

Hans Memling - Detaliu din dipticul lui Martin (Maarten) van Nieuwenhove, 1487

Hans Memling - Detaliu din dipticul lui Martin (Maarten) van Nieuwenhove,. Peisaj și vitraliu cu Sf. Gheorghe în spatele Fecioarei Maria, tabloul din stânga al dipticului - 1487

Hans Memling - Detaliu din dipticul lui Martin (Maarten) van Nieuwenhove,   vitraliu reprezentându-l pe Sfântul Martin, pictat în spatele portretului donatorului 

Cele mai spectaculoase lucrări din muzeul Spitalului Sf Ioan (Sint-Janshospitaal) sunt altarul triptic dedicat sfinților Ioan (Botezătorul și Evanghelistul/din Patmos, autorul Apocalipsei) și cutia-relicvariu al Sf. Ursula.

Hans Memling - Altarul Sf Ioan. Una din cele mai spectaculoase lucrări ale artistului ! Te poți uita la el ore întregi (dacă ți s-ar permite să te apropii; lucru cam greu de realizat) și nu te-ai plictisi! Altarul e format din 3 panouri, cele laterale, ”aripile” fiind pictae pe ambele părți.

Deși altarul este dedicat sfințiilor Ioan, panoul central este ocupat de Fecioara cu pruncul și sfintele Barbara (în dreapta cu Ioan Evanghelistul în spatele ei) și Caterina în stânga, în spatele căreia se află Sf Ioan Botezătorul. 

Panoul din stânga reprezintă tăierea capului Sf Ioan Botezărorul, în timp ce în dreapta este reprezentată Apocalipsa Sf Ioan din Patmos. Culorile strălucitoare par și mai vii în decorul auster și cenușiu al bisericii spitalului. Următoarele opt detalii sunt de la această lucrare.

Semnătura Iohannis Memling, pe rama altarului

Macara din Bruges, manipuland butoaie, pictată în spatele lui Ioan Ev

Trupul lui Ioan Botezătorul ars 

Incredibila rochie de brocart de aur a Sf Caterina

Unul din cei 4 cavaleri ai Apocalisei

Sf Barbara, una din cele mai frumoase prințese ale picturii vechi flamande

Gura Sf Barbara. La aceste detalii se recunosc marii maeștrii

A doua lucrare-vedetă a muzeului (după altarul Sf Ioan) este caseta relicvariu a Sf Ursula. Aceasta este o adevărată bijuterie de lemn în formă de capelă gotică, pictată incredibil de detailat pe toate fețele, cu scene din viața Sf Ursula. Vezi acest link.  
Legenda, fantezistă în întregime, spune că Ursula a fost o prințesă bretonă care ar fi trăit în veacul al 4-lea și care s-a hotărât să se mărite cu un prinț păgân. Ea s-a îmbarcat pe mai multe corăbii împreună cu 11.000 de fecioare (???) spre a face un pelerinaj la Roma înainte de măritiș. La întoarcere fetele au ajuns în orașul Koln (Colonia) unde sunt surprinse de un asediu al hunilor care le omoară pe toate! Variantele legendei sunt mai multe. În picturile casetei, orașul Koln este reprezentat foarte bine, la orizont apare domul (catedrala) în construcție, cu altarul finalizat și o macara. Hunii sunt reprezentați foarte realist ca soldații contemporani pictorului.

Deși micuțe, picturile de pe fețele relicvariului sunt incredibil de detailate, de frumos colorate, fiind în aceeași timp o sursă deosebit de valoroasă pentru istoria costumului medieval sau al echipamentelor militare din epoca.

Sf Ursula și cele 11.000 fecioare la plecare

Domul din Koln în construcție

Asasinarea Sf.Ursula

Arcaș și arbaletier din sec al 14-lea

Hunii săgetând fecioarele. De remacat atenția cu care Memling a pictat reflexele (oglindirile) personajelor în armuri!

 Faima casetei a fost atât de mare încât în epoca romantică, în sec al 19-lea doi artiști din Bruges l-au pictat pe Memling lângă capodopera sa făcută pentru Spitalul Sf Ioan.

 Henri Dobbelaere (1822-1885) - Memling pictând relicvariul Sf Ursula. De remarcat atitudinea artistului și a măicuței care îi oferă cu evlavie maestrului fructe (Groeninge Museum)

Edouard Auguste Wallays 1813-1891-Hans Memling la finalizarea pictării casetei Sf Ursula.(Groeninge Museum)