Rogerius a fost un calugar italian ajuns arhiepiscop de
Split-Spalato, in Dalmatia şi care, aflat cu misiuni diplomatice in Ungaria, este martor la
Marea Invazie Mongolă asupra Ungariei din anii 1241-1242, ultima mare invazie a unui popor migrator asupra Europei. Mongolii ajungeau prin părţile noastre dupa ce,în prealabil, devastaseră cnezatele ruseşti,poloneze şi distrug oştile ducelui Sileziei lângă
Liegnitz. Urmările au fost dezastroase, populaţia înjumătăţindu-se, în zonele pustiite. Călugarul Rogerius, a scris (cu mult talent), nu mult timp după ce a scăpat din mâinile mongolilor, o lucrare, "
Carmen Miserabile" (Cântec de Jale), in care descrie unele realităţi politice din Ungaria (cererea cumanilor de a se stabilii in Ungaria) , începuturile invaziei in Transilvania, dezastrul unor localităţi, printre care se remarca asediul cetatii Oradea,
batalia de la Mohi, unde armatele crestine sufera o mare infrangere, regele
Bela al IV-lea gasindu-si refugiul abia intr-o insula din Adriatica si aventura teribila a propriei captivitati la tatari (cum ii numeste pe mongoli, dupa numele unui trib).
"Carmen Miserabile" a fost tradus în româneşte o singura data de G. Popa Lisseanu, în 1935 şi republicată recent ca facsimil de Muzeul Tarii Crisurilor. Deși majoritatea istoricilor o citeaza, prea putini au citit-o cu adevărat. In premieră, pe Internet, voi publica, fragmente importante din această cronică, care prezintă, într-un stil extrem de viu, ceea ce a insemna invazia mongolilor pentru locuitorii din aceasta parte a Europei.
Sper sa aveti rabdare să citiţi tot...E fascinat!
Rogerius (Rugiero di Puglia)
Carmen Miserabile
-Cântec de Jale-
(Epistola magistri Rogerii in miserabile carmen supra destructione regni Hungariae per tartaros facta-
Epistola magistrului Rogerius sub forma unui cantec de jale cu privire la distrugerea de catre tatari a regatului Ungariei)
-fragmente-
Şi sa afle toţi ca eu nu vorbesc nebuneşte, fiindca oricine va fi ajuns în mâinile tătarilor, ar fi fost mai bine de el sa nu se fi născut; caci va simţi ca el nu este deţinut de tătari ci de însuşi Tartarul. Aceasta o spun ca un om păţit, caci am fost un an şi jumătate în mijlocul lor, în care timp ar fi fost moartea o mângâiere, precum un chin a fost viaţa.
Deci, către sfârşitul anului, în vreme ce ungurii se găseau rău dispuşi faţă de rege, s-a răspândit svonul, pe la Crăciun, ca tătarii au început să pustiească hotarele Ungariei, învecinate cu Rusia.
După ce aceştia au distrus deodată şi în întregime şi Rusia şi Cumania, s-au retras cale de patru-cinci zile, lăsând neatinse hotarele învecinate cu Ungaria, pentru ca atunci când se vor întoarce din nou să găsească de ale hranei atât pentru ei cât şi pentru cai şi pentru ca svonurile despre ei să nu ajungă până la unguri.
A ajuns la bogata Rodna, o cetate a teutonilor [saşilor], situate intre nişte munţi înalţi, la mina de argint a regelui, unde se găsea o mulţime nenumărată de popor. Dar, fiindcă aceştia sunt oameni războinici şi nu duceau lipsă de arme, când au auzit despre sosirea tătarilor, le-au ieşit în cale prin păduri şi munţi, afară din oraş. Când insă tătarii observînd mulţimea celor înarmaţi, au întors spatele, prefăcăndu-se că fug dinaintea lor. Atunci poporul întorcându-se victorios, a depus armele şi a inceput să se îmbete de vin, după cum pretindea furia teutonică. Dar tătarii, întorcandu-se repede, fiindca nu existau nici şanţuri, nici ziduri şi nici alte întărituri, intrară în oraş deodată prin mai multe părţi. Şi cu toate că s-a făcut pe ici pe colo un mare măcel, poporul văzănd că nu poate să se împotrivească, se lăsară cu totul în voia tătarilor.
Am folosit secvente din filmul Andrei Rubliov a lui A. Tarkovski, in care este reconstituită, foarte credibil, o invazie mongolă din oraşul Vladimir de la începutul veacului 15
Şi fiindcă făceau aoelaşi lucru şi dumineca, Ugolinus, arbiepiseopul din Calocea, nemai suportând aceasta, ca atâţi oameni de treabă să fie atacaţi de nişte tâlhari şi ce e mai grozav, fiindcă regele părea în faţa lor ca un fricos de aceea, împotriva ordinului regelui, ieşind afară cu o mica armată a voit să se ciocnească cu tătarii.
Regele Bela al IV-lea al Ungariei, asa cum apare in Cronica Pictata
Aceştia însă, întorcând spatele, încep să se retragă. Arhiepiscopul observând aceasta, începe să-i urmărească în goană cailor. Tătarii, dând, în cele din urmă, de un teren mlăştinos, trecură repede peste o baltă. Arhiepiscopul nebăgând de seamă aceasta, fiindcă era foarte aproape de ei, a intrat şi el şi fiind, împreună cu ai săi, încărcat cu mari greutăţi, n-au mai putut nici să treacă, nici să se întoarcă înapoi. Aceia însă revenind repede la ei, au înconjurat balta şi aruncând asupra lor o ploaie de săgeţi i-au omorât acolo pe toţi. Archiepiscopul însa scăpând cu trei-patru inşi, s-a întors prapădit în oraş, având nu mică supărare atât pentru pierderea oamenilor săi, cât mai mult pentru faptul că regele n-a trimis pe nimenea să-i vie în ajutor.
Deseori sagetile mongolilor erau unse cu otrava. Scevente din filmele Gingis Han (BBC-2005)
si Mongol (Rusia 2007). Atentie! Invazia mongola in Europa a fost realizată de urmaşii lui Gingis Han, după moartea acestuia
Caci zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele eu capul tăiat, altele sfârtecate în bucaţi; în vile şi în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulţi, numeroase corpuri arse. Şi steteau leşurile pe pamânt, cum stau la păşune în câmpiile nelucrate, turmele de vite, de oi şi de porci, şi cum stau în carierele de piatră, blocurile tăiate pentru construcţie.
Se vedeau apoi cadavre de om înecate în apă. Ele erau mâncate de peştii ce se găsesc în ape, de viermi şi de păsări. Pământul a pus stăpânire pe acele corpuri care au căzut de lănci înveninate, de săbii şi de săgeţi. Pe acestea, pline de sânge, le-au ciugulit rozându-le până la oase. Cu muşcăturile lor neîndurate pasările cerului şi fiarele carnivore, atât domestice cât şi sălbatice. Focul, la rândul său, a pus stăpânire pe acelea care au fost arse prin biserici şi prin case. Uneori grăsimile stingeau focul unor astfel de arderi. Unele nu puteau fi consumate intr-un interval de timp prea scurt; căci se găseau în foarte multe locuri, vreme indelungată, oase invelite în piei inegrite şi neconsumate, fiindcă unor fiare nu le sunt plăcute mâncările decât dacă sunt altfel distruse. Şi în vreme ce toate corpurile au trecut în stăpânirea celor trei elemente, să vedem ce a mai rămas pentru al patrulea element. Aerul, deci, care se zice că este al patrulea element, i-au transmis celelalte trei duhoarea tuturor cadavrelor, şi din cauza acestei duhori, el aşa de mult s-a stricat şi s-a infectat că oamenii care mai rămăseseră jumătate vii, pe câmpuri, pe drumuri şi prin păduri şi care poate ar mai fi putut trăi, din cauza ranilor au murit, în urma infectării aerului.
Ce să mai vorbim, deci, de argintul, de caii, de armele, de hainele şi de alte lucruri ale atâtor oameni care au căzut, fie în luptă fie în fugă? Caii cu şeile şi frânele, fără călăreţi, alergau prin livezi şi dumbrăvi şi din pricina zgomotului deveniră atât de furioşi, că păreau că au înebunit de-a binelea. Şi, astfel, îngroziţi, neputând să-şi găsească stăpânii, trebuiau sau să fie omorîţi cu sabia sau să se supună unui nou stăpân din afară. [...] Şi vasele de aur şi de argint, hainele de mătase şi alte obiecte trebuincioase omului, aruncate pe câmp şi prin păduri de cei ce fugeau, pentru ca să scape mai uşuraţi din mâinile urmăritorilor, nu găseau pe nimeni care să le strângă. Tătarii stăruiau numai în uciderea de oameni şi nu păreau de loc că se gândesc la prăzi.
[Asediul Oradei]
În Ungaria această cetate era foarte vestită [Oradea], se strânseseră aici nunumărate femei nobile, atât doamne cât şi femei din popor. Şi, cu toate că episcopul se retrăsese de aici împreună cu caţiva canonici, eu totuşi eram aici cu cei ce mai rămăseseră. Când am observat că fortăreaţa este dărâmată dintr-o parte ne-am pus să o reparam cu un zid gros, pentru ca, dacă n-am fi putut să rezistăm în cetate să avem un refugiu în fortăreaţa şi fiindcă tătarii sosiră pe neaşteptate într-una din zile şi fiindcă rămânerea mea în cetate era oarecum îndoielnică, n-am vrut să intru în fortăreaţă, ci am fugit într-o pădure, în care am stat ascuns mai mult timp; atât cât am putut. Ei însă după ce au cucerit cetatea pe repezeală, i-au dat foc în mare parte. În cele din urmă n-au lasat, în general, nimic, în afară de zidurile fortăreţii şi după ce au ridicat prăzile au omorît atât pe bărbaţi cât şi pe femei, mai mari şi mai mici, pe strazi, în case, şi în câmpuri.
Ce să mai spun? N-au cruţat nici sexul, nici vârsta. După ce au făcut aceste isprăvi s-au retras pe neaşteptate de aici şi în retragerea lor au luat totul şi s-au aşezat departe de fortăreaţă, ca la cinci mile şi mai multe zile, nu s-au mai apropiat de loc de fortăreaţă. Astfel, cei din fortăreaţă credeau că s-au retras din cauza tăriei castrului lor. Căci era întărit acest castru cu şanţuri adânci şi deasupra zidurilor cu turnuri de lemn şi se găseau înlăuntru mulţi soldaţi prevazuţi cu platoşe; aşa că de câte ori tătarii se apropiau ca să observe, soldaţii unguri în goana mare se puneau pe urma lor. Dar, când odată tătarii nu s-au mai apropiat de fortăreaţă, mai multe zile, fiindcă s-a născut credinţă că au plecat cu totul de aici, soldaţii şi alţii care se mai găseau prin fortareaţă, în credinţă că s-au retras cu totul, au ieşit din fortăreaţă foarte mulţi şi au început să se stabilească prin casele lor, ce rămaseseră afară din fortăreaţă.
În zorii unei zile însă, tătarii, despre care nu se putea şti unde sunt, dând buzna peste ei, i-au măcelărit pe toţi câţi n-au putut să se refugieze în fortăreaţă. Şi după ce au înconjurat în grabă şi din toate părţile fortăreaţa, au aşezat în faţa zidului celui nou şapte maşini de război şi n-au încetat de a arunca în zidul cel nou pietre, şi ziua şi noaptea, până ce el a fost cu totul dărâmat.
Şi după dărâmarea turnurilor şi a zidului, făcându-se loc de intrare,s-au năpustit în fortăreaţă, unde au prins şi pe soldati, pe canonici şi pe toti câţi nu fusesera ucişi în timpul cuceririi fortăreţii. Doamnele însă şi domnişoarele şi fetele nobililor au voit să se retragă în biserica lor catedrală. [n.n. fondată de regele Ladislau cel Sfânt al Ungariei]
Locuitorii orasului Vladimir baricadati in biserica. Secventa din filmul Andrei Rubliov. La fel și următoarele imagini alb-negru/
Tătarii însă dădură ordin ca soldaţii să predea armele şi prin chinuri grozave au stors dela canonici tot ce aveau. Şi fiindcă n-au putut să intre îndată în biserica lor catedrală, i-au pus foc şi au ars tot ce era în biserică.
În celelalte biserici însă s-au savârşit atâtea nelegiuiri asupra femeilor că e mai bine sa nu vorbesc spre a nu se afla atâtea ticăloşii. Cetăţenii nobili, soldaţii şi canonicii au fost ucişi cu toţii fără de nici o milă, afară din cetate, în câmp.
După aceea au răscolit cu totul mormintele sfinţilor şi au călcat în picioarele lor criminale moaştele şi au nimicit cădelniţele, crucile, potirele de aur şi vasele de aur şi alte lucruri consacrate serviciului altarului. Băgau în biserici, de-a valma, bărbaţi şi femei şi după ce abuzau de ei în mod ruşinos, îi ucideau acolo. Şi după ce au prăpădit toate, şi după ce un miros de nesuportat a început să exalte din cadavrele celor morţi, s-au retras de aici şi a ramas locul pustiu. Dar, oamenii care stăteau ascunşi prin pădurile din împrejurime au început să se adune aici ca să găsească câte ceva de ale mâncării. Când însă răsturnau pietrele şi corpurile morţilor, iată că tătarii se întorceau şi din câţi au găsit acasă, pe nimenea, n-a lăsat viu. Şi, astfel, în fiece zi, se făceau mereu noi măceluri. Iar când n-au mai avut pe cine să omoare,s-au retras cu totul.
Când arheologia spunde poveşti dramatice:Femeie şi doi copii ascunşi în cuptor, în timpul invaziei mongole. Incendierea ulterioară a casei în care se aflau i-a omorât.
Săpături arheologice din Ungaria.
Când a sosit noaptea, am început cu mare groază şi nu fără multe greutăţi să ne strecuram prin mijlocul tătarilor şi în faptul zilei să întrăm cu ruşine în insulă. Şi fiindcă ne găseam într-o aşa de mare primejdie, servitorii mei care vegheau la cai, afară, şi alţii care erau impreună cu mîne, au fugit din insulă cu banii şi hainele ce le aveam. În fuga lor însă au fost prinşi de tătari şi trecuţi prin sabie; iar eu am ramas în insulă aproape gol şi cu un singur servitor.
După aceasta, a început să circule svonul că tătarii au ocupat în zorii zilei podul lui Thoma, satul theutonilor [saşilor], şi pe câţi n-au voit să-i mai păstreze, în cruzimea lor îngrozitoare, i-au ucis cu sabia, mişeleşte.
Înainte de a se crăpa de ziuă [...], tătarii au sosit numaidecât şi au înconjurat insula [o insula mare de pe râul Mureş]. Şi fiindcă dădeau să înţeleagă că vor să cucerească insula de pe apă, poporul din însulă păcălit s-a întors să apere acele părţi. Tătarii însă dând năvală, din altă parte, asupra porţilor lipsite de apărători, le-au cucerit şi intrând în insulă n-au găsit pe nimenea dintre ai noştri care să arunce vreo săgeată sau să-i atace ieşîndu-le în întâmpînare călare sau pe jos. Ce cruzimi, ce fel de cruzimi, cât de multe şi cât de mari au săvârşit ei aici, ar fi grozav nu numai de a le vedea, dar ar fi înspăimântător pentru un om numai să le auză. După ce au luat de aici prăzi, au lăsat numai cadavre despuiate de oameni şi de femei, cadavre unele ciopârţite în bucăti, altele neatinse. Fiindcă cei mai mulţi care stătuseră ascunşi, după trei zile crezură că tătarii s-au retras, s-au întors în insulă spre a găsi ceva alimente; fiind însă prinşi de tătarii ce se ascunseseră aici, prea puţini dintre ei au mai scăpat. Eu însă, ca un pribeag, lipsit de orice ajutor, mergeam prin păduri şi de abia mi se dedea cate ceva de pomană de cei cărora le făcusem numai bine. Astfel, zorit de nevoia grozavă a foamei şi a setii, noaptea eram silit să intru în insulă şi să întorc cadavrele morţilor pentru ca să găsesc puţină făină îngropată în pământ sau carne ori altceva de mâncare, şi tot ce găseam noaptea, o duceam mai departe în pădure. Of, ascultaţi şi vedeţi ce viaţă era aceia. După zece, douăzeci de zile am intrat în insulă să mai răstorn cadavrele celor morţi. Câtă jale putea să fie aici, câtă duhoare putea să fie aici, câtă groază putea sa fie! Vedeţi! Nu cred sa fie inima de om care amintindu-şi de atatea feluri de pedepse sa nu rămână încremenită. Trebuia sa gasesc vreo peşteră, trebuia sa-mi scobesc vreo vizuină, sau să caut vreo scorbură de copac în care să mă pot ascunde, fiindcă tătarii strabăteau desişul mărăcinilor, văgăunile pădurilor, adâncimile văilor, fundul pustietăţilor întocmai cum umblau câinii să urmarească iepurii şi mistreţii. Am cutreierat o lună şi mai bine aceste păduri şi fiindcă chiar prin aceste locuri nu putură sa ucidă pe toţi oamenii, au recurs în chipul următor la un nou fel de şarlatanie.
Cum au înşelat tătarii pe cei ce se ascunsesera prin paduri.
Dupa ce au prins caţiva inşi care se ascunsesera prin păduri, le-au dat drumul spunându-le că oricine ar voi să li se supuna, li se va da libertatea de a veni acasă. Oamenii au dat crezământ acestor vorbe ale lor, fiindca, din cauza lipsei de hrană, mureau de foame. Astfel toţi care mai rămăseseră în viaţa, s-au întors pe la casele lor. [...] Dupa ce s-a facut aceasta, fiindca era timpul secerişului, au strâns cu toţii recolta şi au adunat-o în hambare împreuna ca paiele şi cu fânul. Alaturi de noi stăteau şi tatarii şi cumanii: foarte mulţi se uitau şi se bucurau şi erau veseli ca parinţii işi răscumpărau viaţa prin fetele lor, barbaţii prin soţiile lor, fraţii prin surorile lor frumoase, păstrandu-le pentru placul acelora şi pentru unii era o rasplată ca în faţa tatalui sau a bărbatului soţia sau fiica era necinstită.
[...]În timpul acesta am vazut carele încărcate cu prăzi, cu turme, cu vite şi alte lucruri. Şi, când am întrebat ce însemnează aceasta, m-i s-a răspuns că că într- o noapte înconjurând toate satele [...] şi-au înmuitat bine săbiile în sângelşe celor ucişi, aşa că din acele sate foarte puţini au scapat. Astefel toată regiunea a rămas pustie.
.
Ce să mai spun? Au început să se îndrepte spre Arad şi Chanad (Cenad),
[...]
Din când în când, veneau şi pe aici câte unii, dar erau puşi pe goană de soldaţii unguri până departe, aşa că aceştia erau încredinţaţi că au rămas neatinşi din cauza forţelor lor. În urmă însă, după pustiirea întregului ţinut, strângându-se o mulţime de prizonieri rutheni, cumani, unguri şi nu prea mulţi tătari, după ce au înconjurat din toate părţile marele oraş, au trimis înainte la luptă pe prizonierii unguri, şi după ce aceştia au fost omorâţi cu toţii, au luptat în urmă ruthenii, ismaeliţii şi cumanii. Tătarii însă, stând în urma tuturor, râdeau de cele ce se petreceau şi de ruina acestora, iar dacă cumva se retrăgeau din bataie, îi treceau prin ascuţitul săbiilor lor, astfel ca tătarii înşişi luptând ziua şi noaptea, timp de o săptămână, după ce au umplut şanţurile, au cucerit oraşul. Şi atunci, pe soldaţi şi pe doamne, care erau multe, le-au aşezat afară la câmp, de o parte, şi pe ţărani, în altă parte şi după ce le-au luat banii, armele, hainele şi alte bunuri, i-au ucis pe toţi fără milă cu securile şi cu săbiile, păstrând în viaţă câte două fete şi ducându-le pentru plăcerile lor. Au scăpat numai aceia care căzând dintr-o întâmplare neaşteptată printre morţi, plini de sângele altora au putut să se ascundă. Ce durere, ce cruzime, ce sălbăticie grozavă de popor fioros căci gâdindu-se cineva cu sănge rece la dezastrul unui popor atât de mare, ar putea să numească cu drept cuvant locul acesta câmpia sângelui.
În sfârşit, după câteva zile, au asediat numitul claustru sau mănâstire Egres [ Igriş, mare mănăstire cisterciană, în Banat, azi dispărută ] şi aşezând în faţă multe maşini de război, fiindcă cei ce se găseau înăuntru nu erau în stare să li se opună, şi-au dat în maânile şi puterea lor vieaţa ca să dispună de ea. S-a petrecut însă cu ei, ceea ce s-a petrecut şi cu ceilalţi, cu excepţia câtorva călugări, cărora li s-a dat voie sa plece liberi şi a câtorva doamne şi fete frumoase păstrate pentru abuzul lor. Ce să mai spun? Dacă s-ar descrie, în parte, fiecare luptă şi cruzimile grozave ce s-au săvarşit, inimile cititorilor s-ar cutremura, iar urechile lor ar ţiui de sunetul cel groaznic.
[...]O alta parte din armată şi-a croit drumul spre numitul Strigoniu (Esztergom), dar până aici au venit foarte puţini, căci s-au aşezat la oarecare depărtare şi şi-au pregătit pâna la treizeci de maşini de război. Strigonienii însă se întăriseră în timpul acesta straşnic, cu şanţuri, ziduri şi turnuri de lemn. Şi se găsea în cetate popor nenumărat şi orăşeni foarte bogaţi, militari, nobili şi doamne care se strânseseră acolo ca într-o garnizoană deosebita. [...] Dupa ce însă tătarii au distrus întăriturile de lemn, au început să arunce cu maşinile, saci plini cu pământ ca să umple şanţurile. Dintre unguri însă şi dintre ceilalţi nimenea nu îndrăznea, din cauza pietrelor şi a săgeţilor să apara pe sprânceana întăriturilor. Atunci ungurii şi francii şi lombarzii, care erau oarecum stăpânii cetăţii, dându-şi seama ca nu pot să se apere, dădura foc suburbiilor şi caselor de lemn care erau multe, până la palatele din cetate.
Stofe şi haine nenumărate le arseră în case, omorâră caii, îngropară în pământ aurul şi argintul şi ascunseră tot ce aveau bun şi s-au retras în palate, pentru ca să se apere în ele. lar tătarii ştiind de mai înaînte că au fost arse toate cu câte credeau că se vor imbogăţi, s-au aprins de grozavă mânie împotriva lor şi au închis repede cetatea cu vălătuci de lemn, din toate părţile, pentru ca nimenea să nu poată scăpa de a trece prin ascuţişul. săbiilor lor; în urmă începură să cucerească palatele. După ce acestea au fost cuprinse în curând, nu cred că n-aş spune adevărul afirmând că din întreaga cetate n-au ramas cincisprezece inşi care să nu fi fost ucişi mişeleşte, atât înlăuntru cât şi în afară. Aici şi-au înmuiat bine sabiile în sânge şi din cauza mâniei înflăcărate în contra lor, prăjeau pe oameni de vii ca pe porci.
Doamnele cele mari însă, împodobindu-se cât putură mai bine,s-au străns într-un palat. Şi fiindcă trebuiau să fie făcute toate prizoniere şi ucise, făcură apel la o audienţă la marele principe. Toate deci, vreo trei sute, fură conduse la principe, afară din cetate; ele cerură ca în schimbul darurilor, să li se păstreze vieaţa, rămânând roabele lui. Acesta fiind supărat că nu profitaseră nimic din jaf, a dat ordin ca, după ce se vor fi primit prăzile, să ii se taie capul. Ceea ce s-a şi făcut îndată...
Dar, din porunca regilor celor mai mari, începurăm să ne retragem cu carele încărcate cu prăzi şi mobile de pe pământul jefuit, cu cirezi de vite şi turme de oi, căutand la fiecare pas vizuinele şi desişul codrilor, pentru ca ceea ce n-au putut găsi când au venit, să afle acum la întoarcere. Şi astfel retrăgăndu-ne încet am ajuns în Ardeal unde rămăseae mult popor şi unde după trecerea tătarilor s-au ridicat foarte multe cetăţi. Şi ce să mai spun? În afară de câteva fortăreţe, au cuprins tot pământul şi pustiindu-l în trecere, l-au lăsat deşert.
Dar îndoita strâmptorare, adecă foamea cea afurisită şi frica de moarte, ne chinuia cumplit, aşa că ni se părea că nu mai vedem nimica cu ochii. Căci nu puteam să înghiţim sucurile de pe ierburile pădurii şi nici să mestecăm în gură ierburi cum fac dobitoacele. Dar, deşi o foame atât de cumplită ne chinuia şi ne ameninţa clipa morţii înfricoşate, încrederea în vieaţă ne-a fost totuşi un sprijin şi nădejdea de scăpare ne dădea putere. Şi astfel, câgtigând încredere şi întărîndu-ne întru Domnul, am ajuns la marginea pădurii şi ne-am urcat într-un arbore înalt şi am privit pământul pe care la venirea lor tătarii nu-l pustiiseră, dat pe care la întoarcere îl lăsaseră deşert.
O, ce durere!
Am început să pribegim prin ţinuturile pustiite şi fară locuitori. Numai turnurile bisericilor ne erau semne călăuzitoare din loc în loc, numai ele ne aratau drumul nostru îngrozitor de trist. Caci, drumurile şi potecile se stricasera şi le acoperise eu totul iarba şi mărăcinii. Praz, ori vreo ceapă sau vreun usturoi ce mai rămăsese prin gradinile ţăranilor, când mi se aduceau, erau pentru mine ca cele mai mari bunătăţi, caci ei se hraneau cu lobodă şi cu rădacini de mătrăgună. [...]
În sfârşit, cu o mare greutate. A opta zi după ce am ieşit din pădure am sosit la oraşul Alba [Iulia], unde n-am putut găsi nimic altceva afară de oasele şi capetele celor ucişi, precum şi zidurile dărâmate şi risipite ale bisericilor şi ale palatelor, pe care le stropise sângele creştinesc vărsat cu îmbelşugare. Şi cu toate că pământul a supt cu sete sângele nevinovat, aşa încât acesta nu se mai vedea, totuşi peste pietrele încă stropite cu sânge roşu, ne-a fost cu neputinţă să trecem. Fără gemete şi suspine dureroase.
[...] şi era aici, la o depărtare de zece mile, lângă o pădure un sat numit Frata în limba poporului şi mai jos de pădure ca la patru mile, un munte minunat şi înalt, în vârful căruia se afla o îngrozitoare stâncă de piatră. O mare mulţime de bărbati şi de femei s-au adăpostit acolo, care ne-au primit bine şi cu lacrimi în ochii ne-au întrebat de păţaniile noastre, pe care noi, nu în putine cuvinte, le-am putut înşira pe toate. Ne-au îmbiat în sfârşit cu pâine neagră care era coaptă din făina şi din coaje de stejar măcinată; nouă însă ni s-a părut mai gustoasă decât orice prăjitură ce am mâncat vreodata. Am ramas acolo o lună de zile si n-am îndrăznit să ne îndepărtam, dar trimeteam întotdeauna dintre oamenii mai sprinteni câte o iscoadă să vadă şi să cerceteze dacă nu cumva va mai fi ramas vreo parte de tătari prin Ungaria sau nu cumva să ne mai întoarcă iară întinzând vreo cursa, după obiceiul lor, ca să prindă şi celelalte ramăşiţe ale poporului care scăpaseră cu fuga din calea lor....
