Se distrug un secol şi o identitate europeană

Spicuiri de la Masa rotundă „Se distrug un secol şi o identitate europeană”

UNA Galeria, 12 mai 2008, organizator Fundaţia Ileana pentru Arta Plastică Actuală şi Arhitectură Modernă în România

Luminiţa Batali: In prezent, cel mai vechi secol reprezentativ pentru arhitectura laică a capitalei României, secolul al XIX-lea, în care se mai păstrează farmecul Orientului, dar se afirmă cu putere identitatea europeană a capitalei României, dispare sub ochii noştri prin dărîmarea a zeci de case cu valoare arhitecturală şi istorică.

Calea Moşilor - zona veche

Cu ocazia alegerilor locale, Fundaţia Ileana a organizat această masă rotundă, la care au fost invitaţi şi reprezentanţi ai principalelor partide politice.Dintre ataşaţii culturali ai ţărilor europene, ai căror arhitecţi au ilustrat Bucureştii, a participat dl Thomas Weithoner, ataşat cultural al Germaniei. Au vorbit invitaţii: prof. univ. Dinu C. Giurescu, prof. univ. Andrei Pippidi, drd. Luminiţa Batali, prof. univ. arh. dr. Peter Derer, lector Marina Theodorescu, Ludovic Orban – Ministrul Transporturilor, candidat PNL la Primăria Capitalei, lector univ. dr. Dragoş Dincă, candidat PNL la Primăria Sector 2, secretar de stat dr. Theodora Bertzi, candidat PNL la Primăria Sector 3, Gheorghe Udrişte, director general PMB, arh. Monica Mărgineanu-Cîrstoiu, prof. univ. dr. Constantin Prut, prof. univ. dr. Ruxandra Demetrescu, rector UNARTE, prof. univ. dr. Corina Popa, prof. univ. dr. Dan Mohanu, prof. univ. dr. Alexandra Titu.

Concluzia care s-a impus la sfîrşitul discuţiilor a fost schimbarea de urgenţă a legii monumentelor istorice care, prin carenţele ei, lasă istoria Bucureştilor pradă presiunilor pentru terenuri.

stg. -Casă părăginită cu geamlâc lângă Teatrul Evreiesc; mijloc.-feronerie pe str. Luigi Cazavillan; dreapta. -casă frumoasă de la sf. sec. 19 (1888) pe str. Romulus

Prof. univ. Dinu C. Giurescu, preşedintele Fundaţiei Ileana: Cînd, la 26 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a abrogat şi decretul din 1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale, am socotit că, în ceasul al doisprezecelea, avea loc revenirea la normalitate. În realitate, a fost numai o pauză. În ultimii ani, îndeosebi în 2005-2008, tăvălugul a continuat şi a luat amploare. Nu cu buldozerul, ca în anii ’80, ci prin mijlocirea blocurilor-turn şi dărîmarea caselor, alese una cîte una.

Sfidarea sfidărilor s-a produs la 10 metri de Catedrala Romano-Catolică „Sfîntul Iosif“, monument istoric. Opinia publică şi legile nu contează. Numai banii.

Pe strada Georges Clémenceau, în spatele hotelului Hilton-Athénée Palace, au dispărut două clădiri: una fusese pînă în 1947 sediul Partidului Naţional Ţărănesc condus de Iuliu Maniu, zvîrlit în mod silnic în ilegalitate, în iulie 1947. Este posibil să se ridice acolo un alt bloc-turn, oarecum simetric faţă de cel de pe strada Academiei. În acest fel, asaltul asupra Pieţei Revoluţiei se dă din două părţi.

Legea pentru liberul acces la informaţia publică nu funcţionează cînd e vorba de mari interese financiare. Noii sistematizatori operează cu uşile închise, fără vreo dezbatere reală în forurile autorizate. Opinia publică pur şi simplu nu contează. Nici specialiştii, cînd îndrăznesc să se opună acestor maşinaţiuni aducătoare de bani în buzunarele iniţiatorilor.

Cei care pun în practică „sistematizarea postdecembristă“ sînt oameni fără patrie, ei se opun tradiţiei pe care o ignoră; fără lege – ştiu prea bine s-o ocolească; fără respect pentru opinia publică pe care o dispreţuiesc.

Ordinul Arhitecţilor din România a lansat, în martie 2008, Declaraţia de la Cluj, din care cităm: „locuitorii României au dreptul la arhitectură şi peisaj, la fel cum au dreptul la sănătate şi justiţie“ şi, în acest sens, bucureştenii au dreptul la păstrarea şi valorificarea arhitecturii lor, a caselor lor, aşa cum s-au constituit ele în secolul al XIX-lea şi pînă către 1940.
Spre deosebire de alte ţări, avem foarte puţină arhitectură laică anterioară secolului al XIX-lea şi, din acest punct de vedere, fiecare mică piesă care vorbeşte de trecutul nostru european trebuie păstrată cu dinţii, dată fiind şi miza politică, pînă la urmă, a acestei probleme.
Au construit aici, în secolul al XIX-lea, arhitecţi francezi sau români exprimînd Şcoala franceză, austrieci şi germani şi, distrugîndu-se aceste creaţii, pierde şi patrimoniul european în ansamblu. Prin gesturile lor, cu nimic diferite de ale talibanilor care au tras cu tunul în statuile milenare ale lui Buddha, primarii care semnează fără scrupule aneantizarea trecutului nostru şi a unor energii istorice (cum spunea vienezul Alois Riegl) ne răpesc unele dintre cele mai preţioase bunuri. Îi învăţăm pe studenţi despre „identitatea de corporaţie“, unde istoria şi valorificarea ei constituie un imens atu pentru firme multimiliardare, şi, în acelaşi timp, vedem cum ne dispare istoria de sub nas.

Recent, propuneri extrem de valoroase au fost făcute de Asociaţia Salvaţi Bucureştiul.

La acestea am adăuga:

Schimbarea legii monumentelor istorice, în sensul ca propunerile de înscriere pe listă a noi monumente să fie făcute de comisii, nu de Direcţiile municipale sau judeţene de cultură, lucru care înseamnă de regulă un singur om, directorul. În acest sens, vizăm crearea unei Comisii pentru Bucureşti, cu atribute similare CMI. Amenzile pentru ruinarea voluntară a unui monument istoric să fie prin lege de trei ori echivalentul preţului pe piaţa liberă a terenului pe care s-a aflat acesta.

Pentru „transparenţa de decizie“, fiecare primărie de sector să publice pe Internet, cu cinci luni înainte de emiterea unei autorizaţii de demolare, clădirea în cauză. Astfel ca ONG-urile şi alte organizaţii profesionale să poată interveni în justiţie sau în alt mod.

De asemenea, primăriilor de sector trebuie să le revină, indiferent de regimul proprietăţii, adesea invocat pentru a nu face nimic, măsurile elementare de conservare a clădirilor.

Prof. univ. Andrei Pippidi: Bucureştii nu au, ca atîtea alte oraşe europene, biserici din secolul al XII-lea sau case din secolele XIV-XV. Practic, un singur secol a avut acest oraş dezvoltarea organică şi prestigiul care îl făceau cel mai mare şi mai arătos oraş din Balcani – aşa considera Europa pe atunci regiunea căreia îi aparţinem, ceea ce e, geografic, inexact, dar spune ceva despre atmosfera culturală şi despre moravurile generaţiilor de bucureşteni între 1820 şi 1900.

Fronton cu îngeraşi de teracotă la o casă de lângă Gradina Icoanei

Aşa stînd lucrurile, lupta pe care o dăm, nu e îndreptată împotriva unei autorităţi de stat, împotriva unui singur adversar, constatăm doar că oraşul e ca bombardat, în acelaşi timp, în toate colţurile centrului istoric. Sînt efectele speculei de terenuri. Nu pot să nu spun, pe de altă parte, că vina revine şi unor proprietari care, atunci cînd, în sfîrşit, îşi văd visul cu ochii, adică recuperează o avere de care fuseseră, pe nedrept, desigur, lipsiţi zeci de ani, se grăbesc să o vîndă cuiva despre care ştiu că va dărîma casa bătrînească pentru a o înlocui cu un imobil de raport, deci „un stup în care să încapă cît mai multe albine“.

Avem o situaţie foarte aproape de locul unde ne-am adunat, la Palatul Stirbey, căruia ar trebui să i se spună de acum înainte Palatul Popescu, pentru că şi-a schimbat proprietarul. [...] şi am un sentiment dureros, mărturisesc, să aflu că moştenitorii lui s-au despărţit de singurul palat domnesc pe care Bucureştii îl mai aveau. Legea, care este rezultatul unor tocmeli ce au durat ani de zile, nu e încă în forma cea mai deplină, iar rezultatul este că orice imobil fără o calitate oficială care să-l apere este efectiv condamnat. De aceea, mai devreme sau mai tîrziu, o să vedem, în locul acelor case de o valoare istorică sau arhitectonică, blocuri care îi ştirbesc identitatea tradiţională, pînă cînd ne vom simţi străini în oraşul în care ne-am născut.

Prof. dr. arh. Peter Derer: Cineva e de vină pentru ceea ce se întîmplă! În opinia mea, e administraţia. Fără nici o discuţie. Pentru că administraţia e aleasă de noi, ea trebuie să ne apere interesele noastre, ale comunităţii, evident în echilibru cu interesele private. Dar aici e vorba de un interes comun, colectiv, general.

Discutăm de arhitecţi, dăm vina pe arhitecţi. Numai că arhitecţii nu-şi pot face meseria decît dacă cineva le plăteşte proiectele. Acei cineva sînt cei bogaţi, care au interes să scoată bani. Problema e cine îi temperează. Ar trebui să-i tempereze urbaniştii. Numai că urbaniştii –, şi eu sînt urbanist – în general, pun pe primul loc interesele private, în loc să pună interesele colective. În cadrul acelor PUZ-uri de care aţi vorbit şi aici se poate discuta foarte mult despre inflaţia de PUZ-uri pentru aceeaşi zonă: de exemplu, eu am terenul X din zona Y şi, potrivit regulamentelor generale din Planul Urbanistic General, trebuie să fac trei etaje. Dar nu-mi convine pentru că nu sînt mulţumit cu un profit de 30%. Vreau 50% sau 100%, şi în construcţii se cîştigă aşa. Discutăm despre marja de profit. Care este profitul decent? Băncile dau o dobîndă maximă de 10%, diverse alte afaceri se fac cu 10 – maximum 20%. Să am un profit de 30%, asta înseamnă că trăiesc într-o societate bolnavă. Cineva nu temperează aceste lucruri. 50%, 100% nu se poate.

Bloc urât şi disproporţionat pe str. Traian, stradă bogată în monumente istorice

Pe de altă parte, aş spune că investitorii, dezvoltatorii, constructorii vin, investesc, obţin condiţii avantajoase de la administraţie (în dauna comunităţii), construiesc, vînd construcţia şi pe urmă pleacă. Nu-i interesează ce lasă în urmă. Dacă pot, manipulează, umflă preţurile. (Dovadă, preţurile din România, comparativ cu cele din Bulgaria şi Ungaria.) După ei, potopul! Ce face aici administraţia?

Curte inundată de vegetaţie pe str. Parfumului. Aceste curţi sunt adevărate tezaure verzi, lucru neîntâlnit la absolut nici o construcţie modernă

Să revenim la Bucureşti, la valoarea lui, la recunoaşterea ei. Merită o comparaţie cu Sibiul. Legat de asta, mi-am pus întrebarea dacă Bucureştii ar fi putut să fie. Eu susţin că Bucureştii încă mai au zone de o deosebită calitate şi aş spune nu numai de o anumită calitate, ci unice. Nu sînt bucureştean, dar susţin ideea aceasta, şi am descoperit aceste lucruri abia după ce am avut un grup de studenţi care veneau de la Timişoara. Nici un student din Valahia ori Moldova n-a avut această imagine, a trebuit să vină bănăţenii. Deci, încă o dată, susţin că Bucureştii au calitate, nu peste tot, dar sînt destule locuri deosebite. Problema e că avem un mare amalgam şi că nu numai zona Lipscani e centrul istoric. Sînt şi o serie întreagă de străzi esenţiale, deosebite, pe care le apreciază străinii în mod deosebit. Dar administraţia nu recunoaşte aceste valori şi nu are un concept despre oraş ca operă de artă. Aş susţine în continuare că Bucureştii sînt unici. De regulă, ideea asta intervine curent, că România e unică etc. etc., dar oraşul acesta efectiv este. Pentru că este o amestecătură de est şi vest. Nu mai găsiţi un oraş ca acesta. A fost Craiova, oraş care s-a demolat după 1977. Din Ploieşti n-a mai rămas mare lucru, Iaşii, ce să mai spun, pe ici, pe colo cîte o biserică. Asta e o problemă importantă. [...] în Bucureşti sunt valori deosebite. Ele sînt răzleţe, trebuie puse în evidenţă. Şi revin la vinovăţia administraţiei care-şi bate de fapt singură cuie-n talpă, pentru că toate aceste clădiri noi, supradimensionate, ale investitorilor itineranţi, duc, pînă la urmă, şi la îngreunarea circulaţiei. [...] Suprafaţa străzilor e prea mică comparativ cu numărul de participanţi la trafic. Nu se poate. Deci revin; administraţia are un instrument de care nu face uz şi acesta este autorizaţia de construcţie. Definiţia autorizaţiei de construcţie: este un act de putere, şi este actul de putere al adminstraţiei publice, care trebuie să apere interesele, bunurile, avuţia cu caracter comunitar în contra intereselor particulare ale aceleaşi populaţii.

Parcul Luigi Cazavillan, excelent restaurat (reconstituit) . În spate casă fracturată datorită fundaţiei tasate

Prof. univ. dr. Corina POPA: Am putea vorbi de o involuţie a Legii monumentelor istorice. Iniţial existau monumente de categoria A, categoria B şi monumente de valoare ambientală. Imediat după anii ’90, s-a sperat ca lista lungă care a fost refăcută să poată fi susţinută pentru că, peste tot în lume, clădirile care se află pe lista mounemntelor se bucură de un regim special. Adică scutiri de impozite, eventual finanţare pentru renovări ş.a.m.d. – costuri care sînt foarte greu de acoperit. Dar, din păcate, acum doi ani s-a mai făcut încă o rectificare prin care Ministerul Culturii şi Cultelor este practic responsabil numai de monumentele de categoria A. Cele de categoria B nu se bucură de protecţie, iar cele de valoare ambientală, practic, au dispărut.

Dacă Legea monumentelor s-ar aplica, dacă această protecţie a unor zone reprezentative din oraş – Mîntuleasa, zona de la Şosea, Cotroceniul – ar fi reală, atunci s-ar putea ajunge ca aceste clădiri vechi să fie preţuite, nu lăsate sau „ajutate“ să se dărîme.

Casă veche în ruină provocată pe str. R. Vulcănescu

De exemplu, pe Lascăr Catargiu sînt cîteva clădiri care au fost renovate recent, dar este şi clădirea Poliţiei care face notă discordantă într-o zonă perfect omogenă din punct de vedere arhitectural, care-şi are începutul în Piaţa Romană, unde a fost restaurată în mod exemplar Casa Petraşcu. Dacă astfel de case devin preţuite, se contracarează efectul dominoului întîlnit la tot pasul.

Lector Marina THEODORESCU: Practic, PUZ pentru o zonă protejată prevede toate normele care ar pune la adăpost aceste monumente, numai că, există (a fost „inventat“) Planul Urbanistic de Detaliu (PUD), despre care nimeni n-a vorbit şi acela este inamicul monumentelor în cauză. Primăria de regulă aprobă acest PUD care spune de exemplu că pe zona restrînsă pentru care este conceput, regimul de înălţime nu va mai fi de două etaje, ci va putea fi de şase etaje. Sau: coeficientul de acoperire a terenului va putea fi de 90% în loc de 50%.

într-un PUD poţi chiar să modifici aceste referiri la stilul construcţiilor şi astfel, într-o zonă în care avem clădiri de secolul XIX apare dintr-o dată un bloc modern colorat în albastru şi verde care are şapte etaje în loc de patru sau două. [...] acest PUD ar trebui să dispară ca posibilitate.

Prof. univ. dr. Constantin PRUT: în oraşele mici din Bavaria, care au fost foarte distruse, dacă reuşeşti în baza documentelor să restaurezi casa aşa cum a fost, primeşti un premiu de la Primărie care ajunge să-ţi faci un apartament de lux înspre periferie, acolo unde se construiesc clădirile noi. În oraşul vechi rămîn exclusiv clădirile istorice şi zidurile de incintă. Cel care reuşeşte să restaureze este încurajat, recompensat, nu sabotat. Într-un oraş ca Bonnul în care, fiind anterior lui ’89 capitală, s-a „inflamat“ partea nouă, acolo unde se mai păstrează arhitectura veche nu ai voie să intervii cum vrei tu, chiar dacă este proprietatea ta. Poţi să proiectezi o casă care „citează“ de exemplu elementele tradiţionale, dar locul unde se va afla casa pe terenul tău îl decide Primăria.

Casă veche frumos restaurată, un exemplu fericit, dar rarisim; zona str. Popa Soare

Arh. Monica MĂRGINEANU-CIRSTOIU: În alte ţări este greşit din punct de vedere politic să consideri identitatea culturală, patrimoniul cultural naţional, altceva decît o problemă a statului, în aşa fel încît nu-şi poate permite nimeni să o ignore. La noi nu este, deşi ar trebui să aibă valoarea unui articol din Constituţie.

Ar trebui să fie şi arhitecţi urbanişti aici, cei care fac planuri în Bucureşti. Că s-a vorbit de Sfîntul Iosif, mă hazardez în a spune public ceea ce am spus în particular. Cine a proiectat blocul de lînga catedrala „Sfîntul Iosif“ a ştiut foarte bine că în zona respectivă, în timp, demolările vor merge mai departe. Nici un arhitect urbanist, şi să fi fost de zece ori repetent în facultate, nu putea să nu ştie că, facînd blocul acela acolo, existînd şi blocul de vizavi – banca, şi celălalt bloc, mai sus, dar masiv şi el, nu se va dori demolarea, mai departe, a zonei în care se află Universitatea de Arte. Deci, ideea de a demola se plimbă prin Bucureşti cu cea mai mare relaxare, în timp ce alţii nu dorm noaptea gîndind ce s-ar putea face. Eu personal consider că nu se poate face nimic fără voinţa politică aplicată astfel încît să facă din aceasta problemă o problemă a naţiunii şi fără să se schimbe, să se corecteze Legea patrimoniului sau a monumentelor istorice. În orice caz, nu-i bună nici legea. Nu sînt jurist, dar eu nu cred că o lege în care există articole care formulează „poate să“, sau „ar putea să“ este lege. Dacă „poate să“ înseamnă şi că „poate să nu“. Un exemplu de o gravitate maximă: ruinele celei mai vechi mînăstiri aflate pe teritoriul Romaniei, de secol V-VI au fost distruse cu mare graţie şi viteză în Dobrogea, la Slava Rusă. În ce ţară trăim?

Prof. univ. dr. Alexandra TITU: Înţeleg această poziţie prin care nu vrei să acuzi pe nimeni, este riscant să acuzi pe cineva, dar atîta vreme cît nu va exista sentimentul răspunderii pentru lucrurile ilegale făcute, nici o lege nu va stopa asemenea aprobări de demolare. Orice semnătură poate fi urmărită, se poate afla cine a semnat şi această persoană ar trebui să dea socoteală. Sigur că aceasta înseamnă, pe de o parte, că partea culturală a societăţii nu are acces la putere, şi, pe de alta, că partea politică a societăţii este lipsită de acces la cultură [...] În măsura în care un oraş îşi pierde identitatea, el încetează a mai fi un spaţiu de locuire şi devine un garaj de maşini de locuit. Poate şi acesta este unul dintre motivele profunde pentru care este atît de uşor de părăsit o ţară ca România.
Dna arhitect Mărgineanu a spus un lucru foarte pertinent: nu putem să gîndim Bucureştii şi orice alt oraş, decît printr-o perspectivă coerentă. Ce vrem să devină, pentru a şti la ce putem renunţa şi ce vrem să păstrăm. Dar, în acelaşi timp, nici un viitor nu se poate construi fără deschiderea spre trecut, pentru că sîntem produsul acestuia şi, dacă ni-l anihilăm, devenim nimeni.

Prof. univ. dr. Dan MOHANU: O primă problemă evidentă este că, în afara unei voinţe politice, există o anumită zădărnicie a acestor întîlniri... Şi că repetăm un lucru de care-mi amintesc cu multă durere: în vreme ce se demola, în 1977, Biserica Ienei, o dezbatere amănunţită se defăşura la Direcţia Monumentelor Istorice. Problema nu este numai cea a Bucureştilor, aici este un model care de fapt se extinde la nivelul întregii ţări. Este o legislaţie, sînt instituţiile statului care nu funcţionează. Iată, la această oră, la Biserica Doamnei veţi vedea cum un monument proaspăt restaurat are burlanele furate, că acelaşi lucru se petrece la Kreţulescu şi am mai fost sesizat în legătură cu Mîntuleasa. Fenomenele descriu o societate dezarticulată în care lucrurile nu funcţionează.

Pare straniu, un lucru revolut, dar e nevoie şi în societatea românească de un gest urgent, în urma căruia asemenea acte să fie întrerupte şi demolările care se petrec la ora actuală să nu se mai poată face efectiv. Or, aceasta este iarăşi o problemă de voinţă politică şi degeaba o declarăm noi dacă ea nu se manifestă ca atare. Apoi, în ce priveşte celelalte aspecte, PUG-urile, PUZ-urile, există într-adevar probleme de ansamblu şi de detaliu care contează imens în chestiunea politicii patrimoniului. Problema ansamblului – oraşul văzut de sus nu este suficientă, pentru că, la această oră, există şi o altă formă prin care se distruge oraşul. Nu numai la nivelul demolării formei, a evidenţei, ci şi al lucrurilor aparent fine, de detaliu. Distrugerea prin detalii a unei clădiri. Sînt multe de acest fel în Bucureşti şi primul lucru prin care se poate ajunge efectiv la devalorizarea unei cladiri este declasarea ei prin elementele „minore“.

Ornamente moderne amintind de stilul Art Nouveau însă aplicate aberant şi disproporţionat pe o casă veche

Am făcut cu studenţii mei un exerciţiu, încercînd să decelăm aceste elemente minore, tocării de uşi şi ferestre, mobilier stradal, stîlpi, cişmele, paviment, tot ce vreţi şi care constituie de fapt, însumat, imaginea globală a unui oraş. Şi aici trebuie făcut ceva, sînt necesare reguli, meseriaşi, şcoli poate de meseriaşi care să ştie să refacă aceste lucruri.

Consolă de balcon de la o casă ruinată (aprox. 1875) aflată pe str. Bărăţiei

Piatră de mormânt de lângă biserica Icoanei

Textul integral, aparut si in

Observator cultural, Nr. 168 / 5-11 iunie 2008