miercuri, 9 mai 2018

Summitul NATO de la Madrid 1997- Iulian Fota



Voi discuta aici și în articolul următor două evenimente sau momente din istoria contemporană post 1989 care arată cât de mult rău au făcut României guvernele FSN-PDSR-PSD. Un rău pe termen lung, comparabil cu un război sau a invaziei sovietice post ww2.

În urmă cu câțiva ani am citit un articol în revista Magazin Istoric. Era vorba despre istoria recentă, despre eforturile României de a fi integrată în structurile NATO. Articolul diplomatului Iulian Fota a fost tulburător, deoarece descrie într-un mod limpede situația de colaps, de faliment, de dezastru econonomic și politic la care ajunsese România sub guvernările PDSR a tandemului Iliescu și Văcăroiu. Devalizarea băncilor și a întregii economii, perpetuarea structurilor din servicii ante 1990, profund antioccidentale, lipsa unor reflexe democratice minime din timpul primilor șase ani de guvernare FSN-PDSR-PSD duseseră România într-o zonă atât de întunecată încât nimeni nu îi mai acorda vreo șansă prea curând. Orice fel de șansă...
Câștigarea neașteptată a alegerilor de Convenția Democrată și Emil Constantinescu a reprezentat o schimbare de direcție. Schimbare care a dus România către Europa. Și da, dezastrul economic lăsat de guvernarea Văcăroiu a trebuit plătit de guvernarea CDR (Convenția Democrată din România - alianța politică de centru-dreaptă, câștigătoarea alegerilor din 1996). Lipsurile și austeritatea, obligatorii pentru acoperirea unor găuri enorme, au erodat încrederea în guvernele de dreapta, lăsând până azi în urmă o imensă dezamăgire. Fără ca marea majoritate a oamenilor să înțeleagă importanța benefică pe termen lung a schimbării de curs al Istoriei petrecută ca urmare a acestor ani de guvernare CDR. Care cu toate sincopele, bâlbâielile, rateurile (corupției, desigur...) și dezamăgirile, a fost adevăratul început al democratizării României.

Voi spicui din articolul „Summitul NATO de la Madrid, un succes pentru România” de Dr.Iulian Fota, publicat în Magazin Istoric din iulie 2014. I.Fota a lucrat în M.Ap.N. între 1997-2005. Între 1998-2001 a fost șeful Secțiunii Militare a Misiunii României pe lângă NATO. A fost, în această perioadă martor direct și a interacționat frevent cu înalți oficiali din NATO.




 ...”În virtutea acestei experiențe, doresc să clarific unele aspecte legate de adevăratul început al campaniei de aderare a României la NATO. În primul rând, am să arăt că fără victoria clară a CDR din noiembrie 1996, nu ar fi existat o candidatură puternică a României. (...) Toate aceste contacte cu oficialii occidentali, în special americani, arătau două lucruri. Pe de o parte că, la începutul anului 1997, România nu era deloc luată în calcul pentru o eventuală aderare la NATO. (...)Pe de altă parte, victoria oarecum neașteptată a CDR, câștigarea Președenției și parlamentului, prima schimbare democratică de putere după căderea comunismului, atrăseseră atenția lumii democratice asupra țării noastre. (...) Să nu uităm că din punct de vedere economic, situația țării era disperată. Doar în domeniul bancar găurile lăsate de desele devalizări al băncilor de stat erau de câteva miliarde de dolari!


La începutul anului 1997 România nu era luată în calcul pentru o eventuală aderare, pentru că Occidentul nu avea încredere în regimul Ion Iliescu, iar țara noastră nu trecuse testul democratic. România fusese singura țară din Europa Centrală care semnase un tratat cu URSS, în 1991, chiar înainte de dispariția ei. Se folosise forța brută, într-un mod violent, contra opoziției democratice, exemplul cel mai bun fiind desele veniri ale minerilor la București. Guvernul Văcăroiu guvernase mai mult în favoarea unei elite de partid, fiind susținut de o coaliție PRM-PUNR, formațiuni politice cu clare accente antioccidentale. În serviciile de informații atitudinea era în general ostilă Vestului.(...) 


De altfel, la începul anului 1997 diplomații americani nu aveau voie să călătorească în România decât în interes de serviciu, țara noastră nefiind considerată sigură pentru ei. Mai mulți oficiali occidentali, în discuții cu subsemnatul, au ridicat, la începutul anului 1997, chestiunea atitudinii servicilor românești de informații și nevoia reformării lor. (...)

Dacă la începutul anului 1997 la guvernare nu s-ar fi schimbat nimic, România nu ar fi fost luată în calcul. (...) Dosarul candidaturii noastre nu se afla pe masa Administrație Clinton. (...) 
Argumentele mele au fost legate de schimbarea de putere de la București. România se dovedea democratică, puterea pierzând alegerile și transferând pașnic (deși nu lipsit de probleme) puterea opoziției. Noua guvernare deja dovedise predispoziția sa pentru soluții democratice, europene, invitând reprezentanții UDMR sa facă parte din Guvern, decizie bine primită în SUA și Uniunea Europeană, cimentând reconcilierea româno-maghiară. (...) Vizita la București a presedintelui Clinton după Summitul de la Madrid, demonstrează că americanii recepționaseră corect mesajul românilor.
Și totuși, de ce nu a primit România invitație la NATO în 1997? 


Pentru că timpul scurs de la instalarea noilor autorități a președintelui Emil Constantinescu și premierului Victor Ciorbea a fost insuficient pentru ca țările NATO să fie convinse de ireversibilitatea reformelor și orientării nostre prooccidentale. Americanii se temeau în primul rând de un eventual faliment economic. Anul 1999 urma să fie un an al vârfului de plată al datoriei externe și existau indicii îngrijorătoare că România nu-și va putea onora obligațiile internaționale. De altfel două institute americane de cercetări caracterizau România în rapoartele interne ca petențial „stat falimentar”, lucru deloc neobișnuit în Europa de Est, Bulgaria trecând prin această ipostază în anii 1995-96. Pe acest potențial fond economic falimentar venea cea de-a doua teamă, cea a recrudescenței naționalismului antioccidental, ce ar fi pus în discuție loialitatea României față de valorile NATO.

Astăzi știm că temerile americanilor nu au fost hazardate. Am reușit plata datoriei externe în 1999, dar cu mari sacrificii și printr-o politică curajoasă a guvernelor Ciorbea, Radu Vasile și a guvernatorului Mugur Isărescu. Sacrificiile puse pe seama populației au fost foarte mari și s-au răsfrânt politic asupra CDR, în special asupra PNȚ-ului care nu a mai putut intra în Parlament. dar țara și-a plătit datoriile și și-a apărat onoarea.

Pe de altă parte, recrudescența naționalismului a fost confirmată de ampla dezbatere publică și politică din 1999, anul campaniei NATO împotriva Serbiei lui Miloșevici. Parlamentul român a putut vota sprijinul NATO doar pentru că PDSRul s-a abținut deși inițial a vrut să voteze contra. Recrudescența naționalismului antioccidental a fost demonstrată și de mineriada din 1999, de ascensiunea PRM-ului, ca partid antioccidental și de însăși campania electorală din 2000 când o parte a dreptei a fost nevoită să voteze alături de Ion Iliescu pentru a nu permite lui Corneliu Vadim Tudor câștigarea alegerilor prezidențiale.

Corneliu Vadin Tudor, liderul PRM. Miron Cozma, liderul minerilor în timpul mineriadei din 1999, declanșată în parte la sugestia lui CVTudor
De aceea cred că Summitul de la Madrid a fost un succes, pentru că dintr-o țară care nu era luată în calcul pentru o eventuală aderare, România adevenit un potențial candidat la un nou val. (...)

Niciun comentariu: