Pohta ce-am pohtit - istoria unui fals celebru

Mi-am propus de mai demult să scriu un articolaș despre una din cele mai rezistente falsuri istorice (unul din numeroasele falsuri istorice) ale istoriografiei românești. Însă m-a hotărât abia acum după vizita la muzeul de istorie din Pitești, unde am fost de Noaptea Muzeelor (mai 2018). Voi explica mai jos de ce.

Este vorba de faimoasele cuvinte scrise de Mihai Viteazul: Și hotaru Ardealului/ Pohta ce-am pohtit/ Moldova/ Țara Românească. Deși marele medievist Constantin Rezachevici a explicat în mai multe articole științifice, ÎNCĂ din 1975(!), povestea acestor cuvinte, contextul și locul unde au fost scrise, ele încă sunt folosite propagandistic și azi în forma falsificată ca dovadă a ”crezului unirii” sau ”testamentul” lui Mihai Viteazul.

Însemnarea autografă a lui Mihai Viteazul a fost publicată de Nicolae Iorga în 1902. Marele istoric nu a reprodus rândurile așa cum apăreau ele pe document ci le-a adunat într-un singur calup pe patru rânduri, lăsând impresia că ele au fost scrise împreună. Acesta a fost începutul. Timp de 100 de ani toată lumea a ȘTIUT că aceste vorbe reprezentau dorința (pohta) și crezul lui Mihai Viteazul de a unii cele trei principate. Sergiu Nicolaescu nu a ratat ocazia a-l pune pe Amza Pellea să rostească aceste vorbe (tot așa cum Mircea ce Bătrân, din filmul Mircea, recită din Scrisoarea III de Eminescu), fapt ce a întărit și mai mult percepția naționalist-eronată a acestor vorbe.

Modul cum au fost reproduse (incorect!) de Nicolae Iorga notițele lui Mihai Viteazul în 1902 (imagine din expunerea Muzeului de Istorie al Argeșului-Pitești). Adică în acest mod:
Și hotaru Ardealului,
Pohta ce-am pohtit,
Moldova,
Țara Românească

Care e realitatea? Însemnarea voievodului a fost totdeauna prezentată separat și scoasă din context. Rezachevici a publicat în premieră imagini ale documentului respectiv, păstrat în arhiva de război de la Viena. În 1968, fuseseră aduse la Arhivele Statului din București microfilme după mai multe documente aflate la Viena. Astfel, Rezachevici a observat că vorbele lui Mihai sunt de fapt niște notițe scrise pe VERSOUL unui document de 4 pagini în limba maghiară. Textul inițial fusese dictat în românește de Mihai și apoi tradus în maghiară. Documentul, foarte important, cuprindea o listă de cereri și discuții pe care Mihai Viteazul, întors din campania din Moldova, trebuia să le aibă cu comisarii imperiali ai împăratului Rudolf lI aflați la Satu Mare.

Iată cum apare, pe față și pe verso, ultima pagină a documentului . Se poate observa că notițele de pe verso corespund unor paragrafe de pe fața foii. Și că ele nu reprezintă o singură idee, unică... 

Deoarece Mihai nu cunoștea limba maghiară, el și-a notat pe spatele ultimei pagini câteva cuvinte spre a știi unde erau scrise acele idei. Unul din subiecte era ”frontiera de vest a Ardealului” (”și hotaru Ardealului” cum zice voievodul). Deoarece el vroia să re-anexeze Transilvaniei teritoriile Partium-ului (Bihorul, Solnoc, Zarandul și Crasna) așa cum fuseseră reglementate de un tratat din 1570 și care fuseseră cucerite și luate de imperiali. Această însemnare cu hotarul apare în partea de sus a versoului documentului. La baza paginii, pe alte două rânduri, apar restul însemnărilor. 

Mihai vroia să îi fie recunoscută oficial de către Rudolf al II-lea și domnia ereditară asupra Moldovei și Țării Românești. Adică să poată lăsa moștenire urmașilor săi acele principate. Când scrie ”pohta ce-am pohtit// Moldova și Țara Românească” (pe 2 rânduri) el nu folosesște cuvântul ”pohtă” cu sensul modern de dorință sau poftă ci cu sensul de cerere (hotărâtă). Tradus, textul ar suna ”cererea ce-am cerut-o cu hotărâre”. Cuvântul apare cu acest sens și în alte documente ale lui Mihai: ”pohta (cererea) ce-am trimes pe Pantazi la păratul (împăratul)” sau ”să pohtească (să ceară) de la păratul”.

Practic, Mihai avea de discutat cu diplomații imperiali - printre altele - 2 probleme majore. Să rectifice frontiera vestică a principatului Transilvaniei încălcat de imperiali și separat, de a i se recunoaște stăpânirea și domnia ereditară asupra Moldovei și Munteniei. În acest scop și-a făcut niște însemnări independente pe versoul ultimei pagini a unui document tradus în ungurește în propria cancelarie. Însă de la Iorga și apoi de-a lungul timpului aceste însemnări au fost alăturate, în mod artificial, spre a rezulta un text fals, prezentat tuturor ca ”testamentul” politic al lui Mihai Viteazul, dovada clară că el dorea demult Unirea și că lupta sa a fost dată doar în acest scop.

Adevărul este că nici un istoric nu a reușit să identifice vreun text de-al lui Mihai Viteazul din care să rezulte că proiectul politic al lui Mihai ar fi fost o unire a celor 3 principate. Acea unire de 4 luni a apărut într-un context politico-militar specific, care nu fusese prevăzut și nu a avut în spate o dorință motivată național sau etnic. 

Cum bine spune istoricul Bogdan Murgescu într-o notă a unei cărți:

De remarcat şi faptul că istoricul clujean Ioan Aurel Pop a strâns într-un veritabil dosar toate informaţiile referitoare la manifestări etno-lingvistice (românești) din anii 1599-1600, dar nu a reuşit - în pofida acribiei şi erudiției sale - să găsească nici un text propriu al lui Mihai Viteazul care să ateste motivaţia naţional-românească a acţiunii sale (cf Pop 1998). Florin Constantiniu s-a exprimat şi el concludent în această privinţă : "Dacă Mihai a avut dintru început gândul unirii, sursele de care dispunem până acum nu spun nimic. În nici un caz nu poate fi considerată o dovadă a planului domnesc de unire un text din 1600 al voievodului, care ar fi sunat aslfel: (Şi hotaru Ardealului/ pohta ce-am pohtit Moldova şi Ţara Românească". În realitate, aşa cum a arătat C. Rezachevici, este vorba de alăturare a arbitrară a unor notaţii făcute de domn pe dosul unui document în limba maghiară, şi larg spaţiate între ele (deci nu un text unitar), rezumând problemele cuprinse în document: frontierele Transilvanie și revendicările domnului (în vechea limbă românească: (”pohtă„ ); domnia ereditară în ȚaraRomânească și Moldova" (Constantiniu 1999: 131)- notă citată din lucrarea Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștina, Ed. Polirom 2012

 Falsificarea istoriei spre a corespunde unui ”Mit național” cât mai consistent este cu atât mai gravă cu cât a pătruns atât de profund în conștiința oamenilor încât cu greu mai pot fi azi combătute. 

Nu e de mirare că într-un muzeu județean precum cel din Pitești găsești falsuri ”patriotice” de-a dreptul grosolane. Pe o poză sunt prezentate cuvintele lui MV, așa cum le-a reprodus Nicolae Iorga, împreunate, pe 4 rânduri (greșit!) cu explicația: ”Scrisoarea autografă a lui Mihai Viteazul” iar alături facsimilul unei scrisori oarecare a lui Mihai Viteazul cu explicația (totalmente falsă!): Hrisov emis de Mihai Viteazul la 14 aprilie 1597 în Curtea de Argeș unde apare celebra formulă:...”Și hotarul Ardealului, pohta ce-am pohtit, Moldova și Țara Românească”. 

Muzeul Județean Argeș - prezentarea unui document autograf oarecare (în facsimil) de-al lui Mihai Viteazul ca fiind cel în care ar apare formularea lui Mihai Viteazul cu ”pohta ce-am pohtit”. Alăturat (sus stânga) cu cuvintele lui Mihai, așa cum au fost publicate de Nicolae Iorga. În documentul-facsimil nu apare nicăieri textul cu ”pohta..”. Bazându-se pe ignoranța publicului, care - firesc - n-are cunoștiință să citească un document scris în alfabet chirilic, explicațiile puteau să pretindă că în acel document scrie orice.

Explicațiile la cele 2 texte de mai sus.

Nu știu cine a inventat această explicație dar este rușinos ca într-o instituție de cultură să fie perpetuată această minciună la atâția ani după publicarea articolelor lui Constantin Rezachevici.

Bibliografie – Magazin istoric, nr. 10, oct. 1975, revista Apulum, Alba Iulia 1975